Mi-am dorit întotdeauna să întîlnesc oameni remarcabili, oameni care lasă ceva în urma lor. În decembrie 2016, viața mi-a oferit privilegiul de a-mi împlini un vis, atunci cînd am întîlnit-o pe scriitoarea ILEANA VULPESCU, care se încadrează perfect în galeria oamenilor remarcabili. Cărțile prin care a dat cititorilor o bună parte din sufletul său, sunt și vor rămâne mărturie peste vreme:
- Rămas-bun (roman); București, Editura Cartea Românească, 1975;
- Arta conversației (roman); București, Editura Cartea Românească, 1980; reeditat București, Editura Arta Grafică, 1992,1994; București, Editura Logos, 1993; București, Editura Tempus, 1998;
- Candidații la fericire (proze); București, Cartea Românească, 1983; reeditat Ploiești, Editura Tempus, 2002;
- Sărută pămîntul acesta (roman); București, Editura Cartea Românească, 1987; reeditat București, Editura Tempus, 2000;
- Rămas-bun casei părintești (roman); București, Editura Arta Grafică, 1990; 1991; reeditat București, Editura Tempus, 1998;
- Carnetul din port-hart (roman); București, Editura Eminescu, 1996;
- Arta compromisului(roman); București, Editura Tempus, 2002;
- De-amor, de-amar, de inimă albastră; Ploiești, Editura Tempus, 2005;
- Viață, viață, legată cu ață (roman); Ploiești, Editura Tempus, 2007;
- Pe apa sîmbetei (roman); Ploiești, Editura Tempus; 2009;
- Notă informativă bătută la mașină (roman), Ploiești, Editura Tempus; 2011;
- Noi, doamna doctor, cînd o să murim? (roman), București, Editura Tempus, 2012;
Viața ILEANEI VULPESCU a fost în mâna hazardului. A gustat din plin din cupa succesului, dar a trebuit și să facă față unor încercări teribile: o boală cumplită care a urmărit-o din primii ani de viață, precum și dispariția, în anul 2012 atât a fiicei sale, Ioana, unicul copil precum și a soțului său, poetul, publicistul și traducătorul Romulus Vulpescu.
Aflată acum la vârsta de 84 de ani, Ileana Vulpescu își poartă cu demnitate și luciditate anii. Atât succesul cât și încercările vieții au lăsat-o cu toate țiglele pe casă. Dialogul nostru a fost o încîntare. Urmăriți-ne!
Citindu-vă biografia, prima întrebare care mi-a venit în minte, m-a dus cu gîndul la părinții dumneavoastră, familia NICOLAESCU, agricultori din comuna doljeană – BRATOVOEȘTI. Ce minte luminată să fi avut acești oameni, să-și fi trimis fiica, în anii cincizeci la studii, la Facultatea de Filologie a Universității București?
– Părinții mei, Maria și Adrian Nicolaescu aveau o proprietate în satul Bratovoești. Ei erau amîndoi olteni, dar dintr-un alt sat. Acolo noi nu aveam rude. Tatăl meu a murit cînd eu aveam 2 ani și am rămas doar cu mama.
– Bunicii nu mai erau nici ei?
– Nu mi-am cunoscut decît bunica din partea tatălui. Ea i-a supraviețuit, dar stătea într-un alt sat și o vedeam de cîteva ori pe an.
– Mama dumneavoastră mersese la școală?
– Da. Mama era dintr-o familie cu 5 copii, 3 băieți și 2 fete și toți erau străluciți la matematică. Unul din frați era om de afaceri, altul a fost avocat și celălalt a fost ofițer de marină. Unchiul meu, cel care fusese ofițer de marină, duminica se distra împreună cu copiii lui, o fată și un băiat, rezolvînd probleme din Revista matematică. Mama mea făcuse liceul, învăța foarte bine și voia să meargă la Facultatea de Matematică.
– Ce s-a întâmplat de s-a oprit doar la liceu?
– Bunica mea a zis că facultățile sunt pentru fete sărace, care trebuie să-și cîștige existența, dar cum ele, mama și sora ei, aveau zestre, puteau să se mărite. Așa au și făcut.
– Mama a regretat vreodată alegerea aceasta?
– Da, a regretat toată viața, că nu a mers la facultate.
– Cât timp ați rămas la țară doar cu mama?
– Cînd aveam 7 ani, mama s-a recăsătorit și ne-am mutat la Craiova. Reveneam doar în vacanțe la Bratovoești.
– Știam că atît Constantin Brîncuși cît și Tudor Arghezi au trăit la sat doar pînă la vîrsta de 7 ani. Istoria s-a repetat și în cazul dumneavoastră. Cei 7 ani v-au lăsat tuturor urme adînci în conștiință și v-au legat, pe fiecare în felul său, de locul în care soarta v-a așezat .
– Și primii 7 ani sunt suficienți ca să-ți faci o idee despre viața petrecută într-un anumit loc. Sigur nu ca la vîrsta matură, dar cînd e vorba de esența lucrurilor, care se petrec în jurul tău, asta se imprimă în memorie, iar pentru mine care veneam în sat în fiecare vacanță, cu atît mai mult. Mi-am făcut o idee perfectă despre viața la țară. Din punct de vedere sufletesc eu sunt foarte aproape de țară, de sat, care mi s-a imprimat foarte adînc în memorie.
– Cît de grea a fost plecarea, mai întîi de la sat la Craiova și mai tîrziu la București?
– Mutarea noastră la Craiova a fost o mare traumă pentru mine, pentru că mă despărțeam de tot ce-mi era mie drag, de casă, de drum, de puținele animale pe care le aveam. Simțeam că nu avea sens să plecăm de unde aveam rostul nostru.
Plecarea de la Craiova la București, nu mai era ceva atît de dramatic, mai ales că atunci nici nu – mi puneam problema că plec pentru mai mult de 5 ani, atît cît dura facultatea. Eram acum obișnuită cu viața de oraș. Sigur că Bucureștiul nu era Craiova, dar nici nu era ceva care să mă tulbure, cum se întîmplase prin plecarea de la sat.
Cred că un copil se desprinde mult mai greu dintr-un mediu, decît se desprinde un adult sau un adolescent. Adolescentul se desprinde mai greu de anturaj decît de loc, copilul se desprinde mai greu de loc.
– La 15 ani v-ați îmbolnăvit și datorită unor probleme la coloană ați stat în ghips 15 luni. V-ați retras de la școală și atunci ați simțit cel mai acut lipsa prietenilor. Ulterior, cînd ați devenit scriitoare de mare succes, îmi imaginez că prietenii, reali sau de conjunctură au dat năvală. Așa a fost?
– Orice ai face, sunt situații care te izolează, sau măcar te îndepărtează de oameni. În orice caz toată lumea fuge de boală. Cînd eu m-am îmbolnăvit de tuberculoză, toată lumea fugea de mine. La început am făcut tuberculoză pulmonară, apoi în 1947, am fost operată, de tuberculoză la coloană vertebrală. În 1964 am făcut tuberculoză renală. Cînd am făcut tuberculoza pulmonară nu apăruseră încă tuberculostaticele. Eu m-am vindecat cu milă de la Dumnezeu. Am avut niște verișori primari care nu au venit, o dată, să mă vadă. Nu pentru că nu voiau să mă vadă, ci pentru că nu-i lăsau părinții, că nu le trebuia oftică. Am înțeles perfect, nu m-am supărat pe nimeni, pentru că am înțeles raționamentul, că fiecare fuge de boală, mai ales cînd e o boală contagioasă. Lumea se îndepărtează firesc. Oamenii simt nevoia să se vadă cu oameni sănătoși. Mi se pare firesc.
– Eu recunosc, nu prea înțeleg raționamentul. Sunt și subiectivă, pentru că în cei 10 ani de cînd s-a îmbolnăvit mama mea, deși nu are nimic contagios, sunt atît de puțini cei care-i mai calcă pragul…
– Cît ești sănătos și nu ești sărac ești în relații bune cu toată lumea. Ceea ce te îndepărtează de oameni sunt boala și sărăcia. Eu cunosc oameni care aveau, un nivel obișnuit de trai, la limita modestiei, care între timp au ajuns miliardari. Unii, spre marea lor cinste, te cunosc și chiar încearcă să facă ceva și pentru alții. Sunt generoși, donează pentru copii, pentru bătrâni, pentru copiii supradotați, care nu au mijloace să meargă mai departe, fac ceva din ceea ce au ei, dau și altora. Adică împlinesc un lucru frumos, folositor social și dovedesc că nu uită de unde au pornit, că nu s-au născut miliardari și că dacă au ajuns miliardari se cuvine să mai dea și altora cîte ceva. Există și asemenea oameni, dar există și o categorie care nu te mai cunoaște. În momentul în care s-au ajuns uită de prieteni.
– Revenind la formarea dumneavoastră, să înțeleg că mama v-a trimis la facultate?
– Mama mi-a spus să merg unde-mi place. Prima mea dorință a fost să fac Medicină, dar erau niște condiții dificile la admitere. Dădeai examen, reușeai dar fără loc și puteai să ajungi student la biologie sau la chimie, ceea ce pe mine nu mă interesa. Așa că m-am dus la Franceză pe care am absolvit-o în 1958.
– Ce–ați făcut după absolvirea facultății?
– În 1959, fiindcă avea nevoie de redactori pentru dicționarul limbii române Institutul de Lingvistică al Academiei a organizat un concurs. Sextil Pușcariu începuse un dicționar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe care nu a reușit să-l finalizeze. Academia a hotărît prin 1958 să continue acest dicționar și era nevoie de redactori. La acest dicționar am lucrat noi cei de la Institutul de Lingvistică din București precum și cei de la Institutele de Lingvistică de la Iași, Cluj și Timișoara.
În 1974, la 42 de ani m-am pensionat, pe caz de boală, fiindcă tuberculoza renală bilaterală nu-mi mai permitea să lucrez.
– Când v-ați căsătorit cu ROMULUS VULPESCU?
– Ne-am căsătorit civil în 9 aprilie 1958 și religios în Duminica Tomii, prima duminică de după Paști, în același an.
– Primii 10 ani după căsătorie, ați locuit cu socrii, aproape ceva de neconceput pentru zilele noastre. Cum ați supraviețuit?
– Eu am pornit cu ideea că dacă stai la cineva în casă trebuie să-i respecți obiceiurile și în orice caz să nu încerci tu să faci regulile, într-o casă care nu e a ta. Nu pot să nu spun că n-aș mai fi avut și eu motive, să mă cert cu soacră-mea, nu cu socrul meu, că el era pîinea lui Dumnezeu și nici nu se băga de seamă că există. Soacră mea era mai înțepată, dar niciodată nu ne-am certat, pentru că eu am tăcut; mi-am spus că nu vin eu să-i fac ordine, sau să o învăț ce să facă. Era, de altminteri, extrem de gospodină, extrem de ordonată, avea foarte multe calități, dar avea și un temperament destul de violent, dar fiindcă eu tăceam lucrurile se aplanau, fără niciun scandal.
– De unde atâta înțelepciune în tinerețe?
– Am fost înțeleaptă pentru că veneam educată gata. Avusesem tată vitreg timp de 4 ani, că atît a trăit, căsătorit cu mama, Dumnezeu să-l odihnească! Acești 4 anii nu mi-i aduc aminte decît plîngînd, dimineața, la prînz și seara
– Dumneavoastră sau mama?
– Eu. Mama, săraca era între ciocan și nicovală.
Cînd am venit să stau cu soacra eram așadar gata educată. Eu nu sfătuiesc pe nimeni, nu sfătuiesc ca două generații să stea la un loc. Dacă se poate, fiecare să stea la casa lui.
Aveam o colegă în Institut, care categorisea soacrele astfel:
- Premiul I – Moartea.
- Premiul II – 700 km distanță.
- Premiul III – 300 km distanță
Fiecare generație are o mentalitate, fiecare om în casa lui își impune o anumită ordine, are un anumit program de viață. Dacă tu vii în acest program, normal este să te adaptezi, iar dacă nu te adaptezi, să nu contravii flagrant regulilor deja stabilite. Trebuie să nu faci caz, ci să încerci încetișor, să mai schimbi cîte ceva. Trebuie să te adaptezi dacă vrei să supraviețuiești acestei conviețuiri, dar așa cum v-am spus, eu nu recomand această coabitare.
– Ajungem la capitolul cărți publicate. Am citit că primele încercări literare v-au fost respinse de anumite edituri. În momentele acelea v-a trecut prin minte gândul că va veni o vreme cînd nimic nu vă va mai sta în cale?
– De edituri nu am fost respinsă niciodată. Am fost respinsă doar de gazete literare, unde mergeam cu cîte o nuvelă. Cu toate astea, eu plecam liniștită. Niciodată nu mi-am făcut sînge rău, că era respinsă, pentru că pe vremea comunismului, nu estetica era importantă, ci în ce măsură se vedea omul nou, noua societate, construcțiile socialismului. Dacă nu aveai așa ceva te trimiteau la plimbare.
Am avut răbdare și în 1969, la Editura pentru Literatură mi-a apărut o carte de nuvele, proză scurtă, Ș.a.m.d.
Cred că o singură persoană, George Pruteanu, a scris despre ea, deci a trecut neobservată.
În 1975 am publicat la Editura Cartea Românească, primul roman Rămas-bun, în 2.500 de exemplare. Eu am numit-o Rămas-bun casei părintești, dar redactoarea a zis să o las Rămas bun, că sună mai bine. Deși în 2.500 exemplare s-a scris despre ea. Majoritatea au lăudat-o, dar a fost și o doamnă care a considerat-o o carte mediocră.
În 1980, tot la Editura Cartea Românească, a apărut Arta conversației în 50.000 de exemplare. Ăsta a fost norocul ei!
– Dar cine a fost cu ideea ca în 5 ani, din 1975 – în 1980, tirajul unei cărți a dumneavoastră să crească, de la 2.500, la 50.000 de exemplare?
– Redactorul, își spunea doar părerea estetică despre o carte, nu fixa nici categoria la care erai încadrat ca plată(existau 3 categorii: categoria I cu cei mai mulți bani, iar a III-a cu cei mai puțini) și nici ca număr de exemplare. 1980 însă a fost Anul Femeii și doamna redactor – Georgeta Naidin Dimisianu- m-a sfătuit să-i dau bătaie, să fie gata cartea, că acum erau cele mai multe șanse. Probabil să se vadă în lume, cît de mult prețuiam noi femeile. Astfel tirajul a crescut brusc la 50.000 de exemplare. Asta a însemnat foarte mult. De asta cartea a putut fi cunoscută. La 2.500 tiraj n-avea cum să fie cunoscută.
– Cum ați gestionat succesul uriaș?
– Nu m-am schimbat absolut deloc. Eu sunt imună și la jigniri și la laude. Îmi păstrez firea. Mi-am spus că tot eu sunt și cea care a fost bălăcărită de nu știu cine și tot eu sunt cea care acum e lăudată. Nu m-am zăpăcit absolut deloc, am rămas exact cea care am fost.
Seneca spunea că dacă vrei să fii liber, treci peste jigniri și nu te impresionează laudele.
Despre Arta conversației s-a spus și că era ceva fără valoare și o altă voce că era cel mai prost roman al anului 1980. Un subtil compliment la adresa Academiei Române care o premiase!
– Nu vreau să vă întreb cine sunt, dar dați-mi voie să cred, că erau doi proști.
– Nu, nu sunt proști chiar deloc!
– Erau proști și invidioși!
– Nu erau nici proști și nici invidioși.
– Erau critici literari sau doar își dădeau cu părerea, cum fac eu acum?
– Erau critici literari. Eu spun următorul lucru, ceea ce m-ar fi interesat, deși pe unul dintre ei, Dumnezeu să-l odihnească, l-am cunoscut foarte bine, aș fi vrut să-l întreb, dacă el chiar credea asta? Pe celălalt care este viu și natural, l-am cunoscut doar de bună ziua, dar aș fi vrut să-l întreb, dacă chiar crede că sunt o tîmpită, sau e doar așa de circumstanță?
Într-o emisiune la Iosif Sava un alt critic literar s-a plîns despre o altă carte a mea că l-a plictisit foarte tare. Iosif Sava l-a întrebat ,,Bine, domnule, dacă te-a plictisit atît, de ce-ai mai citit-o?’’
– Iosif Sava a pus punctul pe ,,i’’
Mie mi-au plăcut foarte mult cărțile dumneavoastră! Doar 5 am citit până acum, dar vreau să recuperez, să le citesc pe toate. Personajul pe care l-am iubit cel mai tare a fost SÎNZIANA HANGAN și personajul pe care l-am detestat cel mai tare a fost TINCUȚA POP. Vreau să-mi spuneți dacă ele au existat în realitate sau le-ați creat după anumite modele.
– Nu există în realitate! Pentru a da viață tuturor personajelor cărților mele, am avut la îndemînă modele de oameni buni, dar și mai multe de oameni răi…
– Apropo de răutate, voi spune una acum!
Am în minte o strofă dintr-o poezie, cred, dar nu știu dacă nu fac o confuzie, a lui Romulus Vulpescu:
<<Noi ne iubim pe paturi de-mprumut
Pe-o canapea îngusta, fără pernă
Crezînd că aventura de-un minut
Devine lesne „dragoste eterna”.>>
– Da, aceste versuri sunt ale bărbatului meu.
– Deși-mi plac mult aceste versuri, dovadă că le rețin de-o viață și că știu că ați declarat că între dumneavoastră și Romulus Vulpescu n-a fost nicio rivalitate, răutatea de care vă vorbeam, e că-mi trece prin minte, că succesul dumneavoastră a fost mai evident și poate v-a invidiat…
– Nu, Doamne ferește! Nu m-a invidiat niciodată! Nu avea de ce. Tot timpul a fost foarte bucuros pentru succesul meu. De altminteri el în domeniul lui, în poezie, în traduceri a avut puțini concurenți, care să traducă atît de bine ca el. El a tradus un poet medieval francez Francois Villon, cu tot ce a scris, cu tot ce i s-a atribuit. Soțul meu a muncit o viață întreagă la această traducere, ceea ce ar putea fi un lucru remarcabil și de semnalat, dar nu știu dacă există vreo dreptate vreodată pe lume…
– Dreptatea umblă cu capul spart…
– Unii au avut noroc în timpul vieții, au și după moarte. Unii nu au noroc niciodată, iar alții au noroc după moarte. Majoritatea celor care au făcut vîlvă în jurul lor în timpul vieții, continuă să fie apreciați și după ce nu mai sunt, dar la fel de bine, se poate să apară și mulți detractori ai celor care au fost adulați cîndva. Lucrurile sunt foarte nesigure. Nu e obligatoriu că dacă ai valoare, să fii remarcat, slăvit și ridicat pe nori de admirație. Se spune că posteritatea vine și face dreptate. Eu nu știu dacă e așa. Nu ești sigur niciodată. Nu trebuie să contezi pe succes, nici în timpul vieții, nici după ce nu mai ești. Dacă scrii o faci pentru că simți nevoia să comunici ceva cuiva. Succesul nu e obligatoriu legat de valoare. Și critica literară este făcută tot de oameni, nu de computere, care să nu aibă sentimente. De aceea poți să găsești o carte care să fie foarte lăudată de cineva și care e considerată stupidă de alt critic literar. Sunt și critici care au scris luînd în serios Arta conversației și sunt și critici care au spus că e o carte de talcioc. Lucrurile sunt foarte nesigure, iar ceea ce se spune despre un autor, nu știu cît poate fi luat de bun. Uneori sunt laude nemeritate, alteori sunt subevaluări nemeritate și uneori sunt și valori reale care sunt recunoscute. Toate astea pentru că ești interpretat de un om. Dacă omului aceluia îi ești agreabil, oricum vei fi menajat. Se simte o blîndețe, dacă ți face o cronică, chiar dacă nu ai scris cine știe ce carte, iar dacă îi ești antipatic, cu toate că ai scris o carte bună, o să simți un damf de aversiune. Totul este făcut de oameni. Pe nimic nu se poate jura pe lumea asta!
– Acțiunea romanului ARTA COMPROMISULUI, publicat în 2002, se situează și înainte și după Revoluția din 1990. Astăzi vă mai intereseză ce se întîmplă cu noi, ca neam?
– De vreo 6 ani nu mă mai uit la niciun buletin de știri, dar aflu ce se întîmplă, pentru că am eu oamenii mei, care se uită și mă informează și pe mine. Decît să mă enervez, prefer să mă uit la un film.
Cred că, din anii ’’90 încoace, am luat-o tot la vale, tot la vale și nu prea văd cum o să ieșim de aici. Există și niște circumstanțe internaționale, care nu sunt favorabile, în special României. Se face totul ca să rămînem cît mai izolați și să uităm mereu ce vecini avem. Este și mult prea multă tîlhărie care nu este sancționată. DNA –ul bagă un miliardar escroc pe partea asta și îl scoate pe partea cealaltă, dar tot miliardar. Eu nu pot să înțeleg, cum nu se poate recupera nimic din ce s-a furat, din tot ce a muncit și a clădit acest popor, că nu a venit nimeni să munceasă în locul lui. Comunism, necomunism, s-a făcut ceva aici. Erau niște fabrici care exportau. Acum nu mai e nimic. Totul e făcut așa ca să se distrugă totul. Îmi spunea o prietenă doctoriță, că 16 plămîni pentru transplant, au fost trimiși în străinătate, deși în Romînia se fac transplanturi.
– Sunteți născută la zi mare, 21 mai 1932 de Sfinții Constantin și Elena, posibil și în apropierea sărbătorii Floriilor. Citez aproximativ din memorie, din monologul interior al unuia din personajele cărților dumneavoastră, MAGDALENA EREMIA care spunea că există o vorbă în popor, cum că oamenii născuți la zi mare sunt plini de norocos. Vă considerați un om norocos?
Mă cheamă Ileana – Floarea și aceste două nume, numai necazuri mi-au adus, în sensul că de foarte multe ori, în actele oficiale mi-a fost greșit numele și a trebuit să ajung la tribunal și la notariat, ca să fie corectat. Ca să nu mai treacă prin așa ceva, cînd am născut-o pe fata mea, i-am pus un singur nume, Ioana.
Îi cer iertare lui Dumnezeu, dar nu mă consider un om norocos! Cel mai mare noroc în viață e sănătatea, ceea ce nu pot să spun că am prea avut eu și multe alte necazuri, pe care le-am avut, care mă determină să spun că nu sunt un om norocos.
În materie de noroc, nu mai zic nimic de norocul meu, dar fata mea era născută în ziua de Sfinții Petru și Pavel și atît de mare noroc a avut, că la 41 de ani, s-a dus de pe lumea asta, într-un mod stupid, dintr-o infecție…
– O adevărată tragedie…
– Asta s-a întîmplat cu fata mea! S-ar putea însă ca o bună parte din oamenii născuți la zile mari să aibă noroc, dar în ce mă privește pe mine și mai ales pe fata mea, numai de noroc nu poate fi vorba…
– Dacă ați lua viața de la capăt ați călca pe aceleași urme?
– Cred că n-aș mai face absolut nimic din ce am făcut, aș merge pe cu totul alte coordonate. Într-o posibilă altă viață, m-ar interesa să călătoresc mult, pe tot globul.
– În semn de recunoștință pentru întreaga activitate culturală, în 24 mai 2015 ați devenit Cetățean de onoare al comunei Bratovoești și în iunie 2015, Cetățean de onoare al Craiovei, vă impresionează astfel de titluri?
– Mi-a făcut plăcere, că cineva și-a adus aminte, că mai trăiesc și eu.
– Ați fost și la Bratovoești în 2015?
– Nu, am fost doar la Craiova. Titlul de la Bratovoești mi-a fost trimis prin poștă. E distanță prea mare pentru mine și mi-era prea greu să merg. Distanțele pe care-mi mai permit să circul, au rămas doar cele la doctor, la control. M-au obosit foarte mult cele două deplasări din 2016 cînd am fost la Tîrgu-Jiu de Florii și pe 21 mai, de ziua mea, la Constanța. Am fost extraordinar de bine primită și într-o parte și în alta.
La Tîrgu-Jiu am ajuns la invitația doamnei Elisabeta Gîlcescu, o profesoara pensionară, care a organizat un grup de poeți neprofesioniști grupați sub numele Arta Conversației.
La Constanța am ajuns datorită lui Ștefan Paraschiv, elev al Liceului Mircea cel Bătrîn. Liceul are o revistă. Prin intermediul liceului am ajuns invitată și de Primăria și de Fundația Brîncovenească din oraș. De ziua mea, mi s-a oferit un admirabil spectacol de operă, Bal mascat de Giuseppe Verdi.
În ambele locuri și la Tîrgu-Jiu și la Constanța au fost niște sărbătoriri făcute cu foarte multă grijă, rafinament și delicatete.
– Ajunse la finalul interviului nostru, vă rog să mă ajutați, cu o întrebare. Ce-am omis să vă întreb în acest interviu?
– Eu știu… ce-ați mai fi putut să mă întrebați, poate, spre ce se îndreaptă lumea?
– Și care ar fi răspunsul?
– Eu văd că nu se îndreaptă spre nimic bun. Se îndreaptă spre o robotizare a omului. Eu nu neg niciun merit al inventicii, al eforturilor de a face lucrurile să simplifice viața omului, dar și robotizarea asta, prin care copiii nu mai citesc nimic, se uită doar pe tablete, pentru că sunt și determinați, să nu se mai ostenească să citească, nu e bună. E prea multa îndepărtare de trecut, prea multă îndepărtare de natură. O să ajungem să mîncăm niște produse care să nu mai aibă nimic de a face cu ceea ce produce pământul. Nimeni nu știe spre ce ne îndreptăm, dar în orice caz, eu cred, că îndepărtarea omului de natură nu poate să fie bună.
– Vă mulțumesc că mi-ați oferit șansa să vă cunosc, că m-ați admis în Universul dumneavoastră. Vă doresc să fiți sănătoasă!
Maria Băcescu
20.12.2016
