Îmi doresc să pot să dăruiesc ceva din tot ce am învățat!

O știam pe Hilde BRANDL din aparițiile meteorice din mass media și o și  întâlnisem cu aproape 2 ani  în urmă, la Sala de expoziții Constantin Brâncuși, de la Palatul Parlamentului, la vernisajul unei expoziții gorjenești.

Trăiam cu impresia că este deputat PNL.

Stabilisem să facem interviul cu ceva vreme în urmă. Mă și documentasem, dar pentru că n-a fost să fie atunci, uitasem aproape tot. Așa că în drum  spre întâlnirea noastră am încercat să reumplu golurile. Surpriză! Citesc că ar fi senator, nu deputat cum credeam eu. Halal documentare îmi spun, în gând, nemulțumită de mine. Dar am încredere și știu că voi fi capabilă să mă redresez pe parcursul interviului. Și încep discuția în forță întrebând-o ce e: deputat sau senator? Altă surpriză! Nu e nici una nici alta. Este Președinte al Organizației Oamenilor de Afaceri din cadrul Partidului Național Liberal București.

 Însă oricâte aș fi uitat despre ea din documentare și oricâte gafe voi mai fi făcând, n-aveam cum să uit remarca răutăcioasă pe care o auzisem la adresa ei că: ” nu știe limba română”. Așa se întâmplă mai mereu, binele îl uităm rapid, răul ni se întipărește în minte…

M-am prezentat la interviu cu gândurile astea în cap și pe deasupra și cu temerea că s-ar putea să mă plictisesc îngrozitor, dacă  o să-mi vorbească doar de politică. Așa că pentru orice eventualitate, m-am rugat la Dumnezeul meu, să mă ajute să-mi fixez perfect masca pe figură, să n-o las să-mi vadă dezinteresul, dacă-mi va da motive. Nu mi-a dat! Chiar dacă  discuția a durat destul de mult nu m-am plictisit deloc! N-a fost nevoie să-mi pun nicio mască! Am multe de învățat din povestea ei și nu mă satur să o citesc și să o recitesc la nesfârșit.

Și trebuie să vă previn în legătură cu gândul cu care m-am dus că ”nu știe limba română”. Veți găsi în interviu cea mai frumoasă pledoarie pentru limba noastră, pentru ca cineva să o învețe. Un îndemn incredibil!

Datele oficiale: cine e? ce face?ce premii a obținut? se găsesc pe https://hilde.ro/  dar ce va urma aici, povestea din spatele acestor date, e de-a dreptul încântătoare. Ca și Hilde!

O R I G I N I

– Te-ai născut în România sau în Germania?

– M-am născut în România, în București într-o familie de origine germană. Într-un fel sunt giuleșteancă, căci m-am născut în Maternitatea Giulești.

– Să auzim povestea rădăcinilor, a originii tale!

– Mama mea este din Teremia Mare, din județul Timiș din familia Brandl. Tatăl meu este din Rașinari, Sibiu, din familia Ciuceanu, străbunicul meu,  Iacob Ciucianu senior fiind primar liberal în Rășinari din 1906 până în 1936. Mama tatălui meu e săsoaică din familia Fleischer. În Sibiu, este și turnul Sfatului, care avea la parter un magazin de articole de pielărie al străbunicului meu. Noi nu ne chemăm Ciuceanu fiindcă ne am schimbat numele când am ajuns în Germania.

Bunicul meu din partea tatălui, Iacob Ciuceanu, cel mai mare din cei 7 frați ai familiei care provenea din Rășinari, a fost medic veterinar și a trăit și lucrat în Sibiu. Datorită pasiunii și profesionalismului lui, a fost mai mult decât un medic local, fiind cunoscut în întreaga țară. Faima lui ajunsese peste tot, spunându-se, mai în glumă mai în serios: că dacă nu te rezolvă doctorul Ciuceanu, nu te mai rezolvă nimeni. A fost un farmacolog extraordinar, folosind inovativ combinații de medicamente cu rezultate spectaculoase sau introducând în premieră în țară vaccinarea împotriva unor epizotii la porci, bivoli și vite,   epidemii care distrugeau avutul țăranilor din zonă. Vara, mergeam încă de mică copilă cu el la operații. Și mai târziu, după 1989, în vacanță, l-am asistat deseori, așa că  eu cunosc foarte bine județul Sibiu și în special Mărginimea Sibiului. La operații de corp străin / tehnică veterinară care a aplicat-o primul în țară – extrăgea cuie și sârme din vaci și mie mi se părea fascinant. A călătorit mult, în 1937 de exemplu a fost pentru 3 luni în Africa.

Aoleu! N-aș fi avut curaj, să mă uit la așa ceva.

– A fost o bună experiență pentru mine deși nu-mi dădeam seama atunci. Am colindat mult împreună și de atunci eu am văzut diferențele dintre satele românești, modul cum se comportau cu animalele, cum erau gospodărite.

– Până când a practicat bunicul medicina?

– Până în anul în care a murit, în 2002.

– Părinții?

– Waltraut Olga și Adrian Viktor. Amândoi au absolvit studii de chimie la Timișoara. Înainte să plece din țară, amândoi au lucrat în București la institute de cercetare. Deși au făcut aceleași studii, după absolvire au avut cariere și specializări diferite.

Tatăl meu, a devenit expert pe gazificare, pe amoniac și uree și s-a ocupat cu negocierea contractelor internaționale, fiind în top pe negociere pentru Uhde, una din marile firme de inginerie chimica din Germania, aparținând astăzi de ThyssenKrupp.

 Mama a dezvoltat o carieră universitară devenind profesor. În Germania a avut o catedră de știința materialelor și coroziune. A inițiat un institut de cercetare pe nano particule și a avut multe proiecte de colaborare internaționale. A avut și colaborări cu universități din România, mai ales cu Politehnica din Timișoara și Universitatea din Reșița, ajutându-i să doteze laboratoare și să aibă schimburi de doctoranzi cu Germania. La catedra ei din Germania a avut mulți doctoranzi români. Majoritatea erau din Timișoara de acolo de unde studiase și mama. Unii sau întors alții au rămas în Germania.

G E R M A N I A

–  Când ați plecat în Germania?

– Am plecat în ”79 când eu aveam aproape 6 ani și jumătate.

– Cum a fost plecarea și adaptarea?

– N-a fost ușoară. Părinții mei au încercat mai întâi toate modalitățile legale să părăsescă România, dar nu s-a putut, nu le-au aprobat. Tata lucra în timpul acela la IPAS Sibiu, cea mai mare întreprinderea sibiană, iar inginerul-șef al întreprinderii a declarat că IPAS-ul nu poate funcționa fără aportul tatălui meu. Asta ne-a blocat complet cererea de plecare.

– Și totuși ați ajuns în Germania?

– Da, pentru că părinții nu au vrut să ne crească în comunism.

– Pe cine? Mai ai frați?

– Mai am un frate mai mic cu 4 ani, Christian. E doctor în matematică și actuar, specialist în modele de matematica asigurărilor, în Germania.

– Actuar?

– O profesie specială în cadrul zonei asigurărilor, un fel de notar al asigurărilor. Sunt foarte puțini specializați în această profesie. El era bebeluși când încercau părinții noștri să plece.

– Să revenim la încercarea de a părăsi țara.

– După ce a eșuat încercarea de a pleca legal și după ce tata și familia au fost tratate cu duritate de autorități s-au dus să protesteze în Sibiu. Două cupluri, părinții mei și încă o familie, cu pancarte pe care reclamau nerespectarea drepturilor omului.

– Ce s-a întâmplat?

-Tatăl meu și celălalt bărbat au fost condamnați într-o procedură urgentă, fără avocat de apărare, pe motiv de huliganism politic și închiși în închisoarea de la Aiud. Pe soțiile lor nu le-au arestat fiindcă aveau copii mici. Tata a stat în închisoare 3 luni în niște condiții rele și în cele 3 luni a slăbit mai mult de 10 kg. Celulele erau pline de cioburi  în pereți și în timpul zilei nu-l lăsau să stea jos, iar când încerca să se sprijine de ușă imediat interveneau gardienii pentru că nu avea voie să facă nici asta. Marele noroc a fost că după o lună jumătate, frizerul închisorii a aflat că tatăl meu este fiul bunicului meu, doctorului Iacob Ciuceanu.

Între timp mama a scris o scrisoare deschisă, transmisă clandestin și publicată în ziarul ”Die Welt”, în care povestea exact ce se întâmplă cu noi în comunism, faptul că nu suntem liberi să ne exprimam opinia și în general o radiografie exacta a situației din România. Cam după apariția scrisorii, tata și prietenul lui de suferință au fost scoși de la izolare.

– Să înțeleg că frizerul  închisorii îl cunoștea?

– Bunicul meu, moșu așa cum îi spuneam noi, a fost un om extrem de respectat. El a lucrat pentru binele animalelor și al oamenilor pentru că, văzând starea în care trăiau acei oameni nu lua bani de la cei cărora le vindeca animalele și păsările. Noi îl rugăm de multe ori să ia măcar banii de medicamente, dar de cele mai multe ori el refuza. Eu am asistat de multe ori la scene în care oamenii alergau după el și-i băgau banii în buzunar. Astfel voiau să-și exprime recunoștința. Ne dădeau ouă și carne și asta era un noroc pentru noi, pentru că în vremurile acelea nu se prea găseau alimente. Aflând frizerul al cui copil e tata, s-a schimbat cât de cât tratamentul. Nu l-au mai chinuit atât.

– Ai știut la momentul acela prin ce trecea tata?

– Am amintiri destul de multe din primii mei 6 ani, dar nu am știut nimic, până am mai crescut.

– Cum a scăpat din închisoare?

– După 3 luni l-au eliberat și a rămas șomer, dar i s-a promis rezolvarea cererii de pașaport.

-Bun, nici închisoarea nu i-a întors din drum, pe părinți.

– Nu! Erau foarte hotărați pentru că nu doreau sub nicio formă ca noi să trăim în comunism. Eu le mulțumesc din tot sufletul că m-au scos, că nu m-au lăsat trăiesc sub acel regim, unde cu siguranță nu aș fi fost fericită. Unde e o nedreptate eu nu pot să trăiesc. Proverbul: capul plecat sabia nu-l taie, pentru mine e imposibil de aplicat.

– Ce au făcut mai departe?

– Pașaportul întârziind să vină, s-au hotărât să treacă granița ilegal.

– Au fost destule drame printre cei care au decis să plece ilegal.

– Da și dacă mai ești și părinte, responsabilitatea e și mai mare. Poate pentru tine sau confortul tău nu ai face atâtea încercări, sau nu ai fi atât de precaut, dar dacă ai copii, pentru binele lor îți asumi mai multe riscuri și ești mai responsabil.

Au analizat împreună cu fratele mamei mele și soția lui care sunt posibilitățile să plece împreună din Teremia Mare care era foarte aproape de granița cu Iugoslavia.  Ei doi au zis că pleacă amândoi și lasă copiii la bunici și-i recuperează mai târziu. Mama nu a fost de acord să ne lase. A ales să plece doar tata și pe urmă va veni și ea cu noi. Se baza pe faptul că statul comunist nu voia să aibă grijă de noi. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.

– Deci au reușit de data asta?

-Da, dar după mari peripeții.

– Sunt curioasă să le aflu.

– Au decis să plece ei 3 cu mașina, peste câmp, exact într-o duminică, când era meci de fotbal între Steaua București (echipa armatei,  deci și a grănicerilor) și Dinamo. Au ajuns aproape de fâșie, dar mașina sărind peste o potecă a grănicerilor, s-a împotmolit. Au ieșit din mașină și au trecut repede de borna România/Iugoslavia. Un grănicer dintr-un turn de pază îndepărtat a început să tragă după ei, dar nu i-a nimerit. După cum au aflat mai târziu, de la un con-sătean venit în Germania, unul din grăniceri a căzut din turn și s-a rănit.

Au scăpat dar i-au capturat grănicerii sârbi.

– Să nu-mi spui că i-au trimis înapoi?

– Așa se întâmpla, de obicei, îi trimiteau înapoi. Nu era clar ce-i făcea să decidă pe unii să-i lase să continue drumul și pe alții să-i returneze. Au început discuțiile diplomatice și  în vremea asta tatăl meu și a dat toată silința de a creea o atmosferă favorabilă, pentru că era o chestiune de viață și de moarte. Dacă i-ar fi trimis înapoi nu cred că ar fi supraviețuit. Aveau și bani la ei să se răscumpere de la sârbi, dar și-au dat seama că situația era mult prea tensionată, pentru a încerca așa ceva și atunci până să vină verdictul de la superiorii lor au început să discute despre fotbal. Deși erau străini discuția despre Steaua Roșie Belgrad a fost limbajul comun, care i-a unit. După ce au trecut  2 ore de discuții ei au spus că nu pot să-i trimită înapoi că acum sunt prieteni. Așa au reușit. I-au ajuta chiar să ajungă până în Germania.

– Așa direct?

– Tatăl meu era pe jumătate sas, fratele mamei era șvab complet, soția lui era româncă, dar dintr-un sat cu mulți șvabi și toți 3 vorbeau limba germană. Asta i-a ajutat, au fost convingători și au ajuns în Germania.

– Aveau unde merge?

 – Da.  O aveau pe străbunica mea, Wilhemine, din partea mamei. Ea a fost punctul de contact și de mare ajutor. Ea și fratele ei au fost antreprenori. Familia lor a avut o plantație de vie și o fabrică de lichior, destul de importantă în Teremia Mare. Fratele ei se ocupa de exporturi și străbunica de gestiunea fabricii, de recoltă și gestiona totul în țară. Străbunica a fost expropriată complet de două ori. Fiind întotdeauna un antreprenor foarte just cu angajații ei, la rândul lor și ei au și ajutat-o în vremurile în care a fost expropriată, pentru că ea a ajuns de la a conduce totul, la a nu mai avea nimic, nici măcar o pâine, că astea au fost vremurile în comunism, în special pentru cei de etnie germană. Era foarte bine să-i expropriezi pe ei, fiindcă lor aveai ce să le iei.

De fiecare dată a reușit sa se remonteze, dar după a doua expropiere a spus că acum e vremea să plece în Germania, să fie punctul de sprijin pentru mama mea și fratele ei și evident pentru familiile lor ca să-i determine să plece și ei în Germania.

– Dar cu câți ani plecase străbunica ta înaintea  tatălui tău.

– Cu 3 ani și avea 75 de ani când a plecat.

-75?

– Da! Bine, vorbea limba germană, dar să pleci singură la 75 de ani, într-o țară străină, nu a fost ușor. N-a trecut nici măcar o jumătate de an de când a ajuns în Germania și primarul localității în care ea s-a mutat, venea la ea la cafea, să discute filosofie și politică. A fost un om inspirațional, o femeie puternica și foarte hotărâtă. 

Am omis să spun că amândoi străbunicii mei au fost primari liberali vreme de 30 de ani, unul în Rășinari, altul în Teremia Mare.

– Iată posibilul răspuns pentru o întrebare pe care voiam să ți-o adresez mai la vale, mai la finalul interviului: de ce la liberali?

– Așa am gândit toată viata și așa am votat toată viața.

– La cât timp ați reușit să mergeți după tată?

– În România s-a pornit furtuna. Au interogat-o pe mama 3 zile. Nu le-a spus nimic, nici nu știa, dar nici nu le-ar fi spus. Asta s-a suprapus peste faptul că mama mea era o bună profesionistă și nu ne-au dat drumul să plecăm așa cum se așteptaseră părinții mei. Atunci mama a scris o scrisoare deschisă, în care povestea exact ce se întâmplă cu noi în comunism, faptul că nu suntem liberi să ne exprimam opinia, a povestit ce se întâmplase cu tata după ce protestase și că nu avem dreptul fundamental să ne reîntregim familia. Era o radiografie exacta a situației din România și lui Ceaușescu nu-i plăcea să audă așa ceva.

– Și unde a publicat-o?

-Trebuia să facă ceva ca această scrisoare să ajungă în străinătate. Dacă ar fi încercat calea legală, ar fi fost interceptată imediat, așa că a început să roage diverse persoane care călătoreau în occident, dar tuturor le era frică. După o vreme a venit o femeie care a avut curaj sa o ia și a și reușit să o publice în DIE WELT, care e echivalentul Le Monde al Franței și a avut efect imediat, pentru că Ceaușescu nu voia acest gen de propagandă, de reclamă negativă. După o săptămâna am avut toate aprobările.

După apariția scrisorii deschise a mamei au fost foarte mulți oameni care ne-au scris și au trimis către redacția ziarului din Germania bani, ca să ne ajute să ne reclădim viața acolo. Nu ne știau, dar au făcut asta doar aflând povestea noastră. Părinții mei au fost foarte impresionați de gestul lor. Eu eram mică, nu-mi amintesc prea multe despre plecarea noastră, în afară faptului că nu aveai voie în avion să trecem decât cu o anumită greutate și atunci m-am îmbrăcat cu mai multe rânduri de haine și m-am încălțat cu 4-5 perechi de ciorapi inclusiv unii tricotați destul de groși.

– O, Doamne! Bietul copil!

– Și o altă amintire de la plecarea noastră e legată de niște cercei pe  care-i primisem în România când eram bebeluș. Bunica mea mi-a spus că n-o să mă lase să trec cu cerceii ăia, că o să mi-i ia la graniță. Așa că eu am fost foarte stresată și tot drumul, inclusiv în avion când mama tot încerca să mă lămurească de faptul că pericolul a trecut, că nu-mi mai ia nimeni cerceii, eu tot nu credeam și-mi țineam în continuare urechile acoperite cu mâinile. Acum eu nu mai port aproape deloc bijuterii, dar atunci eram foarte stresată, să nu rămân fără cercei.

A D A P T A R E A

-Aveai 6 ani jumătate când ai ajuns? Ai mers la grădiniță?

– Nu! Am mai stat un an acasă și am mers direct la școală la 7 ani.

– Știai limba germană? 

– Știam, pentru că acasă, în familie, noi vorbeam, în germană. Eu vorbeam limba română doar atunci când mergeam cu bunicul la operații, pe la sate și atunci când mă jucam cu copiii pe stradă. Când eram în țară îi înțelegeam pe copiii, dar după ce am plecat numai aveam când să exersez decât atunci când mai veneam în vacanțe.

– Cum te-ai adaptat la școala germană?

– În primii ani eram destul de retrasă, nu mă integram, stăteam singură în pauză și citeam, nu mă băgăm în jocurile lor, probabil pentru că și germana mea avea un alt accent. În anul al treilea, am depășit această problemă de acomodare, de integrare.

– Povestește-mi cum e viața în Germania?

– În Dortmund, în zona bazinului Ruhr, acolo unde ne-am stabilit, e o zonă foarte specifică, foarte urbană, cu orașe mari de aproximativ 600.000 de locuitori, la fiecare 15 minute începe un alt oraș Dortmund, Bochum, Essen, Düsseldorf, Gelsenkirchen, etc., care se învecinează. Cu totul sunt 10 orașe foarte mari, nu cât e Bucureștiul, doar Duesseldorf de exemplu e similar, dar toate 10 sunt mari și la distanță mică între ele. Sunt obișnuită de aici să călătoresc mereu, pentru că mergeam la expoziții într-un oraș, la înot în alt oraș, la cumpărături în alt oraș, la discotecă în alt oraș.  Făceam câte o activitate în alt oraș diferit.  Între toate cele 10 orașe există o rețea foarte bună de transport public interconectată până târziu în noapte. Acum au făcut o pistă expres neîntreruptă de biciclete. Poți să mergi cu bicicleta, inclusiv electrică prin toate cele 10 orașe.

– Ce interesant!

– Au avut o strategie comună fiecare oraș cu alt profil, să nu se contracareze degeaba, că puteau să fie și în competiție, dar au ales să se completeze, să crească, să se dezvolte împreună ca regiune.

La începutul anilor 80, deci la 3 ani după ce noi ne- am stabilit în Germania, această regiune s-a confruntat cu o situație foarte dificilă.

– Ce s-a întâmplat?

– Era o zonă minieră și cu producție de oțel și s-a renunțat complet la aceste industrii. Totul a devenit gri și cenușiu pentru oameni de acolo; mulți nu mai aveau locuri de muncă. A fost o catastrofă pentru regiune, n-a fost deloc simplu să depășească această problemă pentru că o bună parte din oraș cu asta se ocupa. La fel cum se întâmplă acum în zona Olteniei.

 – Și cum au scăpat?

– Zona întreagă a trebuit să se reinventeze. Acum acolo sunt birouri, săli de concerte, un lac uriaș unde mergi cu barca, o zona demențială de petrecere a timpului liber. Dortmund a fost o zonă care în timpul celui de al doilea război mondial a fost eliminat complet de pe harta țării, 98 % a fost distrus și-au reușit să-l reconstruiască complet, fără ca asta să se vadă și nu au trecut 300 de ani de atunci.  Imaginează-ți că atunci când am ajuns noi nu trecuseră decât 30 de ani și nu s-a simțit nimic, iar în anii ”80 au avut această provocare enormă. A trebuit să regândească urbanistic zona, să schimbe fața orașelor, să atragă oameni tineri, să le ofere cu totul altfel de joburi.

Cam asta se întâmplă acum și la Reșița, orașul în care a fost primul pod nituit din Europa, care avea o producție mare de oțel mult peste ce se întâmpla în alte zone și dintr-o dată a rămas fără nimic. Acum Reșița are un primar foarte bun, Nelu Popa, antreprenor care știe ce trebuie să facă.

La fel se întâmplă și la Tg-Jiu și Craiova și evident în toate comunele și satele din jur care depind de viziunea celor mai dezvoltați din zonă. Pentru a depăși astfel de probleme trebuie să fie oameni buni care stau la cârmă și care au cu ei e o echipă bună, că singur nu faci nimic. Ai nevoie de oameni extrem de buni la conducere. Poate că avem tendința, să spunem, că merge și cu oameni bunicei. Ei bine, nu merge, pentru că oamenii bunicei nu vor angaja niciodată în jurul lor oameni foarte buni, pentru că asta îi subminează pe ei. Atunci, un om bunicel va angaja oameni mai puțin bunicei ca el și se va ajunge într-o zonă periculoasă fiindcă, puterea ta de a dezvolta un oraș, o firmă, orice, stă în echipă. Tu dai viziunea, dar execuția stă în echipa ta și de asta echipa trebuie să fie întotdeauna mai bună că tine. Există o regulă pe care am văzut-o verificată peste tot prin lumea asta pe unde am umblat. 

– Ce regulă?

– Oameni de categoria A angajează oameni de categoria A plus. Oameni de categoria B angajează oameni de categoria C. Oameni de categoria C angajează oameni de categoria D și așa mai departe. Așadar în orice zonă, tu ai nevoie de cei mai buni conducători astfel încât să aibă sub ei o echipă care să fie și mai bună decât ei și asta se vede în rezultate.

– Interesantă viziune. Hai să ne întoarcem la drumul tău, acolo unde am rămas.

– Am crescut în Dortmund până când am terminat facultatea apoi am mers în Bonaire.

Treptat, pas cu pas. Mai avem până ajungem la Bonaire pe care eu nu știu nici să-l găsesc pe hartă…

– Facultatea?

– Am urmat Facultatea de Arhitectură, un an 1994 -1995 în România, restul în Germania.

– Cum așa?

– Părinții mei au spus că pot face un an în România  pentru  a învăța și limba  celeilalte țări de origine a mea. Pentru mine a fost foarte bine, pentru că  am învățat foarte mult în acel an, și ce e cel  mai important, am  devenit mai independentă. Oricum nu mă puteam plânge față de ce văd în jur. Părinții mei ne-au lăsat întotdeauna liberi să luăm decizii, cu condiția să putem să argumentam o decizie și atunci ei au acceptat-o.  Nu ni s-au impus decizii.

– Să auzim un exemplu. 

– Foarte mulți colegi de ai mei din Germania au fumat. Tipic, tinerii fumează. Noi, nici eu nici fratele meu nu am fumat. Ei au fumat tocmai pentru că li s-a interzis în familie  să fumeze. De cele mai multe ori, când ceva ți se interzice, îți dorești să faci  și asta vei face. Nouă nu ni s-a interzis  nimic.  Ne-am așezat o dată la o discuție,  am vorbit despre fumat și ne-au explicat care sunt riscurile. Noi, și fratele meu și eu, am fost sportivi. Eu am făcut înot și volei în liga de performanță. Părinții ne-au explicat că putem să fumăm, dar trebuie totuși să ținem cont de trei aspecte:

1. Ne va scădea performanța sportivă. 
2. Ne va afecta buzunarul fiindcă, din banii pe care-i primeam lunar,  o parte s-ar fi dus pe țigări.
3. Ne va  afecta sănătatatea. Organismul  și imaginea noastră vor avea de suferit.

– Și v-au convins?

– Da, pentru că doar ne-au arătat la ce ne expunem dacă fumăm. Nu ne–au interzis. Au concluzionat că dacă cele 3 aspecte nu sunt relevante pentru noi, nu avem decât să fumăm. Ei bine, pentru noi au fost relevante, chiar dacă n-am înțeles imediat cât de mult însemna asta. Faptul că nu s-au băgat deloc în viață noastră, când trebuia sa luăm o decizie, a cântărit foarte mult în dezvoltarea noastră ulterioară.  Ei nu ne-au zis niciodată cu cine avem voie să ne vedem sau să fim prieteni. Noi trebuia să-i tragem de limbă dacă voiam să aflăm o părere despre cei cu care eram prieteni. Total invers față de ce văd că se întâmplă aici în România. Sunt mulți părinți aici care sunt foarte intruzivi, pătrund în viețile copiilor lor, vor să știe totul despre ei și nu cred că asta îi ajută în viață. 

– Chiar deloc și spun asta și din postura de părinte care nu reușește mai tot timpul să stea departe de deciziile copiilor. 

– Exact, asta te îndepărtează cumva de părinte. Ai mei nu au făcut asta și cred că au procedat foarte bine. Ei ne-au spus că totul trebuie argumentat. Ne-au făcut să înțelegem că dacă vrem ceva trebuie să argumentăm. Inclusiv când voiam ciocolată. Dacă nu argumentam, nu o primeam.

–   Să ne întoarcem la facultate. Cum a fost la absolvire?

– Părinții mei mi-au dat suport total pe parcursul facultății de arhitectură care e o facultate foarte scumpă. Orice student în Germania are abonament la tren și autobuz, pe care le plătește. Școala nu se plătește, dar cărțile, planșeta, ustensilele, culorile, calculatoarele, toate sunt scumpe. În Germania la facultatea de arhitectura lucrarea de diplomă e ceva extrem de complicat. Am avut  4 luni în care am dormit  aproximativ 3 ore pe săptămâna  și  toți absolvenții am  muncit ca nebunii, după care am spus că avem dreptul la o săptămâna de vacanță. Așa am ajuns prima dată în Bonaire.

Atunci nu aveai calculatorul tău. Aveam doar în Universitate și când m-am hotărât să plecăm în vacanță după absolvire, în 10 minute am găsit  un loc special în Bonaire în insulele olandeze, apoi în alte 10 minute am găsit o pensiune foarte drăguță și ieftină cu căsuțe mici, într-un peisaj tropical și pensiunea asta era deținută de două femei din Berlin. Am fost foarte rapide în luarea deciziei.

– Cum ți-ai continuat drumul după absolvirea facultății? Ai avut repartiție sau ai fost pe cont propriu?

– Am vrut întotdeauna ca după facultate să fac un an sabatic, într-o zonă complet diferită de cele în care trăisem. Mulți fac asta.

– An sabatic?

– Sună exotic, dar pentru tine ca dezvoltare a personalității înseamnă foarte mult. Așa am ajuns a doua oară în Bonaire. Nu-ți poți imagina că și acum eu am cu mine această insulă.  A fost un schimb de perspectivă de a vedea complet diferit viața, de aprecia foarte mult ce am în Germania, de aprecia România.  O experiență de genul ăsta te scoate complet din zona ta de confort și te ajută să înveți, să înțelegi imaginea mare. 

– Și deci ai plecat imediat după absolvire?

– Nu! Așa am vrut, dar la absolvire am avut un foarte mare noroc. Diploma mea de arhitect, fiind considerată specială, a fost publicată în mai multe ziare. Am avut acea situație specială care nu se întâmplă de obicei în arhitectură. În alte profesii se mai întâmplă, așa numitul fenomen de head hunting, adică să te caute din facultate. Ca urmarea a publicării diplomei și a faptului că am avut recomandări din partea profesorilor mei, au venit spre mine mai multe birouri de arhitectură din Dortmund, Berlin și Londra , care mi-au oferit să fac parte din echipa lor în proiecte foarte importante. Și era o prostie să renunț la acestea și sa plec un an în Caraibe, că după un an de zile situația cu siguranța nu ar fi fost aceeași. Așa că am acceptat să lucrez cu unul din birourile de arhitectură din  Dortmund care mi-a oferit două chestii speciale:

1. o competiție internațională de arhitectură cu un proiect pentru 5 stații de metrou;
2. o echipă de arhitecți, pe care eu, proaspăt absolvent fiind, trebuia să o coordonez.

– Și cine făcea parte din  acea echipă?

– 5 membrii ai biroului de arhitectură.

– Adică ei nu erau proaspăt absolvenți?

– Nu! Toți erau cu vechime și mai în vârstă decât mine. Deși am fost sfătuită să renunț, să nu accept, am considerat-o o provocare și am acceptat. Cred că de atunci ei au întrevăzut faptul că eu pot să devin antreprenor. Eu nu m-am mulțumit cu doar cei 5 oameni din echipă, ci am mai adus un al șaselea membru, că aveam nevoie de cineva care modelează animații 3D, așa că am adus pe cineva cu care am lucrat la diploma mea.

– Și cum te-ai descurcat?

– Împreună am format o echipă foarte faină, pentru că am avut libertatea de a decide și de a face greșeli. Evident că atunci când greșeam mă lăsau să găsesc și soluția, să îndrept acea greșeală, dar consider că e un noroc să ai astfel de șefi și că doar așa poți să devii un profesionist adevărat.

–Cât timp ai rămas acolo?

– 2 ani. Șefii mei știau că voi pleca în anul sabatic, pentru că am fost fair și le-am spus.  În primul an am fost absorbită total de munca mea și în al doilea an, cumva mi-am pregătit plecarea.

– Dar aveai bani suficienți economisiți în cei 2 ani ca să poți să-ți permiți anul sabatic?

– Eu am lucrat din școală.

–  Unde ai lucrat?

– În mai multe locuri. La expoziții și târguri, pentru o companie care făcea cercetări sociologice, respectiv chestionare cu expozanții și cu vizitatorii. Apoi am făcut o cercetare telefonică pe produse, sunam și întrebam oamenii cum evaluează un anumit produs. Apoi am lucrat  cu o companie mare în catering, care organiza evenimente mari, cu mii de oameni care aveau întâlnirea anuală și aici eu eram chelneriță. Și în fine am lucrat  și în retail, într-un magazin de haine.

– O mulțime de joburi.

– Eu am vrut să lucrez și în România, cât am fost studentă la Facultatea de Arhitectura, Ion Mincu, dar aici asta nu se întâmpla, era foarte dificil să găsesc ceva. Firmele nu înțelegeau să atragă oamenii tineri. În Germania asta se întâmplă din școală. Aici, primul job de care am aflat a fost la Spring Time, dar până să clarific, să mă duc să lucrez, s-a terminat anul. Aici am văzut foarte puțini elevi și chiar studenți, care să lucreze. În Germania toți elevii fac asta. Acolo e ceva stabilit, împământenit, e ca o regulă, ca un automatism. Un alt exemplu de automatism e că în clasa a zecea toți elevii se duc să învețe să danseze. Urmează săptămânal o școală de dans, timp de un an. Toți fac asta.

E ceva să înveți să lucrezi de tânăr. Apreciez fiecare job pe care l-am avut, pentru că din fiecare am învățat câte ceva. Chiar și atunci când am fost la jobul la care dădeam telefoane pentru un produs, să convingi oamenii, să vrea să stea de vorbă cu tine, a trebuit să intru într-o competiție, trebuia să-ți dezvolți abilitatea de a-l face pe celălalt să-i facă plăcere să stea de vorbă cu tine. Aveam chestionare de 5 minute. E un prag psihologic pe care trebuie să-l depășești, că în general nimeni nu vrea. Asta m-a făcut să-mi fie mult mai ușor când am fost în campania electorală în România, să merg pe stradă să conving, să dau mâna cu sute de oameni, și chiar și acum când am mers să strâng semnături pentru susținerea candidaturii președintelui Johannis.

Prima dată a fost super stresant, să stau într-o mulțime de oameni,  total străini, care au cu totul altă treabă, vin acolo să vadă mașinile și motocicletele și tu îi întrerupi și-i chemi să vină cu tine la calculator, să facă un chestionar care ajută să se îmbunătățească târgul și evident, ei nu vor. Știu sentimentul de atunci. Primele chestionare au însemnat un stres enorm, apoi m-am obișnuit, mi-am dat seama că nu e chiar atât de dificil, că dacă ești bine dispus oamenii vin spre tine cu aceleași sentimente. Faptul că-ți depășești pragurile tale psihologice îți servește foarte mult în mediul profesional, scapi de blocaje și reușești să comunici eficient.

Întorcându-mă la primul meu job, după ce am terminat facultatea, în al doilea an mi-a trecut entuziasmul și mereu venea înapoi gândul anului sabatic și mi-am dat seama că dacă nu plec atunci nu voi mai putea pleca pentru că-mi asumam din ce în ce mai multe responsabilități, la care nu voi mai putea să renunț. Atunci am luat hotărârea împreună cu o prietenă, tot arhitectă. Era greu să n-o remarc, tatăl ei e neamț, iar mama e româncă din Constanța.  Ne-a luat un an să planificăm plecarea.

ANUL SABATIC

 – Ce au spus părinții de ideea ta de an sabatic.

– M-au ascultat și mi-au zis părerea lor.

– Care a fost părerea lor?

– Tata  a fost mai degrabă de părere să nu merg, dar nu a fost împotrivă. La job, șefii mei m-au luat la întâlnirile pe care le aveau cu administrația orașului Dortmund, care dezvoltau, împreună cu o companie mare, Sonae Sierra, un proiect enorm pentru Gara Centrală, constând într-o regândire  totală  a acesteia, cu un hotel mare și cu un centru entertainment. Șefii mei au fost consultanții din partea orașului pentru a negocia cu ceilalți arhitecți pe proiect, să fie respectate și dorințele locuitorilor în fața dezvoltatorului.  După mai multe runde de discuții, aceștia mi-au oferit mie postul de arhitect consultant șef al orașului, care inițial era pentru unul din șefii mei. Eu am fost atunci într-o mega dilemă,  crezând că șefii mei vor crede, că am vrut eu asta.

– Și ce –ai făcut?

– M-am dus la ei și le-am spus și ei au fost foarte relaxați, chiar dacă era contractul lor și mi-au spus că ei știau, că am potențial, că de asta m-au și luat cu ei la discuții. Pe acest considerent, tatăl meu a fost de părere, să accept acest job și să nu plec.

– Și pe tine nu te-a tentat deloc?

– Eram într-o dilemă pentru că voiam să văd cum sunt organizate, din punct de vedere politic și administrativ orașul, landul, țara și mi-ar fi plăcut să văd cum funcționează și cum se iau deciziile. Deși eu nu am fost niciodată atrasă de politică, ba chiar mereu eram împotriva politicii, cumva din punct de vedere administrativ eram interesată să aflu. Dar  funcționarii din administrația din Germania trebuie să meargă peste tot cu cartelă, adică se înregistrează și când intră și când ies dintr-un birou.

– Ei, se tot încearcă și la noi și prin unele locuri chiar se și reușește.

-Acolo trebuie să ajungi și dimineața la program, dar trebuie să și pleci la 5 sau 6. Ori în arhitectură așa ceva e imposibil. Eu stăteam atunci și stau și acum până la ore foarte târzii și am și weekenduri în care lucrez. În arhitectură nu poți rupe ușa la 5. Nu-mi plăcea acest gen de înregimentare, mă dispera, îmi dădea un sentiment de sufocare, de sugrumare. Eu de asta și sunt liberală. Cred în faptul că libertatea generează cele mai bune soluții. Instinctul meu, pe care eu de mică m-am învățat să-l ascult, m-a îndemnat să nu fac asta. Datorez asta părinților mei care ne-au lăsat, să ne asumăm, argumentat, orice decizie. Nu ne-au suprimat instinctul. Că dacă ție ți se impune permanent ceva, tu nu înveți să-ți asculți instinctul. Instinctul e dat de suma experimentelor tale cu conștiința ta și capacitatea ta de a înțelege aspecte. Dacă tu ești mereu obligat, forțat și nu ți se ascultă niciodată argumentația sau părerea, tu nu-ți mai poți asculta instinctul și faci doar ce ți se spune: fii hărnicuță, fii obedientă, fă ce ți se zice, nu pune întrebări…

Deși consideram jobul respectiv o provocare, instinctul mi-a spus să nu-l accept. Așa cum am zis, tata a fost de părere că, pentru cariera mea, ar fi fost mai bine să accept acest post, mama s-a conectat mai mult la instinctul meu și și-a dat seama, că pentru mine nu merge această îngrădire. Asta a fost părerea fiecăruia, dar nu s-au opus niciunul plecării mele.

– Buni părinți!

– Eu știu că ei nu au fost fericiți cu decizia mea și că le-a produs o oarecare suferință, dar  nu m-au făcut să simt asta. Asta înseamnă să iubești pe cineva, să nu l lași să vadă că ești preocupat. Văd că asta se întâmplă foarte des în România. Asta nu face bine. Îți pui copilul sub un stres enorm, dacă tot timpul lași impresia că el îți cauzează stres și-l urmărești. Părinții noștri nu au făcut asta cu noi. Așa că eu abia în România am văzut cât de importantă a fost atitudinea părinților mei.

Văd aici cum în România părinții trimit mâncare copiilor. Un chin continuu. Părinții  se chinuie să o facă și să o trimită, copii să meargă să o recupereze de la gara și apoi, deși ar vrea să mănânce altceva, se simt datori să o mănânce pe cea de la mama. Un cerc vicios din care nu pot scăpa nici unii nici alții.

– Ah, mie-mi spui? De ani de zile o consider o operațiune foarte păguboasă, pentru că ei nu au nevoie, doar de hrană…

– Eu cred, că e de o mie de ori mai sănătos, să vii odată pe lună la copilul tău și să-l scoți la o cafenea, fără să intri în viața lui, desigur.

 Dacă nu poți face asta, înseamnă că tu îți consideri copilul incapabil de a face față vieții.  E ca și cum nu-l consideri suficient de independent și prin gestul tău îi spui ”copile, tu nu poți singur” asta îl va afecta în toate deciziile lui. El nu se va simți suficient de puternic în nicio împrejurare. Dacă-i faci mâncare, ai impresia că ai avut grijă de celălalt, e un substitut de sentimente.

– Vai de noi, mă rog de ei, că eu de ce mănâncă ai mei, am reușit să nu mă mai preocup.

– E bine așa! Ce poți să vrei tu pentru copilul tău? Să fie fericit, să te iubească și să se lase iubit și să devină cel mai fain, cel mai puternic și independent om. Ori pentru asta n-ai nevoie decât sa-l lași să se dezvolte, pentru că știi cum este, păsările pe care le lași să zboare, vin înapoi…

GRADUL DE CURAJ PE CARE ÎL SETEZI ÎN COPILUL TĂU DETERMINĂ SUCCESUL PE CARE ÎL VA AVEA ÎN VIAȚĂ

Părinții mei așa au procedat cu mine. De când am fost mică, așa m-au tratat. Uite, aveam 3 ani și voiam să merg singură la bunica mea de pe Strada Felinarului, de unde stăteam noi până pe Strada Papiu Ilarian unde stătea bunica mea. Și o tot rugam pe mama să mă lase, că voiam să-i demonstrez, că știu să ajung singură. Era o distanță care era parcursă cam în 10-15 minute.  După ce mama mi-a zis da, adică îmi va da voie să merg singură la bunica, eu m-am speriat, pentru că atunci când îi tot ceream, să mă lase, eu eram sigură că nu va fi de acord.

– Păi presupun că s-a ținut după tine fără să o vezi…

– Nu, exact asta nu a făcut. A fost convinsă că dacă o să se țină după mine, eu o să observ și ar fi plantat în mine frica de a nu fi în stare să fac asta singură. Ea a știut că în Sibiul anilor ”77 asta nu era chiar periculos și știa că știu drumul. Înseamnă mult, să ai tăria să dai încredere, reală, celuilalt. Că tu poți să zici ,,vai, săracul nu poate” dar trebuie să te gândești bine, dacă într-adevăr nu poate sau tu vrei să nu poată, să rămână dependent de  tine.

– Eu îs moartă de frică numai când ascult povestea. Spune-mi, nu circulau mașini pe distanța pe care o aveai de parcurs?

– Între străzile Felinarului și Papiu Ilarian era doar o bucățică circulată, dar în timpul ăla, câte mașini să fi trecut pe strada aceea, din Sibiu? Nu era traficul de acum. Mai mult de 3 Dacii nu treceau. În restul traseului trebuia să trec prin Piața Mică și Piața Mare, unde totul era pietonal.

– Offff, eu nu te-aș fi lăsat și gata. N-or fi fost decât 3 Dacii, dar mi-ar fi fost teamă că te pierzi…

– Nu aveam cum să mă pierd. Bunicul meu era arhicunoscut în întregul oraș și dacă aș fi zis a cui sunt, toată lumea ar fi știut să mă ducă acasă. Subiectiv puteai să o iei razna, dar pragmatic vorbind, nu aveam cum să mă pierd, un copil mic nu putea să ajungă foarte departe în câteva minute.

– Și măcar bunica știa că te duci?

– Da, știa. Și mama mi-a spus, mai târziu, că a murit de frică în alea 10 – 15 minute cât a așteptat telefonul bunicii, să-i spună că am ajuns și că în viața ei nu a avut atâtea emoții și nu a transpirat așa de tare, cum a făcut-o în acele minute în care eu eram singură pe stradă. A murit de dorința de a sta lipită de geam să mă vadă până când dispar, dar n-a făcut-o fiindcă a știut că dacă o voi vedea, o să mă întorc și nu voi mai avea încredere în mine. Bineînțeles că eu m-am tot întors de vreo 20 de ori până când am ieșit din străduță noastră, doar-doar o voi vedea pe mama, că mă urmărește, că atunci aș fi avut o scuză, să mă întorc, dar n-am văzut-o. Nimeni nu te pregătește nici să fii părinte și nici copil. Și ea mi-a spus  mai târziu că așa cum eu am avut tendința să mă întorc și ea a avut tendința să iasă în stradă și să alerge, să mă caute, dar nu a făcut-o până n-a venit apelul de la bunica, să-i spună că am ajuns. 

– E clar că sunteți plămădite amândouă din alt aluat…

-Eu sunt sigură, că decizia ei de a nu se arăta atunci la geam, a cântărit foarte mult în dezvoltarea mea ulterioară. Dacă ai norocul și libertatea să trăiești astfel de întâmplări, acolo setezi ce devine copilul tău, îi setezi doză de curaj pe care o va avea în viață. Gradul de curaj pe care îl setezi în copilul tău determină succesul pe care îl va avea în viață. Dacă nu ești lăsat să-ți asumi nimic, niciodată tu nu vei îndrăzni să faci ceva. O mulțime de posibilități trec pe lângă tine, dar n-ai curajul să accepți provocările. Asta ți-o setează în general părintii și oamenii din jur.

– Cu siguranță că drumul ăla te-a făcu mult mai puternică dacă–l ții minte cu atâta lux de amănunte.

– Țin perfect minte că am transpirat tot drumul ăla, că am murit de frică pentru că nu știam dacă am ales drumul bine. Teoretic mi se părea că știu, dar practic atunci când am plecat singură nu mai eram sigură de nimic, dar am ajuns până la bunica și pentru mine asta a fost grozav.

– Și bunica ce a zis când te-a văzut intrând pe poartă?

– ,,Vaaaaai, copila! Ce nebună să o lase singură!”  Și mi-a spus că nu m-ar fi lăsat singură.

B O N A I R E

– Bonaire! Hai să ajungem în sfârșit și pe insula pe care mi-ai spus că și acum o porți cu tine. Ce s-a întâmplat în mult așteptatul an sabatic?

– A fost greu pentru că toată lumea știa  că suntem arhitecte și ne oferea proiecte, mai ales turistice. Aici se dezvoltau resorturi, vile lângă apă și noi refuzam. Am lucrat în Bonaire într-un restaurant olandez. 

– Ai lucrat??? În mintea mea an sabatic însemna un an de vacanță…

– Ideea de an sabatic este să nu lucrezi în domeniul tău. Am fost chelneriță și eu și prietena mea și am învățat enorm în anul acela.  A fost un an foarte fain. În fiecare săptămâna prietena mea și cu mine aveam libertatea să alegem o temă diferită.

– Adică?

– Săptămâna rococo, săptămâna carnavalul de la Rio, săptămâna piraților. Nu conta. Noi alegeam, noi făceam meniurile, noi făceam costumele pentru toți, transformam locul și atmosfera. Totul era adaptat de noi pentru a fi în ton cu tematica respectivă. Pentru noi  au contat foarte mult două aspecte:

1. Faptul că ne-au lăsat să fim creative, ceea ce pentru noi ca arhitecte a fost extraordinar și
2. Faptul că am avut continuu câte ceva de învățat. Poate nu-ți vine să crezi, dar să înțelegi și să înveți să servești oamenii este o foarte bună învățătură. Eu așa cum ți-am spus, când eram elevă și studentă am lucrat la acea firmă de catering, dar acolo era altceva, erau mese mari cu sute de oameni, totul în viteză  și nu aveai timp de interacțiune cu ei. Aici însă noi, nu doar îi serveam, ci făceam totul ca oamenii să petreacă un timp fain la tine. Noi gestionam totul și le făceam seara mai frumoasă.

– Sunt din ce în ce mai uimită și recunosc că nu știu nici măcar în ce țară este Bonaire?

– Insulele Bonaire sunt în Marea Caraibilor (Antilele Olandeze). Aparțin Olandei. Dacă asta e harta lumii, între America de Nord și cea de Sud e America Centrală. Costa Rica, Nicaragua, pe acest pod foarte subțire sunt țările de sus din America de Sud: Venezuela și Columbia  și aici vin insulele (îmi exemplifică). Aici e Republica Dominicană, Haiti care este pe aceeași insulă, Saint Thomas, Saint Kitts, etc. insule aparținând Franței, Marii Britanii și SUA. După aceea mai jos sunt ultimele 3 insule numite insule A,B,C, adică Aruba, Bonaire și Curaçao. Toate trei sunt situate în fața Venezuelei. Curacao și Bonaire aparțin Olandei, iar Aruba e independentă, dar e foarte influențată de Statele Unite. Aici trăiește o populație nativă care vorbesc papiamentu.

– Ce limbă e asta?

– Este o limba creolă, un amestec de spaniolă, franceză, olandeză și engleză. Și mâncarea acolo e la fel, ca limba, are multe influențe din partea latină, din olandeză. Condimentată similar cu cea a României și variată cu mult pește dar și carne.

– Câte limbi vorbești tu?

– 6 limbi.

– 6?

– Germană, română, engleză, franceză, spaniolă și italiană.

–  Sunt mută de admirație  și un picuț de invidie…

– Îmi place asta. E legat de gradul de curaj de care-ți vorbeam. Oamenii pe care i-am cunoscut și vorbesc mai multe limbi, sunt oameni cărora nu le pasă dacă greșesc când vorbesc într-o anumită limbă. Când vorbești într-o limbă, care nu este limba ta nativă, e evident că faci greșeli, dar nu e nimic rău în asta și nu trebuie să-ți fie rușine. Eu cred că important este să-ți dorești și să încerci, să înveți limba altuia, să poți să comunici cu celălalt, să-i înțelegi literatura lui.

Adică Luceafărul lui Mihai Eminescu citit în română nu este același cu Luceafărul citit în germană. Există foarte puțini traducători care sunt și poeți. Pentru a traduce realmente o capodoperă, tu trebuie să o recreezi și să o introduci în cealaltă limbă și pentru asta trebuie să ai în tine poezie. Nu poți doar să traduci. Există multe traduceri ale Luceafărului care nu sunt bune. Eu am găsit doar una care-mi dă impresia că recreează cât de cât sentimentul care se creează când citești Luceafărul în română. Alt exemplu. Rainer Maria Rilke e un poet german excepțional. Sentimentul pe care-l trăiești dacă citești Pantera lui în germană e unul desăvârșit. Dar dacă citești traducerea ei… Doamne ferește!… e foarte greu să înțelegi ceva.

Cei care vorbesc mai multe limbi sunt cei care pur și simplu merg spre limbă, ca spre o unealtă. Tu trebuie să o vorbești, tu trebuie să o greșești, ca să poți să o perfecționezi. Eu sunt conștientă că fac multe greșeli când vorbesc limba română, dar mi-am îmbunătățit-o pe măsură ce a trecut timpul. Mi-am și dat silința să o îmbunătățesc, dar nu pot sa zic că este limba mea nativă. Poate cândva, când va trece mai mult timp, nu voi mai face greșeli sau voi face mai puține. Nu știu. Trebuie să vrei să vorbești  și să exersezi. Cei care nu vorbesc alte limbi  sunt cei cărora le este rușine. Aici este blocajul. Dacă tu vrei să vorbești o altă limbă nu este dificil, dar trebuie să vrei să o vorbești. Asta înseamnă că tu vorbești în acea limbă. Mort- copt vorbești! Greșești! Nu contează, vorbești în continuare. Dacă ai învățat una, două, trei, merge și foarte ușor, că deja știi cum să  înveți. Nu vei înțelege niciodată un popor dacă nu-i vorbești limba. Sentimentul și atmosfera și caracterul lui sunt sedimentate în tonalitate.

– Într-adevăr, părinții, viața întâmplările ți-au setat o doză fantastică de curaj.

PLEDOARIE PENTRU LIMBA ROMÂNĂ

 – Uite, eu cred că româna e caracterizată prin două aspecte.

– Să auzim!

1. Extremă flexibilitate și creativitate. Suntem foarte creativi și flexibili și ne putem adapta la circumstanțe mult mai rapid decât alte popoare. Spun asta cu siguranță. Am trăit în mai multe țări și nu am întâlnit niciodată o asemenea adaptabilitate. Creativitatea, pentru că și în situații diferite de presiune, un român rămâne creativ. E în stare în 10 minute să găsească o soluție, nu se blochează.  Flexibilitatea și creativitatea merg mână în mâna.  Dacă ești rigid și creativ te blochezi. Românii și limba română le au pe amândouă.
2. Umorul. Eu cred că avem cea mai haioasă limbă, din cauza culorii ei. Adică are aceste ”ii-uri” și ”ee-uri” care vin din italiană, din latină și ”oo-uri” și ”uu-uri”, aceste vocale întunecate, care vin din slavă și împreună cu elasticitatea dată de ”ci” și ”ce”  creează  într-o limbă un spațiu incredibil de mare. Cum să mă fac înțeleasă mai bine?

  – Continuă! Mi se pare că faci cea mai frumoasă pledoarie pentru limba română.

 – Uite, germana este o limbă foarte lineară, foarte disciplinată, extrem de bună pentru cercetare, pentru că este foarte exactă și are o varietate extrem de mare de cuvinte, mai mare ca româna. Dacă am o firimitură, în funcție de cum arată aceasta, am alte cuvinte să o descriu. E o firimitură netedă, este uscată, este umedă, este mai mică, deci pot să o descriu. Găsesc un cuvânt care o descrie perfect. În română nu am această posibilitate cum nici în engleză nu am. Dar ce are limba română că spațiu, nu au alte limbi. De aceea este haioasă pentru că tu poți să o întinzi. Totul vine din tonalitate. Când spui ,,Bulă” e un singur cuvânt, dar e o glumă în sine. Nu poți să nu zâmbești și cumva în interior. Asta în germană nu se întâmplă. Poți să uiți. Germana este o limbă care nu te ajută să ai umor. Trebuie să o cunoști foarte bine, ca să te ajute să scrii literatură sau mai ales poezie. În română posibilitățile sunt multiple, la îndemână, ca prin voce, prin cuvinte, să creezi  o atmosferă fantastică. De aceea zic, că a învață o limbă e extraordinar. Se deschide și creierul tău. Fiecare limbă învățată introduce alte legături sinaptice diferite. Când vorbesc germana mă și comport cumva, în ton cu limba. Când vorbesc română e altfel, se schimbă și comportamentul meu. Îmi crește flexibilitatea, de aceea eu consider că e bine să înveți să comunici și în altă limbă chiar dacă nu o faci perfect.

DIN NOU BONAIRE ȘI VENEZUELA

 -Te-aș asculta la nesfârșit, dar hai să ne întoarcem la anul sabatic. Ce s-a întâmplat atunci?

– Am lucrat în acel restaurant vreo două sau trei luni. În timpul ăsta ni s-a oferit să preluăm și să gestionăm complet un restaurant mexican mult mai mare, dar am declinat această ofertă.

– De ce?

– Mi s-a părut că era prea mare riscul de a-i îngropa, cu toată bună credința noastră. Era o pălărie prea mare pentru capul nostru, pentru că experiență noastră nu era suficientă. Dincolo am avut o echipă care avea deja experiență, deci era altceva. Așa că cei de la restaurantul la care lucram deja, văzând aptitudinile mele și posibilitățile de a prelua responsabilități, mi-au oferit să preiau ca manager general o nouă locație, pe care au deschis-o atunci, un sush lunch pe malul oceanului sau un alt local existent, foarte bine poziționată la care voiau să aibă un nou management. Mi-a plăcut localul cel nou. Mi s-a părut că e o provocare și am preluat conducerea acestui lunch. Asta am făcut încă vreo  patru sau cinci luni de zile. Era foarte fain, dar în tot acest timp nouă, colegei mele și mie, ni se tot făceau  propuneri  de a prelua proiecte de arhitectură.  După câteva luni a venit o oferta pentru un ansamblu de case de vacanță cu case duble care a fost mult prea bun ca să-l refuzăm și am acceptat.

– Propunerea era pentru amândouă?

– Da, amândouă, și am început să lucrăm la proiectul acela și după aceea a venit încă un proiect din Venezuela. A urmat o vila a unui producător de cereale și crescător de animale cu zeci de mii de capete de vite din San Juan de los Morros. Astfel au început să crească numărul proiectelor la care lucram și eu în acel timp oscilam între Venezuela și Bonaire. Prietenul meu de atunci  era muzician venezuelan,  conducea un  grup foarte renumit,  nu doar în Venezuela și venea acolo să-și susțină concertele și la un moment dat am luat hotărârea, să încerc să plec în Venezuela și el s-a străduit să pregătească totul acolo. Plecarea mea a fost cumva naturală având în vedere că am avut multe proiecte în Venezuela.

– Și cu prietena ta ce s-a întâmplat?

– Este în continuare în Bonaire. Are birou de arhitectură și inginerie și lucrează în special pentru insule, dar și pentru celelalte țări din zonă. Are acolo și un studiou de fotografie. Niciodată nu ne-am fi gândit că s-ar putea întâmpla asta. Nici eu că mă duc în Venezuela nici ea că va rămâne atâția ani.

– Deci câți ani ai rămas în Venezuela?

– 5 ani și toți anii ăștia au fost foarte interesanți, totul în această țară era în creștere, în construcție.

– Și ai lucrat doar în arhitectură?

– Da foarte rapid mi-am făcut acolo biroul meu cu încă doi parteneri și profesional a fost foarte bine. O țară care se dezvoltă este un noroc pentru un arhitect. Asta m-a și determinat când m-am întors din Venezuela să nu rămân în Germania.

REÎNTOARCEREA ÎN EUROPA – LIKE THE HOLY LAND…

– Cum a fost când ai ajuns a doua oară în Germania?

– Eu nu am simțit că m-am întors în Germania, am simțit că m-am întors în Europa. Jur! M-am simțit așa bătrână, dar într-un mod plăcut. Noi europenii suntem bătrâni, îmbibați consistent în propria istorie și literatură. Suntem plini. La asta mă refer când spun că suntem bătrâni. Americile sunt continente tinere, nu au ce avem noi în Europa. Eu acolo mă duceam la orice spectacol de teatru, mult mai mult decât m-am dus în Germania vreodată, fiindcă aveam nevoie să mă înconjor de ceva care să conțină densitate culturală, nu știu cum să o numesc altfel. Simțeam o sete permanentă de literatură, artă, expoziții, teatru, operă, pe care în Germania, în zona bazinului Ruhr, le aveam în jurul meu, dar nu foloseam toate oportunitățile. Le simțeam că sunt acolo, simțeam că aveam o mulțime de  posibilități. Cum e și în familie nu stai tot timpul îmbrățișat, dar îi simți în jurul tău pe cei dragi

– Dacă ai nevoie…

– Exact, ei sunt acolo. Când m-am întors am simțit like the holy land…

– Ca pe pământul sfânt?

– O, my Good! Europa! I love you! Juuur!

Nu mi-am dat seama în Venezuela că-mi lipsea atât de tare Europa, poate și din cauza faptului că am fost ocupată cu mulțimea de proiecte în care eram implicată. Nu mi-am dat seama nici măcar când veneam în vizită, pentru că stăteam un timp prea scurt, dar când m-am întors, sentimentele astea le-am trăit. Toate au năvălit!

– Ce bine că te ai întors?

– Da!  Și asta chiar dacă mi-a plăcut foarte mult și dacă aș lua o de la capăt I would do it all again.

– Adică ai face la fel?

– Daaa, chiar dacă mi-a lipsit Europa.

 – Și ai rămas în Germania sau ai venit în România?

–  M-am dus în Germania și evident că mi-am spus: Ok! Și acuma unde ?

Dar în acel timp veneam destul de des în România pentru că cineva trebuia să se ocupe de proprietățile noastre care trebuiau să ne fie retrocedate. Fuseserăm expropriați în Sibiu, Teremia Mare și Rășinari. 

Când m-am întors din Venezuela m-am uitat mai întâi la ce fac foștii mei colegi din Germania, de unde și eu primisem deja trei oferte.

– Și ce făceau?

– Toți lucrau deja de ani de zile, dar doar într-o singură zonă de arhitectură. Unul făcea grădinițe, altul făcea birouri și cel de al treilea făcea hoteluri.

Am zis: fratele meu, asta nu e pentru mine, eu as înnebuni dacă aș fi pusă să fac doar un singur lucru. Ei nu mai puteau să vadă proiectele. Una e să ai o specializare, dar e cu totul altceva să fii forțat ca arhitect să faci un singur tip de proiect. Eu nu am studiat arhitectura, ca să am astfel de limitări. Nu asta mi-am dorit când am ales această profesie.

Dacă accepți să te limitezi doar la o singură activitate, așa cum făceau foștii mei colegi, nu mai ai timp să dezvolți o rețea de clienți, pentru că dacă de exemplu mergi spre a proiecta și a construi școli, atunci de asta trebuie să te ocupi, să ai o rețea de clienți și să fii prezent în rețele unde sunt administrații, unde se iau decizii pentru dezvoltarea acestora, să știi ce proiecte sunt, ca să poți participa la licitații.

Dacă vrei să faci hoteluri trebuie să fii în diferite asociații unde sunt și hotelierii, adică trebuie să ai o atingere cu zona dezvoltatorilor respectivi și fizic nu poți să fii în mai multe locuri deodată, deci nu o să reușești pentru că piață e mult mai restrânsă. Trebuie să alegi. E și greu să-ți faci loc, pentru că toată lumea vrea, în același timp, același gen de proiecte. Și atunci a fost un semn de întrebare pentru mine.

MAPAMONDUL MENTAL

– Și atunci, ca să te citez: încotro?

– Aveam pe mapamondul meu mental Germania dar cu problema asta, următoarea era Barcelona, România și Franța de Sud.

În Franța m-am convins rapid că mă voi plictisi de moarte, pentru că era o zonă care copia case tradiționale, într-o oarecare formă. În exterior sunt tradiționale și în interior sunt contemporane, un fel de pastișe.

Barcelona avea criza lor imobiliară pe care și-au creat-o ei înșiși și începea și criza mondială. Știam de la prietenii mei care sigur aveau o bună viziune asupra politicilor și economiei globale, că va veni o criză, care va fi dură și atunci am considerat Barcelona ca fiind o idee foarte proastă, pentru că în fiecare zi acolo intrau în insolvență birouri de arhitectură, inginerie și construcții.

DIN NOU ROMÂNIA

Următoarea opțiune a fost România. Ținusem legătura în toți acești ani, că tot venisem des pentru chestiunile administrative ale familiei noastre și coincidența a făcut că am cunoscut pe cineva care avea un mare proiect în Sibiu și nu avea echipa de arhitectură, că nu s-au înțeles. Mi-a ofertat proiectul, să-l gestionez și a fost cu: da sau nu?

– Și dacă stăm de vorbă acum, înțeleg că ai spus ,,da”.

– Aici intervine flexibilitatea românilor și adaptabilitatea de care-ți vorbeam. La o asemenea propunere poți să te blochezi, să zici că nu poți să răspunzi pe loc, că trebuie să te gândești bine mai întâi. Eu am zis: hai să zicem da!

– Cât de repede ai dat răspunsul?

– Am avut de dat răspunsul în 2 ore.

– 2 ore?

– Da! Și l-am dat pentru că eu oricum trebuia să mă hotărăsc unde vreau să fiu, oricum încă nu știam exact ce și cum. Așa că m-am gândit că e o experiență nouă și până atunci toate experiențele mele noi m-au provocat și propulsat, nicidecum nu m-au tras înapoi, așa că  am zis: da, hai să o facem! Așa am ales România.

– Ai regrete?

– Consider că am luat cea mai bună decizie. Inițial am început să lucrez cu un birou de aici, că încă nu aveam posibilitatea să am biroul meu, dar foarte rapid mi-am permis să construiesc un birou de arhitectură. Rapid a venit următorul proiect mare în Buftea, o investiție rezidențială cu un dezvoltator din Anglia. Acum, sunt asociată cu Anca Sandu și împreună am creeat un birou destul de mare de arhitectură. Avem între 12 și 16 arhitecți, pentru că numărul lor variază în funcție de numărul de proiecte.

– Cu ce vă ocupați acum?

– Avem proiecte hoteliere, dezvoltări rezidențiale, clădiri de birouri, centre culturale, proiecte de after-school, clinici, etc. Recent am fost premiați pentru proiectarea Centrului Cultural Timona la Bienală Arhitecturii. Tocmai am terminat de proiectat un bloc în Brașov, care e în construcție. Facem și  agenții și magazine adică outfitting, partea de design interior. Am făcut design-ul interior la Hotelul Caro, unde am scos până la cărămidă totul și am făcut o regândire completă a hotelului pe interior.

INTRAREA ÎN POLITICĂ

– Cum ai ajuns în politică?

– În politică am ajuns din cauza încăpățânării. Nu am fost încăpățânată să ajung că așa cum ți-am mai zis, nici nu voiam să aud de politică. În asta consta încăpățânarea mea, voiam să nu ajung în politică, dar știi cum e, ceea ce încerci să eviți, ți se întâmplă. Așadar, eu am fost consilieră  a ministrului Economiei în 2011-2012.

– Al cărui ministru?

– A lui Ion Ariton, fostul prefect din Sibiu. Cum s-a întâmplat asta? Aveam biroul de arhitectură în București și-l cunoșteam pe ministru din Sibiu, așa că atunci când și-a făcut echipa, știind că eu am experiență internațională, că vorbesc mai multe limbi, m-a întrebat  dacă nu vreau să fac parte din echipă. Arhitectura impune o oarecare înțelegere a economiei aprofundate. Trebuie să fii aproape de economie, deoarece și economia și politica influențează  construcțiile. Adică sunt primii care suferă și ultimii care ies la liman.

 Ministrul mi-a oferit să fiu consilier pe mediul de afaceri, dar eu cu încăpățânarea mea i-am zis: NU, eu nu intru în politică! Exclus! Am fost atât de categorică, dar nici acum nu aș putea să spun de ce, că nu aveam argumente. Domnul Ariton mi-a explicat că nu trebuie să intru într un partid politic, ci pot să fiu consilier apolitic. Eu nu știam asta. Când mi-a zis, am început să mă gândesc, dar eram din nou în acel punct în care trebuia să iau rapid o decizie. De data asta am vorbit și cu părinții să-i întreb și părerea lor.

-Te-au sfătuit să accepți?

– Mi-au spus că dacă mi se pare o ofertă interesantă, dacă simt că pot să dau plus valoare și că pot să o duc împreună cu biroul de arhitectură, să accept, că sigur voi avea și de învățat. Lets do that! Și am zis DA și de data asta.

Am fost consilier pe mediul de afaceri timp de un an și jumătate până când s-a ieșit de la guvernare.

În toată acea perioadă, de la 7.³⁰-8.⁰⁰ eram la minister până seara. De multe ori chiar până la 8.⁰⁰  sau 10.⁰⁰ seara  și după aceea, mă mai duceam uneori la biroul de arhitectură până pe la 1.⁰⁰– 2.⁰⁰ noaptea și tot așa. În toată acea perioadă  cât am fost la minister am avut o singură duminică liberă.

– Complicat program.

– Da, dar asta am decis eu, nu m-a obligat nimeni și a fost într-adevăr o perioadă foarte interesantă în care am înțeles multe aspecte relevante și exact pentru asta am făcut-o. M-am dus să înțeleg cum se văd lucrurile și din cealaltă parte. Una este să critici, dar e bine ca înainte să și știi ce înseamnă o guvernare, ce înseamnă un minister.

Așa îți dai seama de multe, cum ar fi:

• blocajele juridice, datorate în special lipsei de bună voință de a rezolva, de a găsi soluții;
• diverse îngrădiri datorate unei legislații și unor reglementări absolut aberante care se bat cap în cap și care cumva te blochează.

Privite din interior problemele nu sunt deloc atât de simple așa cum crede toată lumea care stă pe margine și critică. Toată lumea se plânge că se sparge o stradă, se fac nu știu ce lucrări, se repara și după 5 zile, vin alții și o sparg din nou. Atunci am înțeles că nu exista o entitate supremă care planifica totul. Fiecare societate avea agenda proprie și nu era corelată cu a celorlalți. Agendele trebuiau sa fie suprapuse, dar cineva trebuia să facă asta. Atunci am spus ca trebuie creată o entitate sub conducerea primului ministru care să gestioneze interconectarea lucrărilor de infrastructură. În mare parte e ne corelare și prostie. Nu e rea voință. Această experiență m-a dus mai aproape de intrarea în structurile reprezentative ale mediului de afaceri.

– Cum ar fi?

– Am avut de condus o comisie mixtă Romania – Berlin pe care am organizat-o. Această comisie funcționa de ani de zile, însă eu m-am uitat la rapoartele întâlnirilor anterioare unde participaseră reprezentanți ai firmelor mari ale industriei germane: Bosch, BMW, Continental, și reprezentanți al ministerelor din România: finanțe, agricultură, turism, whatever. Nu se înțelegea nimic din acele rapoarte. Unii vorbeau ceva, ceilalți vorbeau cu totul altceva. Din întâlnirile acestor comisii mixte nu se întrezărea nicio valoare adăugată, era pur și simplu un exercițiu de imagine, total inutil. Am zis că eu nu pot să agreez așa ceva, eu vreau ca pentru fiecare reprezentant dintr-un minister german, să aducem cel puțin un antreprenor relevant din piață. Care e cel mai relevant om în agricultură, în turism, în finanțări, în fiscalitate. Am început să-i caut, să întreb oamenii cine reprezintă breaslă respectivă. I-am adus în comisiile mixte, ca să putem creea într-adevăr un dialog. Pentru că un antreprenor, o firma dintr-un anumit domeniu se înțelege mai bine cu omologul lui, iar cei din ministere puteau adaugă expertiza lor pentru o mai bună conlucrare.

PROIECTE ÎN CARE ESTE IMPLICATĂ

Așa am început, să văd, că antreprenorii sunt organizați în diferite organizații. De exemplu Romanian Business Leaders, unde am devenit ulterior membru, e o asociație de antreprenori  care produc peste 20% din PIB-ul României și împreună facem proiecte voluntare.

– Ce proiecte?

– Mergem în școli și universități și le explicăm elevilor și studenților ce înseamnă să ai spirit antreprenorial, curaj, spirit de echipă, team-spirit, leader ship și cum motivezi alți oameni. Fiecare poate să vorbească despre ce crede că e esențial în viața unui antreprenor. Nu înseamnă că fiecare elev și student trebuie să devină antreprenor, ci doar să capete spiritul antreprenorial, proactiv, decis, curajos și axat pe echipă. Echipa face treaba, nu tu. Ăsta e un proiect, pe care îl facem de mulți ani în România.

Alt proiect e Repatriot, proiectul de repatriere a diasporei  pe care l-am început acum 5 ani. Cum reconectam diaspora la țară, cum îi aducem aproape și la un anumit moment poate că-i aducem și înapoi. Asta e foarte greu, durează ani de zile. Și la mine a durat doi ani jumătate, să iau hotărârea, de a mă întoarce din Venezuela în Germania. Și n-aș fi luat-o nici atunci, dacă nu ar fi existat presiunea cu Hugo Chávez.

– Ce însemna asta?

– Acolo s-a dezvoltat un comunism și atunci tata mi-a zis: ”Te-am scos o dată din comunism, să te scot încă o dată?” Atunci le-am dat dreptate și m-am hotărât să mă întorc. Oricum declicul a fost la un moment dat, când am cumpărat lapte în magazinul de băuturi, de sub tejghea pentru că limitaseră consumul de lapte, de zahăr, de alimente de care aveai nevoie.  Și mi-am zis că asta e o lume nebună. Eu mă prefăceam că nu sunt aceeași persoană, ieșeam din magazin și mai intram încă  de două ori, să pot să cumpăr 3 litri de lapte  și vânzătorul se prefăcea că nu sunt tot eu cea care cumpărasem cu câteva minute mai înainte. Atunci am zis: stop. Așa nu pot să trăiesc, sigur nu va fi bine. Știam ce trăiseră părinții mei în România și de acea am putut să plec.

– Să continuăm seria proiectelor în care spuneai că ești implicată.

 – Așa cum îți spuneam am început să intru în asociații antreprenoriale unde lucram voluntar. SuperTeach, de exemplu e un proiect super fain, unde antrenăm profesorii să devină inspiraționali pentru elevii lor, adică să scoată tot ce are mai bun din fiecare copil.

Apoi am început sa lucrez pe proiecte cu Camerele de comerț: romano-germană și româno-americană.

Asta m-a ajutat să înțeleg mai bine structurile mediului de afaceri și faptul ca un antreprenor trebuie să dea, să întoarcă ceva societății. Nu vreau să merg pe zona că noi antreprenorii suntem excepționali, că ne ducem voluntar și dăm din timpul nostru prețios…

– Chiar dacă așa este…

 – Așa este, dar eu cred ca ne și place să facem asta. Poate și din cauza faptului că tot timpul, ca antreprenor, ai multe responsabilități, și într-un proiect de voluntariat, ai doar ceva de dăruit, nu ai obligații și îți face plăcere și vrei să vezi dacă ajunge la ei și dacă îi entuziasmează.

– Un fel de recompensă nematerială.

– Acest fenomen e totuși impresionant în România. Eu nu am văzut nici în Germania, nici în Venezuela structuri, atât de active, cum sunt în Romania.

– I-auzi!  Habar n-aveam!

– Și totul pro bono. Sunt sute de ore în care suntem implicați în astfel de activități. O dată pe an noi facem un summit de două zile în care dăm startul unor proiecte noi și validăm și continuăm proiecte care merg deja. Proiectul Repatriot s-a revalidat în fiecare an. Sub patronajul președintelui Iohannis am făcut la Cotroceni summitul cu diaspora.

Ca o concluzie, o parte din proiectele noastre merg mai departe, altele se opresc. Nu toate proiectele reușesc, totul depinde de oamenii cu care le faci, dar pe mine asta m-a conectat la problemele societății și prin asta am ajuns în politică.

Anual împreună cu aceste organizații antreprenoriale și Camerele de Comerț scriem niște politici publice pe care le transpunem în niște positions paper, un fel de linii directoare pentru guvernanți, priorități pe fiecare domeniu, să țină cont de aceste previziuni și să nu facă mișcări bruște. După ce le finalizăm, batem la ușile ministerelor și încercăm să transmitem bunele practici și studiile de impact care nu se fac la nivelul niciunui minister.

– Și ține cineva cont de ele?

–  Depinde! Uneori ne băgau în seamă, dar de cele mai multe ori găseau motivații să ne refuze. Atunci, pentru că unii dintre noi eram membrii în mai multe asociații am spus că trebuie să trecem în treapta următoare. Să gândim altfel, să facem în așa fel încât efortul nostru să fie într-o relație cu impactul.

COALIȚIA PENTRU DEZVOLTAREA ROMÂNIEI

Așa că în timpul guvernului Ponta am reușit și ne-am consolidat în Coaliția pentru Dezvoltarea României –CDR-. Efortul și impactul  s-au îmbunătățit fenomenal după ce am înființat Coaliția, au început să înțeleagă că suntem extrem de reprezentativi, că le livrăm politici publice și studii de impact pe care ei nu le fac, pentru că nu au expertiză. De când ne-am constituit în Coaliție am reușit prima dată să stăm de vorbă  săptămânal cu prim-ministrul și cu toți miniștrii.

 Această Coaliție a avut la început 4 dintre organizațiile de care vorbeam:

1. Fundația Romanian Business Leaders;
2. Consiliul Investitorilor Străini;
3. Camera de Comerț Americană în România;
4. Clubul Oamenilor de Afaceri Români.

La o săptămâna după ce ne-am constituit au aderat toate celelalte camera de comerț și nu  mai știu câte alte asociații profesionale de antreprenori și aproape toate ambasadele ca observatori. Acum antreprenorii reuniți în CDR reprezintă peste 60% din PIB ul României.

 Pe ansamblul întregii economii mai există niște asociații care reprezintă un procent de 10 % din PIB și restul firmelor mai mici care nu sunt active în nicio formă de asociere, reprezintă și acestea un procent de 30% din PIB.

– Bun. Am înțeles cum e cu asocierile, cu liniile directoare și bunele practici, dar n-am înțeles cum ai ajuns în politică, mai ales că, pe vremea guvernului Boc mi-ai zis că te-ai opus cu toată forța.

– Păi, așa cum ți-am zis, sub guvernul Ponta, ne-am constituit în CDR. Apoi a urmat guvernul Cioloș, care ne-a lansat îndemnul ca un grup de antreprenori relevanți să mergem la guvern, să ne facă o propunere. Ne-am strâns vreo 70-80 dintre noi și am mers la guvern.

– Și ce propunere v-a făcut?

 – Ne-a spus că au nevoie de antreprenori în parlament, de oameni care știu ce e un obiectiv, conectați direct la economia reală, care pot să vină cu expertiză adițională, fiindcă în acest moment există o breșe mare între parlament și mediul de afaceri. Era nevoie așadar de un influx de antreprenori, astfel încât să se creeze o coeziune cu experiență lor reală din piață, de la firul ierbii.

– Interesantă propunere!

– Toți au zis daaaa, acordăm sprijin unui proiect consistent de politici publice, dar nimeni nu a vrut să între în politică, pentru că se temeau că dacă accept, o să se inventeze în presă tot felul de scandaluri și chiar dacă nu sunt adevărate, după ce inventează, nu mai contează. Nimeni nu mai stă să demonstreze sau să verifice că sunt minciuni și invenții, nimeni nu mai repară stricăciunea provocată. În plus, o data intrați în politică trebuie să ne lăsăm firmele pe mâna unui manager sau partener, dacă ai noroc să-l ai, dar nu știi ce se întâmplă cu firma sub conducerea altuia.

Concluzia: toți au zis că sprijină, dar că nu se implică în politică.

–  Îmi vine în minte un banc legat de concluzie, că tot ai zis că noi românii suntem haioși. Dar să-mi revin! Tu ai fost de aceeași părere?

– Inițial și eu am avut același pornire, am vrut să spun: no way!

– În niciun caz?

– Exact, dar când i-am văzut pe toți că refuză, m-am enervat, m-am încăpățânat și am zis că eu nu voi da bir cu fugiții.

– Drumul ăla, între strazile Felinarului și Papiu Ilarian, nu l-ai făcut degeaba!

– Păi, ani de zile ne-am bătut capul și ne-am dat din timpul nostru liber, care nu e liber, real. Pentru că fiecare oră a unui antreprenor e necesară pentru a-și dezvolta firma lui. Am invocat mereu că guvernele frânează mediul de afaceri și când în sfârșit ni s-a propus să facem parte din decizie, exact care era problema noastră, că tot timpul mergeam doar cu ,,vă rog, vă rog” și răspunsul era ,,nu  pentru că stricați, nu pentru că ne îngreunați,  nu pentru că frânați mediul de afaceri” toți erau de părere că trebuie să refuzăm.

Așa că eu am acceptat, spunându-mi că dacă nu rezist, mă voi retrage în acel moment, dar nu voi renunța din start. Dintre toți cei 70-80 câți am fost la primul ministru Cioloș, am fost vreo 10, care, până la urmă am fost dispuși, să acceptăm, să încercăm. Uite așa am ajuns în politică.

– În ce an era asta?

– În 2016.

– Regreți această alegere?

– Nuuu! Eu dau scris și semnez, că intrarea mea în politică, într-un procent de 99% a fost o experiență și o decizie extrem de bună. Este un mare păcat că nu există o promovare mai bună a politicii în rândul tinerilor, a oamenilor în general.

Pentru tine  personal, ca om, ca tânăr,  2-3-4 ani în politică înseamnă o dezvoltare personală accelerată  de 4 sau 5 ori, fiindcă ești forțat să faci chestii, pe care în mod normal, nu le-ai face, nici chiar dacă ai curaj, pentru că nu ești expus. Chiar ca simplu membru, te propulsează, te impulsionează,  să faci campanii, să mergi în stradă, să vorbești cu sute de oameni, să le dai materiale promoționale, să-i convingi,  să înduri dacă cineva te respinge și să înțelegi cum să mergi mai departe. Să intri într-un dialog și să-l susții, să faci echipe mici, echipe mari. Să înveți să vorbești în fața colegilor tăi, să-ti faci un discurs pe care să-l susții în fața a 5, 10, 50, câteva sute de oameni. Eu a trebuit să vorbesc în fața a 20.000 oameni. Asta înseamnă că ești supus unei mari presiuni, dar înveți mult din asta. Una e să merg să susțin conferințe pe antreprenoriat așa cum făcusem eu, e floare la ureche, fiindcă acolo toată lumea gândește constructiv și relațiile sunt amiabile și tu îți prezinți tematica și lumea te ascultă. Trebuie bineînțeles să iei pulsul, să-ți dai seama dacă ai fost foarte convingător, dacă ai transmis ceva sau nu, dar oricum te afli într-un mediu prietenos și alta e să mergi spre exemplu într-o confruntare politică în televiziune. Deodată atmosfera nu mai e deloc prietenoasă.

– Și tu ai fost și la Antena 3,  unde se știe cât de ,,iubiți” sunt cei de la PNL …

– Da. Mă duc și acolo pentru că există un public al lor și dacă te decizi să faci ceva trebuie să le expui și lor ce vrei să faci și cred că și eu am de învățat din asta.

WHAT YOU SEEK IS ALREADY LOOKING FOR YOU

– Unde te vezi peste 5, peste 10 ani?

– Unii oameni au un plan trasat pe mai mulți ani. Eu, niciodată în viața mea, nu am avut asta, nu așa sunt construită. Eu cred în acest proverb care în engleză spune: ”What you seek is already looking for you”.

– Și în română?

– Ceea ce cauți tu, este deja în căutarea ta.

– E  deja pregătit!

– Da, poate că sună mai bine așa. Dar asta se întâmplă, doar dacă tu lași aceste oportunități, să vină în viața ta. Pentru asta ai nevoie de curaj și când apare oportunitatea să spui: DA! Eu în asta cred și mai cred că fără să existe un plan: a, b, c, d, el există în subconștientul meu și se dezvoltă organic. Eu știu ce-mi place ca provocare, știu  ce pot să duc și nu mă dau în lături când apare o provocare, merg mai degrabă către ea și o înfrunt. Nu e bine pentru mine într-o dictatură! Așa că nu aș putea să zic, că mă văd devenind președintele țării…

– Dar poate o să se întâmple…

– Poate! Știu doar că îmi doresc mai multă responsabilitate și că îmi doresc, să pot să dăruiesc ceva din tot ce am învățat, pentru că am experiențe din continente și țări diferite. 

– Să spunem că până să ne întâlnim eu am trăit cu impresia că tu ești deputat PNL. Venind spre tine am fost surprinsă să găsesc pe net ,,senatoarea HILDE BRANDL”. Surpriza nu s-a oprit aici căci tu mi-ai zis că nu ești nici deputat nici senator.

– Sunt doar președinte al Organizației Oamenilor de Afaceri București și coordonator al subcomisiei pe mediul de afaceri, cât și secretar general adjunct pe zona relațiilor internaționale in Organizația Femeilor Liberale. Din această poziție am conectat în ultimul timp mediul de afaceri la Bruxelles prin participarea la diferite mese rotunde cu Direcțiile Generale, părțile tehnice ale Comisiei Europene și cu comisarii europeni pe diferite domenii, astfel încât să ne conectăm mai bine la ceea ce se întâmplă în Europa din punct de vedere al strategiilor și finanțărilor.

Eu cred că e important să facilitez pentru mediul de afaceri un dialog mai bun cu politicul și la nivelul familiei PNL adică al PPE, Partidul Popular European, la nivelul Comisiei Europene și asta a funcționat bine. Faptul că vorbesc mai multe limbi facilitează enorm dialogul. E important gradul de încredere care se generează între doi oameni dacă vorbesc aceeași limbă, mai ales germana care e oricum puternic vorbită la nivelul Comisiei Europene. Eu am făcut direct conexiune foarte ușor și cu spaniolii și cu italienii din PPE, pe diverse tematici și pentru că am trăit în diferite țări și pentru că m-am implicat în aceste țări întotdeauna și în partea macro, nu doar în lucrurile legate de profesia mea ci cu înțelegerea economiei și a culturii guvernării unei țări. Asta îmi și place și vreau să o dezvolt.

ȘANSA INCREDIBILĂ A ROMÂNIEI

– La ce rezultate te aștepți?

– Eu cred că România trebuie să folosească mai bine oportunitatea finanțărilor europene și strategiile europene. Și Germania s-a dezvoltat cu ajutorul fondurilor americane după cel de-al doilea război mondial, nu s-a dezvoltat singură, a primit finanțări. Și noi cei din România trebuie să știm să le atragem. România are o șansă incredibilă.

– De unde această șansă?

– Avem pentru că:

• suntem poziționați geopolitic excepțional,
• suntem podul între est și vest,
• avem o limba latină, care e mai aproape de țările aflate în special în conducerea Uniunii Europene,
• nu avem un alfabet chirilic, bariera e mult mai mare, dacă nu poți să citești niciun cuvânt,
• avem acest background cultural german sau francez, care ne conectează într-o formă clară cu nemții și francezii,
• avem un președinte de origine germană, asta e un mare plus, un mare avantaj. Am văzut asta și în comisia europeană. Aprecierea de care se bucură președintele Iohannis, din partea a partidelor, inclusiv a doamnei Angela Merkel, e importantă. Originea și înțelegerea, creeată prin limbă, reprezintă ceva. Înțelegerea unui popor se face cel mai bine dacă-i vorbești limba.

Ținând cont de aceste realități, noi românii am putea,  prin europarlamentarii noștri, dacă suntem strategic bine pregătiți, să generăm un vot în bloc, care poate să schimbe direcția noastră strategică. Fiindcă celelalte țări din estul și din sudul Europei au aceleași probleme ca și noi.  Asta înseamnă că avem deodată un pachet de țări membre care se confundă cu aceleași probleme în economie, în dezvoltare, în demografie, în sănătate. Dacă suntem în stare și aici ai nevoie să știi să comunici, să gestionezi, să găsești punctele comune, să negociezi și să generezi niște strategii deștepte în care profită atât U.E. cât și țările membre din estul și sudul Europei.

Adică am putea să fim vocea unificatoare a estului și a sudului. În acest moment e un post vacant pentru că există un singur om care ar putea să facă asta, Viktor Orban din Ungaria, dar el e un fel de Gică Contra și nu va unifica niciodată. Nu există nimeni care să preia acest job, nu există niciun vizionar. Ai nevoie de câțiva europarlamentari, 2-3, din România, care își asumă asta și sunt în stare să negocieze cu toate celelalte țări într-o formă de încredere, de a vota împreună și de a influența strategia europeană.

Pentru o mai bună dezvoltare trebuie ca ei să înțeleagă bine ce se întâmplă în zona de est și de sud.  Dacă am face noi asta, atunci am putea să schimbăm și Europa.

– Chiar așa?

-Da! Fiindcă mare parte a țărilor din vest nu înțeleg cum funcționează Europa de est și sud. Pentru că nu înțeleg și nu vorbesc nici limba, n-au cum să știe care sunt doleanțele acestei părți de lume și în consecință nu ai cum să vii cu niște strategii bine puse la punct care chiar să ajute aceste țări. Cel mai bine se vede asta în repartizarea fondurilor europene. Ei nu înțeleg care e finalul, unde ajung acești bani. În practică nu se poate transpune  la fel cum stabilesc ei pe hârtie. Și de cele mai multe ori sunt bani irosiți. De asta mi-am dorit sa candidez pe listele PNL la europarlamentare pe un loc eligibil.

– Nu-mi aminti de lista voastră. Pe mine una nu m-a inspirat absolut deloc și de asta nici nu v-am votat.

– Asta a a fost decizia luată. Într-un partid poți să lupți și să arăți ce poți, cât poți. Dar nu totul depinde doar de tine.  Eu am avut mulți oameni care m-au sprijinit.  Am avut Organizația Femeilor Liberale, care e cea mai mare organizație în cadrul PNL, care m-a votat ca unic candidat. Eu m-am dus, m-am prezentat la congresul nostru național și m-au votat. Sunt secretar general internațional la Organizația Femeilor Liberale. Ăsta e al doilea rol pe care mi-l asum. Facem niște proiecte pe partea de incurajare a femeilor, respectiv cum faci ca femeile  să reușească să-și  afirme poziția lor mai curajos și mai determinat.

– Greu…

– Astăzi cota e absolut îngrijorătoare, nu se poate fără cote. Am înțeles și eu asta. Am avut înainte o altă părere, am crezut că se poate fără cote.

– Cum ți-ai schimbat părerea?

– N-am avut probleme în viața mea, că sunt femeie, că nu sunt bărbat, dar a trebuit să recunosc două chestii:

1. când mi-am asumat o poziție a trebuit aproape oriunde să fiu mult mai bună decât bărbații din jurul meu cu care am concurat. Nu m-a deranjat asta, dar nu e just. De ce ? Doar din cauză că sunt femeie?

2. Fără cote situația se înrăutățește. Este absolut exclus să ajungem la vreo egalitate de șanse în această viață, dacă nu avem cote. Chiar și femeile își dau în cap una la alta, fiindcă au tendința de a avea acest complex de albină mamă.

– Matca?

– Cea care le omoară pe toate celelalte albine mamă. Când anumite femei ajung în niște poziții, multe dintre ele nu le mai sprijină pe cele care vin din spate, ba chiar le frânează ascensiunea.

Aceasta mentalitate trebuie cumva să se schimbe. Trebuie să facem echipă! Bărbații toți fac echipă. Dacă o femeie își pune ceva în cap nu poate fi oprită, dar trebuie să fie un lider. E necesar doar să evadăm din zona lui: trebuie să fii cuminte, să ți faci treaba, să fii hărnicuță. Scuză-mă, dar dacă aud asta, eu mă revolt. Normal că ești harnică pentru că faci cu pasiune ceea ce faci, dar nu ești o sclavă.  Nu renunț! M-am întâlnit cu reprezentanta Organizației Femeilor a CDU din Germania Annette Widmann-Mauz și cu Doris Pack, președinta Organizației Femeilor al PPE, ca să văd cum pot aduce expertiză de acolo aici și pe partea de  organizații de femei. Vreau să facem un transfer de expertiză. Am un grup mare de femei antreprenor și manageri cu care voi face conferințe pentru femeile din organizația PNL și sigur putem să invităm și femei care nu sunt în partid să asiste la discursuri ale unor femei care au reușit în viață, care a fost punctul lor de inspirație, ce le- a determinat să ajungă aici.

PUNCTUL DE INSPIRAȚIE

– Care a fost punctul tău de inspirație?

– La mine cred că a fost curajul și plăcerea de a face. Asta am avut și din partea părinților, bunicilor, străbunicilor, pasiunea pentru a face ce-ți place. Dacă nu-mi face plăcere, eu nu funcționez. N-am cum să zic că sunt un martir, pentru că stau zilnic în activitate până la 10-11 noaptea și deseori și în weekend, nu văd asta ca un sacrificiu, fac fiindcă-mi place.

Trebuie să ai libertate în viață să alegi ceea ce-ți place, ceea ce te inspiră, ceea ce te face să prinzi energie și să ai curajul de a crede în tine, să fii foarte lucid, să știi care sunt puterile tale, să știi care sunt și lipsurile tale și întotdeauna să mergi un pic mai în față, să dai mai mult, să înveți mai mult, să reușești mai mult și atunci vei avea o viață fericită. Am văzut atât de multe femei cu mare potențial atât de blocate, de încleștate în niște chingi de forțare socială, inacceptabil.

Familia joacă un mare rol. Cum își crește copiii, cum își crește bărbații. La noi în familie nu zic că suntem perfecți, sunt și chestii care nu mi- au plăcut, dar aveam niște reguli corecte pe care le-am respectat.  Fratele meu a făcut exact ce făceam și eu. Curățăm casa, munceam în grădină și după un timp inversam rolurile. Mama sau tata nu ne-au făcut niciodată patul, nu ne-au făcut ordine în cameră. Asta e determinant. Dacă tu-i faci ordine în cameră, tu îl faci să creadă că asta e normal și asta va aștepta și de la partenerul sau partenera lui care va sta și va strânge după el. N-are cum să fie fericit. Trebuie să te gândești ce face un om fericit. Libertatea e un bun determinant și să-ți urmărești pasiunile. Jurnalismul pentru ține cred că e o pasiune. Să stai cu mine duminica, atâtea ore…

– Mi-a făcut plăcere! Sunt fericită că am făcut asta! Îți mulțumesc că mi-ai dat libertatea să-ți aflu frumoasa poveste.

– Și eu îți multumesc!

05.01.2020

Comentarii

comentarii