Horatiu Malaele – un titan al scenei romanesti!

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L.Caragiale, în 1975-clasa profesorului Octavian Cotescu, cu media 10, urcă pe scenele unor prestigioase teatre din ţară, susţine numeroase turnee în ţări din lumea întreagă, regizează piese de teatru, pictează, caricaturizează viaţa şi mai nou  face şi film.

Acesta este Horaţiu Mălăele, un artist complet şi complex, un titan al scenei româneşti.

Îi rostesc numele cu admiraţie şi mândrie. Admiraţie pentru tot ce reprezintă şi mândrie pentru că genialul Horaţiu Mălăele e gorjean.

R.- Fiecare dintre noi alegem, în viaţă, un drum sau altul şi datorită părinţilor noştri. Spuneţi în cartea „HORAŢIU despre MĂLĂELE”, că singura legătură, a părinţilor cu arta, sunteţi dumneavoastră şi totuşi…

-Tatăl meu a fost un om extrem de ludic. Mama mea este o femeie deşteaptă, foarte puternică, cu mult umor. Am avut părinţi extrem de hazoşi, nişte oameni care şi-au sărbătorit viaţa într-un fel unic şi s-ar putea, ca bucuria lor şi umorul care i-a însoţit să fi fost moştenit nu numai de mine, ci şi de copiii mei.

R.- Sunteţi în Bucureşti din 1971, aşadar de aproape 38 de ani, timp în care aţi urcat neîntrerupt pe culmile succesului. În toate interviurile pe care le-am citit şi în cartea dumneavoastră „HORAŢIU despre MĂLĂELE”, vorbiţi cu mare căldură despre Gorjul natal, despre Târgu–Jiul magnetic şi nostalgic. Mai există într-adevăr şi azi netăiat cordonul ombilical între dumneavoastră şi meleagurile acestea minunate?

– Există şi nu există, din păcate. Dorinţa mea e, ca de câte ori pot, să vin la Târgu Jiu; dar viaţa a făcut în aşa fel încât să mă întorc acolo foarte rar şi, uneori, inexplicabil. Am avut expoziţii de caricatură, grafică şi chiar pictură, pe care, le-am plimbat în ţară şi de foarte multe ori în străinătate: Los Angeles, Buenos Aires, Paris sau Londra, dar niciodată Târgu Jiu. Mi-aş fi dorit să fi fost invitat în „Târgu Jiul meu natal şi nostalgic” de care vorbiţi, mai des. Acum sper ca lucrurile să se fi schimbat. Sunt mulţi gospodari la primărie, care vor să facă treabă şi care ar putea ţine deschisă poarta culturii.

R.- Deşi aţi venit în Bucureşti pentru admiterea la Arte Plastice, aţi reuşit să fiţi admis, din prima la IATC, unde, să reuşeşti  după patru – cinci încercări, era un caz fericit. V-aţi dat seama în acel moment, că ce vi se înâmplă nu e lucru curat, cum ar veni că sunteţi bântuit de geniu?Aţi făcut o alegere bună?

– Cred că am ales bine, pentru că dacă făceam pictură, în nici un caz nu eram actorul care sunt şi poate nici pictorul şi nici graficianul care sunt, una a sprijinit-o pe cealaltă şi parerea mea e că a fost o căsătorie fericită. Faptul că am luat de prima oară s-a datorat şi norocului. Norocul meu însemnând Octavian Cotescu, care a fost profesorul meu şi care a îngăduit unui copil naiv şi nepregătit, să pătrundă în cetatea Teatrului, spre fericirea sau nefericirea dumneavoastră.

  R.- Coborând pe firul istoriei, vreau să vă rog să-mi vorbiţi despre şcoală, despre Liceul Tudor Vladimirescu în special, pe care l-ati ,,terminat” şi la propriu şi la figurat. La propriu e clar, adică l-aţi absolvit, iar la figurat fiindcă l-am urmat şi eu, după ceva vreme şi „legendele” trecerii dumneavoastră pe aici erau încă vii. Păstraţi legătura cu colegii de generaţie?

– Păstrez legătura cu foarte mulţi colegi şi merg cu mare drag la întâlnirile cu ei. Viaţa la liceu a fost fantastică. Atunci m-am născut. Acceptând sau refuzând propunerile învăţătorilor mei. Refuzul ăsta a fost consemnat şi în exmatriculările mele, extrem de multe şi bine numărate. A fost uimitor pentru că aici am întâlnit oameni noi, pentru că am avut şi profesori buni, profesori deştepţi, pentru că am avut şi profesori mai puţin deştepţi, pentru că n-am avut profesori, avându-i. Atunci mi-am dat seama că rostul meu s-ar putea să nu fie într-un sistem impus, într-un sistem cartezian, într-un sistem al umilinţei, cum încă se mai practica în momentul acela, ci alături sau aiurea. A fost momentul revelaţiei, al naşterii mele. Aşa cum spuneam mai la deal, în sistemul ăsta existau, totuşi, nişte oameni care vedeau altfel viaţa, nişte oameni mândri, nişte oameni deştepti, nişte oameni curaţi. Unul dintre ei a fost şi este diriginta mea, Doamna Felicia Iliescu, pe care am să o pomenesc de câte ori va fi cazul, pentru că niciodată, în acel sistem uleios, greoi şi de multe ori imposibil, nu aş fi putut înota fără ajutorul acestei femei. Ea fost zâna mea bună şi omul care a bănuit că aş putea face altceva decât doreau, cu ajutorul unui rigid-program pedagogic, ceilalţi profesori de la mine.
La şcoala generala nr 3, o şcoală frumoasă şi înălţătoare, am întâlnit un director generos şi bun, Domnul Micu, şi nu numai… Aici am ajuns în clasa a II-a, venind de la o alta şcoală, unde primisem singurul premiul II, când toată lumea luase premiul I, pentru ca desenam foarte prost. Aici am dat de învăţătorul sufletului meu, Nicu Gherghe, care m-a învăţat să desenez. Datorită sus-pomeniţilor sunt ceea ce sunt, bun sau rău.

R.- Cei doi băieţi Ion-Bogdan şi Cristian, „preţul eternităţii” aşa cum îi descrieţi în carte, vă urmează în profesie. Scorul devenind 3-1 în favoarea artei, în detrimentul disciplinelor exacte -a Ciberneticii- pe care a urmat-o soţia. Cât de mândru sunteţi de asta?

– Unul a terminat, celalalt urmează regia de film. Nu-mi dau seama dacă vor face sau nu regie de film. Acum vremurile sunt ciudate, concurenţa atroce, opţiunile multiple.

R.- Astăzi, ca să vă citez, „sunteţi cocoţat foarte sus”, aveţi succes, sunteţi iubit, aveţi probabil mulţi prieteni şi tot probabil, mulţi duşmani, dar câtă muncă stă în spatele acestor succese?

– Enorm de multă muncă. Numai un om naiv, un om, iertaţi-mă, prost, poate să minimalizeze meseria de actor. Foarte puţină lume ştie cât se lucrează pentru a scoate la lumină un spectacol, cât de mult munceşte o trupă, înţelegând efortul conjugat al tuturor departamentelor sincretice care compun un spectacol: actori, lumini, coregrafie, muzică, costume, decor, etc…

R.- Sunteţi cetăţean de onoare al municipiului Târgu Jiu, după o viaţă petrecută în lumina reflectoarelor, vă mai emoţionează o astfel de distincţie?

– M-am emoţionat foarte tare, încât de abia am reuşit să spun câteva cuvinte, deşi-mi pregătisem un discurs ditirambic. Înnobilarea cu un asemenea titlu, stârneşte o emoţie dincolo de bănuială.

R.- Vă muţumesc că aţi acceptat să-mi răspundeţi la întrebări şi vă rog să aşterneţi un gând atât pentru gorjeni cât şi pentru românii de pretutindeni care vor citi aceste rânduri.

– Să fie sănătoşi şi veseli, aşa cum am spus şi în ultimul meu discurs la Târgu – Jiu, când am luat un premiu „Elvira Godeanu” sau mai pe şleau:
Ani frumoşi fără belele
Cu bani mulţi şi Mălăele.
Românilor de pretutindeni aş vrea să le vorbesc despre ansamblul Brâncuşi de la Târgu – Jiu.

Ansamblul este o minune pe care umanitatea, în momentele ei de răgaz şi orgoliu, ar trebui să se sprijine, ca o izbândă a inteligenţei şi naturii noastre divine. Este o capodoperă polisemică, scânteietoare, care ne va garanta perenitatea şi o permanentă bucurie atotcuprinzătoare.

Născut parcă din paginile sfinte, cu apa botezului, tăcuta masă apostolică, poarta unui sărut blestemat, grădina ultimei rugăciuni, biserica  –  fereastra domnului, coloana înălţării noastre mântuitoare, acest loc binecuvântat poate răspunde la toate întrebările creştinătăţii.

Veniţi la Targu-Jiu!

Veţi pleca mult mai bogaţi şi mai zdraveni.

Comentarii

comentarii

Related posts

5 Thoughts to “Horatiu Malaele – un titan al scenei romanesti!”

  1. Horatiu, acasa nu esti invitat, acasa te întorci !

    1. Daniela Farhadi

      cu tot respectul, vroiam sa scriu acelasi lucru, asa ca subscriu 
       

  2. Aura

    Felicitari pentru interviu! Horatiu trebuie sa vina mai des la Tg-Jiu, nu cred ca are nevoie de invitatie…

  3. Daniela Farhadi

    Cind eram mica, ma uitam mult la televizor, cind nu citeam sau nu scriam; Horatiu Malalele face parte dintr-o vreme de aur a artistilor români, citeva generatii geniale de actori au realizat practic ceva ce nu mai poate fi egalat de generatiile urmatoare. Am aflat de la sora mea mai mare ca el a invatat la "Tudor", iar mai tirziu, cind am fost si eu eleva acolo, profesorii ne povesteau mereu anecdote legate de el. Din interviu am aflat ca fost elev si la scoala generala nr.3, unde am invatat si eu. Parca sint si mai mindra ca am trecut prin aceste scoli. Este de admirat ca e un om "accesibil", in ciuda faptului ca este o stea. Bravo, Maria, pentru energia cu care realizezi aceste interviuri, este sigur o munca complexa, dar ne umpli sufletele cu bucurie si ne faci sa ne amintim cu drag si cu mindrie ca sintem gorjeni!!!

  4. Daniela Farhadi

    Vroiam sa mai spun ca si eu l-am avut profesor pe domnul Nicu Gherghe, un om cu mult har si vocatie, avea o rabdare nemaipomenita sa descopere si sa stimuleze talentul pentru desen si pentru pictura si ne trata cu respect; ceea ce nu era neaparat obisnuit pe vremurile alea, in raportul profesor-elev. Iar faptul ca atitia isi amintesc de doamna Iliescu si ca au iubit-o, este un semn ca aceasta doamna este de asemenea o stea, era toleranta si pe cei care nu aveau talent pentru chimie nu ii chuia inutil; ne spunea: "invata pentru data viitoare ceva care ti-e mai usor de priceput" si ne asculta din subiectul asta, ca sa ne dea nota de trecere; e o profesoara de la care, cine nu invata chimie, invata oricum ceva pentru viata: respect, toleranta. 

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.