De frumusetea acelor locuri iti dai seama doar atunci cind te indepărtezi de ele!

Plecat din Brădicenii Gorjului, la Bucureşti, cu gândul să devină inginer mecanic şi mai apoi cibernetician, Grigore-Cristian Cartianu a ajuns unul din condeiele de seamă din presa românească,  fiind recompensat cu câteva premii importante. Expres Magazin, Evenimentul zilei, Sportul Românesc, ProSport, Jurnalul Naţional, din nou Evenimentul zilei şi Adevărul, sunt publicaţiile la care scrie de nouăsprezece ani încoace. S-a format lângă numele grele ale presei româneşti şi a format la rândul său, peste tot, pe unde a trecut, echipe cu care face performanţă. Două fetiţe, Laura Sofia – 12 ani, şi Iulia Gabriela – 8 ani, şi două cărţi (deocamdată) ,,Hora de la miezul nopţii” şi ,,Hagi” sunt alte realizări care merită să fie amintite. Succesul de care se bucură azi îl datorează şi familiei de unde-şi primeşte energia, mare noroc având cu soţia care-i acordă tot sprijinul, pentru că i-a  înţeles meseria şi i-a acceptat programul. Să-i urmărim împreună povestea.
 
– Vorbiţi-mi mai întâi despre copilărie, despre locurile de unde aţi pornit la drum.
Am copilărit în satul Brădiceni, comuna Peştişani, fiind al patrulea copil şi ultimul, al părinţilor mei. Am două surori, cu 11 şi 13 ani mai mari, şi un frate mai mare cu un an jumătate decât mine. Dintre cei 4 fraţi eu sunt cel mai ataşat şi mai apropiat de părinţi. Fratele meu e stabilit din 1991 la Londra, una dintre surori e în Târgu Jiu, iar cealaltă în Sadu.
Tatăl meu a fost zidar, iar mama a muncit la Fabrica de ţiglă de la Bârseşti. Tatăl meu e mai boem, iar mama e de o ambiţie feroce. Ambiţia ei ne-a salvat dintr-o posibilă derivă socială. Ea avea grijă să nu cumva să derapăm, să râdă lumea satului de noi. Deşi şi ea fusese premiantă, nu a avut şansa să facă decât cinci clase. Ambiţia ei cea mare a fost ca toţi copiii ei să înveţe carte. Pentru asta s-a sacrificat total. A încercat cu toţi copiii, să meargă la facultate. Ne-a plătit gazdă, ne ducea lemne de foc, făcea eforturi considerabile, din mica ei leafă. Tatăl meu câştiga mai bine din zidărie, dar aşa cum îi câştiga aşa îi cheltuia. I-a plăcut lui să-şi trăiască viaţa şi asta nu e un reproş, ci o constatare. Tatăl meu e personaj de roman sud-american…
Copilăria mea a fost fabuloasă, dar foarte grea. Dacă acum am ceva probleme cu coloana vertebrală, nu am că aş fi lipsit de verticalitate, ci pentru că în copilărie am muncit foarte mult, am ridicat foarte multe greutăţi. Sacii de ciment, găleţile de mortar, lemnele ridicate la pădure au lăsat urme.
Am avut o copilărie aproape spartană, din punct de vedere al muncii, dar fabuloasă din punct de vedere al bucuriei jocului. La 5-5.30 ne trezea mama să mergem la sapă. Umblam mai mereu desculţi, cu traista cu merinde în spate. De la 12 ani, am învăţat să cosesc. Până în anul III de facultate, am cosit în mod industrial, vreo 40 de zile pe sezon şi-mi ajungeau banii pentru tot anul. O zi de coasă era 300 de lei la noi şi spre Tismana chiar 400 de lei. Aveam şi bursă, dar asta îmi asigura doar preţul cartelei la cantină. Însă, oricât de mult munceam, la prânz ne făceam timp două ore ca să mergem la scăldat. În plus, în copilăria mea, copiii de la oraş veneau vara la bunici şi ne găseau pe noi pe uliţă. Pentru ei era un paradis să vină la ţară, dar atunci exista un mare avantaj, uliţa era vie, erau mulţi oameni, acum bătrânii s-au stins, tinerii sunt plecaţi prin Italia, Spania sau în oraşele noastre să-şi facă un rost. Acum uliţa e pustie. Mi-aş duce fetele la ţară, cu cel mai mare drag, dar uliţa e prea pustie, şi prea tristă şi nu ar avea cu cine să se joace. Eu am avut o copilărie frumoasă şi cred că la călirea unei structuri umane contează mult experienţa din copilărie.
– În ce şcoli aţi învăţat?
 
Clasele I-IV le-am făcut la şcoala generală Brădiceni, iar clasele V-VIII la Peştişani. Mergeam 3 km pe jos dus-întors, vara, iarna, câteodată prin zăpada de 1 metru, dar era o plăcere şi chiar am nostalgia acelor vremuri. Ultimele două trimestre din clasa a VIII-a le-am făcut la şcoala generală nr. 2 din Tg-Jiu deoarece învăţătorul din sat le-a spus părinţilor că dacă nu termin şcoala în Tg-Jiu nu pot merge la un liceu din oraş. Atunci, la şcoala generală nr. 2, am făcut o diferenţă clară între o şcoală din Tg-Jiu şi şcoala din Peştişani, pe care o consideram de 10 ori mai bună şi mai curată decât şcoala din Tg-Jiu. Eu cred şi acum, că şcoala generală din Peştişani e mai bună decât şcoala generală de la Liceul Lazăr din Bucureşti, unde învaţă fetiţa mea. Era atunci mai multă disciplină, mai multă educaţie, mai mult respect. Acolo dascălul e dascăl, e respectat şi are un anumit statut.

– Cred, că diferenţele nu mai sunt atât de evidente, din păcate, au decăzut şi şcolile de la oraş, dar şi cele de la ţară …
– S-ar putea… eu compar şcoala atunci cu şcoala de acum.

Să revenim la şcolile în care aţi învăţat.

– Am absolvit apoi Liceul Tudor Vladimirescu, la o clasă de matematică-fizică XII-B, în anul 1987 şi tot în acelaşi an am fost admis la Universitatea Politehnică Bucureşti – Facultatea Tehnologia Construcţiilor de Maşini. În anul 1990 am fost admis şi la Academia de Studii Economice – Facultatea de Planificare Statistică şi Cibernetică Economică, la zi. Am renunţat la Cibernetică după un an, fiindcă mă apucasem şi de presă şi era foarte dificil cu două facultăţi la zi şi cu activitatea de la ziar.

Cum veneaţi de la un liceu de matematică-fizică şi mai apoi de la o facultate tehnică şi aţi ales să faceţi presă, se impune întrebarea firească: ce dascăli aţi avut în acei ani care v-au întreţinut şi dragostea pentru scris, pentru limba română?

– Am în memorie imaginea dumnezeiască a învăţătorului meu Dumitru Brâncuşi. Era din Hobiţa şi se trăgea din neamul lui Constantin Brâncuşi, un nepot de frate al sculptorului. Învăţătorul meu, pot spune, că a fost un înger trimis de Dumnezeu, să mă ajute când eram mic, firav, prăpădit şi amărât. Deşi bătea vântul prin mine şi unii îi spuneau mamei că am să mor, eram foarte energic. Brâncuşi m-a îndrăgit şi eu am simţit asta. Într-o clasă în care colegii mei aveau părinţii ceva mai înstăriţi, Brâncuşi parcă, în mod special, simţeam eu, venea spre mine, ca un părinte, nu ca un dascăl, să mă înveţe ceva în plus. Mă pusese şeful clasei deşi erau în clasă cu mine copiii altor dascăli. Şansa mea a fost că am avut un astfel de învăţător. Brâncuşi avea un scris frumos ca o poezie, cum cred că aveau numai caligrafiii de pe vremuri, care făceau acte oficiale. Prin grija lui s-a transmis şi la unii dintre noi scrisul frumos şi ca fond şi ca formă. Prin anul 1993 am făcut un serial la Evenimentul zilei despre operele lui Constantin Brâncuşi. Dumitru Brâncuşi era pensionar atunci şi l-am găsit păscând oile pe un câmp, care desparte Hobiţa-satul lui Brâncuşi de Brădiceni-satul meu.
La şcoala generală Peştişani am făcut limba română cu o mătuşă, sora mamei, Valeria Simion, care se cam duşmănea cu mama. Din motivul ăsta, mă cam duşmănea şi pe mine şi nu întâmplător prima nota de 4 de la ea am luat-o, dar era foarte bună profesoară de română.
La şcoala generală 2 am avut o profesoară de limba română pe doamna Antonie care m-a îndrăgit foarte mult. La prima compunere pe care ne-a dat-o, deşi ne recomandase să fie de o pagină, eu am făcut o compunere de 8 pagini, pentru că mi-a plăcut tema. M-a stimulat foarte mult fiindcă mergea şi-mi citea compunerile la celelalte clase.
La liceu l-am avut profesor de limba română pe Cornel Alexandrescu.

– Cum aţi hotărât să intraţi în presă?

– Eram student. Eram entuziast, ca o flacără vie. Acum, însă, nu mai întâlnesc entuziasmul ăsta la tinerii ziarişti. E şi altă generaţie şi alt context social. Atunci scăpasem de Ceauşescu, trăisem revoluţia, eu personal, cu arma în braţe.

– Cum ,,cu arma în braţe”?

– O să ajungem şi la revoluţie. Am fost foarte activ în anii ‘90: Piaţa Universităţii, mineriade, manifestaţiile anti-FSN, mişcările civice, Liga studenţilor. Când s-a mai făcut linişte, având o activitate febrilă, am simţit nevoia să combat, să fac ceva, să nu ţin doar pentru mine lucrurile pe care le gândeam.
În Calea Victoriei, în sediul MICM, pe intrarea din dreapta la etajul I sau II, am văzut ziarul ,,Dreptatea”, al PNŢCD. Am bătut la uşa redacţiei şi am fost bine primit. Mi-au spus să vin cu articole, dar că nu au bani, să mă plătească. Am rămas un pic descumpănit, fiindcă, mă dusesem şi cu gândul că voi câştiga ceva bani, ca să mă ajute să termin facultatea. M-am decis atunci, să încerc şi la cealaltă scară, în stânga, unde văzusem ziarele ,,Expres” şi ,,Expres Magazin” ale lui Mihai Cârciog şi la etajul III era ziarul ,,Ora” al lui Viorel Cataramă. M-am oprit la etajul II şi m-am dus la Cristoiu. L-am găsit pe Daniel Tomescu, prim redactor şef adjunct, mâna dreaptă a lui Cristoiu. A fost şansa mea, pentru că în loc să încerce să scape de mine, un tânăr student, care căuta de lucru, m-a întrebat ce vreau să scriu. Eu i-am spus că vreau să scriu editoriale. După un astfel de răspuns m-a întrebat dacă am impresia că domnul Cristoiu nu le scrie bine şi m-a lămurit că presa se începe de jos. Totuşi, primul meu articol mi l-a publicat integral, în 2 august 1991, doar titlul mi l-a schimbat ,,Mişcarea studenţească s-a privatizat”. Asta m-a încurajat foarte mult.
Au urmat mineriadele. Cristoiu a remarcat că simt subiectul şi am publicat mult. În două luni de zile Tomescu mi-a propus să lucrez cu carte de muncă. Eu am tot amânat cât am putut, căci asta presupunea să lipsesc de la şcoală. Mi-au făcut contract de colaborare. Eram încântat, căci comparam salariul meu cu al mamei mele, care după mulţi ani de vechime, avea mai puţin de 3 ori ca mine. După două săptămâni de când mă dusesem la ziar, Cristoiu m-a îndemnat să nu mai termin facultatea, că şi aşa inginerii nu au nici un viitor şi să mă apuc de scris roman, să nu pierd vremea la un ziar. Am tras din greu însă, în aceşti ultimi doi ani de facultate. Nu am avut nici o restanţă. Nu am vrut să amân vreun examen, căci apoi se lungea calvarul de a trage pe două fronturi.

– Şi vă pregătiţi să împliniţi, în curând, două decenii de presă…

– Da şi în plus, din august 1992 şi până în prezent, aş spune că norocul şi blestemul meu a fost că am fost mereu, şef. Nu e un lucru după care, să alergi. Eu n-am alergat. A venit de la sine. Am însă responsabilităţi, din ce în ce mai multe. Aş prefera să am mai mult timp să scriu. Acum sunt implicat mult în funcţii administrative, dar vreau să mă eliberez într-o zi, şi nu prea târziu, să am energie şi să mai am pasiunea teribilă, pe care o am acum, să-mi aloc 2-3 ani, doar să scriu.
În acest moment, am o mare provocare cu ziarul Adevărul. Am ajuns pe primul loc şi nu vreau să mă retrag, acum, din funcţiile executive. Am 41 de ani. Mi-am fixat ca limită maximă, pentru funcţiile executive, vârsta de 45 de ani, după care, să mă mai gândesc şi la viaţa mea şi la pasiunea mea pentru scris.
Orice ar fi, vreau să scriu ceva de care să fiu mândru. Până acum am scris două cărţi, amândouă despre fotbal. În 1995, împreună cu Alin Paicu, colegul meu de la Tg–Jiu am publicat ,,Hora de la miezul nopţii” – povestea Campionatului Mondial de fotbal din 1994, în 25.000 de exemplare, iar în 2000 am publicat cartea ,,Hagi”, o carte bibliografică, totală, reper pentru zona de sport, în 22.000 de exemplare, în III ediţii şi voi scoate şi ediţia a IV-a, fiindcă există multe solicitări.
Acum sunt pe cale să finalizez a treia carte, despre Ceauşescu, de care sunt şi mai mândru. De 3 ani adun şi am strâns foarte multe informaţii şi merită să le prind într-o carte document istoric, care să rămână şi generaţiilor viitoare. Când eram mic, fiind născut pe 27 ianuarie, după Ceauşescu, care era născut pe 26 ianuarie, desigur în alt an, spuneam, că atunci când voi fii mare am să mă fac ,,ceauşesc” …

– Uitându-vă acum în spate, cum vedeţi prima alegere, aceea de a deveni inginer?

Am făcut Politehnica fiindcă aşa erau vremurile. În 1987, când am dat examen , eram 6 pe loc la admitere. Vroiam să mă întorc inginer, la Tg-Jiu, la Maşini Unelte şi să am şi o gospodărie la ţară. Mă înscrisesem şi la a doua facultate, dar mi-am dat seama că lucrurile se aranjează altfel în viaţă. Pentru că prima dată am bătut la uşa unei redacţii şi nu la uşa unei forje, sau a unui atelier de tâmplărie, probabil că am avut şi o chemare. Ăsta a fost destinul…

– V-aţi ocupat de ceva vreme de ceea ce încă numim ,,Revoluţie”. Care este povestea revoluţiei, privită atât prin ochii de participant cu arma în braţe, cât şi prin ochii de ziarist de investigaţie?

– Revoluţia m-a pasionat şi ulterior m-a intrigat cu deturnarea şi cu minciunile care ne-au fost servite după ‘89. Când mor peste 1.000 de oameni te întrebi, cauţi şi dezvălui. Când am început acest demers, am fost atenţionat, că foarte mulţi oameni mă vor aprecia, dar şi că-mi voi face şi duşmani, puţini dar foarte periculoşi.
Aşadar miercuri 20 decembrie 1989, la facultate ne-au spus că e ultima zi de şcoală, deşi trebuia să luăm vacanţă în 22 şi că trebuie să plecăm acasă, că se închid căminele. Eram oarecum la curent şi cu ce se întâmpla la Timişoara, căci şi prin Regie începuseră să apară fluturaşi cu ,,Jos tiranul, jos dictatura, jos Ceauşescu”. Am plecat acasă, cu trenul de 4.20. Ai mei planificaseră să tăiem porcul pe 23, dar fiindcă venisem mai devreme, au hotărât să-l tăiem pe 22. După pomana porcului, pe la 11.30 m-am dus în dosul grădinii, ca să joc fotbal cu Alin, băiatul unei surori, care atunci avea 11 ani. La un moment dat, am auzit o vecină, tanti Sica, strigând, că-l prinseră şi-l împuşcă pe Ceauşescu. Din clipa aceea, am stat lipit de televizor, până noaptea târziu, când s-a întrerupt emisia.
A doua zi dimineaţa l-am luat pe Zamfirică, un prieten de-al meu, care făcea armata la Vâlcea şi era în permisie şi m-am dus cu el la miliţie, să luăm arme, să apărăm comuna. Apăruse un zvon, că Dăscălescu, cu o trupă de mercenari s-a ascuns la Rânca şi atacă satele de sub munte. Ne-am dus să mobilizăm oamenii, dar ei aveau treabă cu tăiatul porcului, iar miliţienii erau ascunşi de frica oamenilor. Văzând că acolo nu e nicio revoluţie, am hotărât, să plecăm la Tg-Jiu, să apărăm acolo judeţeana de partid. L-am chemat şi pe fostul coleg de bancă din liceu Dan-Pedro Grofu şi el student la Energetică în Bucureşti, care din păcate a plecat într-o altă lume, la câţiva ani după aceea. Povestea s-a repetat oarecum şi la Tg-Jiu. În balcon tot felul de personaje dubioase scoteau ochii lui Ceauşescu şi-i puneau mustăţi, dădeau foc Operelor complete. Am tras concluzia că nici aici nu e revoluţie şi am decis să plecăm la Bucureşti. Zamfirică nu a mers, pentru că el era în permisie şi îl puteau da dezertor. Am plecat eu cu Pedro. Părinţilor nu apucaserăm să le spun. Între 23 şi 31 seara, mamei mele i se uscaseră lacrimile fiindcă se zvonea că sunt 60.000 de morţi. Ea deja se gândea să-mi facă parastas. Nu-i venea să creadă când m-am întors acasă, că sunt eu.
De cum am ajuns în Bucureşti, în 23 decembrie, din gară se simţea miros de praf de puşcă, dar nouă ni se părea incitant. Vroiam să luptăm cu teroriştii, dar mergeam de parcă eram la plimbare. La podul Grozăveşti a început să se tragă pe lângă noi. Am grăbit pasul, oricum, nu aveam unde să ne ascundem şi ne-am dus direct la facultate, că ne spuseseră că sunt minate căminele. Aici ne-am despărţit, fiecare a mers la facultatea lui, eu la TCM, Pedro la Energetică. Eram vreo 20-30 de studenţi şi chiar câţiva profesori. Ne-am organizat rapid. Ne-au adus arme. Aveam pistol mitralieră, cu pat rabatabil, exact cum avusesem în armată, cu 4 încărcătoare şi 120 de cartuşe. Un încărcător era în armă şi celelalte 3 în porthart. La fel aveau şi colegii mei. În armată niciodată n-am avut mai mult de un încărcător, adică 30 de cartuşe. Niciodată nu am aflat cine ne-a adus armele.
Pe 24 seara, am fost convocaţi să mergem la Rectorat, să facem un plan să apărăm întreaga Politehnică, câte 2 studenţi şi 2 profesori din fiecare facultate. S-a decis ca TCM-ul să fie reprezentată de asistentul Copileţ, de mine şi de încă un student. Tot acolo s-a hotărât, să mergem la TVR, să dăm un anunţ, să nu mai vină studenţii din provincie. Grupul trimis la TVR a fost format din profesorul Marius Oprean, Radu Ghencea de la Mecanică fină parcă, asistentul Copileţ şi eu. Am urcat în Dacia lui Oprean şi în Grozăveşti au tras în noi, dar au nimerit maşina doar în zona portbagajului. La televiziune, erau taburi şi se trăgea din toate părţile. Nu am putut intra, deja televiziunea era ocupată, dar am scris un mesaj şi Brateş l-a citit pe post. Începuse să se întunece, am luat-o pe după taburi, ne-am târât uşor, până la poartă. Apoi ne-am ridicat în picioare, dar ne-a somat cineva să stăm. Noi patru ne-am oprit, dar în faţa noastră, erau unii care nu s-au oprit. Am fost siguri că pe lângă ei ne împuşcă şi pe noi. Am avut o prezenţă de spirit deosebită şi am strigat să nu tragă că sunt străini şi nu înţeleg. Erau ziarişti unguri. După asta am ajuns la maşină cu bine şi ne-am întors în Politehnică. Apoi m-am întors cu bine acasă, în 31 decembrie.

După toate astea, nu pot să vă mai întreb nimic. Vă mulţumesc pentru bucuria cu care mi-aţi povestit o istorie a unei părţi dintr-o viaţă şi vă doresc ca toate visele să se împlinească.

– Visez că dacă fetele mele nu mai pot trăi bucuria copilăriei mele, măcar nepoţii mei să o trăiască. Eu mă voi duce spre Gorj, spre ţară şi voi face ceva frumos acasă. Natura este foarte frumoasă, Dumnezeu e foarte darnic, dar trebuie să mai fie şi cineva care să dea viaţă. Vreau s[ gust din nou din viaţa pe care am avut-o şi n-o mai am acum. Iar gorjenilor mei le doresc să fie sănătoşi şi la pungă groşi şi să se bucure de privilegiul după care eu tânjesc tot mai mult: trăiesc pe un picior de plai, pe o gură de rai. De frumuseţea acelor locuri îţi dai seama doar atunci când te îndepărtezi de ele.

Cărţile din seria de autor Grigore Cartianu

* „Sfârşitul Ceauşeştilor” – vol. 1 din trilogia “Misterele Revoluţiei”. Este povestea tragică şi grotescă a unui cuplu dictatorial care se credea nemuritor. O carte de mare impact în România, cu vânzări de 147.000 de exemplare. Publicată în tiraje de mii de exemplare în Italia şi Brazilia; în curs de publicare în alte ţări europene.

* „Crimele Revoluţiei” – vol. 2 din trilogia “Misterele Revoluţiei”. Un volum de investigaţie care a schimbat profund percepţia românilor despre evenimentele din decembrie 1989. O decriptare a diversiunilor FSN-iste, majoritatea televizate, care au dus la asasinarea a 957 de oameni. Şi o concluzie crudă: cei care pozau în salvatori erau, de fapt, ucigaşi cu sânge rece, executanţi şi beneficiari ai unui plan sovietic insuportabil de cinic.

* „Teroriştii printre noi” – vol. 3 din trilogia “Misterele Revoluţiei”. Revoluţia tragică şi comică la Sfântu Gheorghe, Braşov, Focşani, Buzău, Galaţi, Brăila, Constanţa sau Mizil. O colecţie de întâmplări atent investigate, care descriu atmosfera suprarealistă în care oameni nevinovaţi au fost împuşcaţi, înjunghiaţi sau linşaţi.

* „Cartea Revoluţiei” – o ediţie enciclopedică, tipărită în condiţii de lux, care strânge între copertele sale cele 1.600 de pagini ale celor trei volume din seria “Misterele Revoluţiei”. Lucrarea, o adevărată bijuterie, conţine peste 300 de imagini istorice sau inedite.

* „Jurnalul unui puci ratat” – relatarea la cald a crizei politice din vara anului 2012. Volumul cuprinde editorialele scrise de autor zi de zi, timp de trei luni, şi publicate în ziarul “Adevărul”, pe care-l conducea în calitate de redactor-şef. O carte-document.

*„Miracolul din noiembrie” (în colaborare cu Laurenţiu Ciocăzanu) – fabuloasa poveste a zilei de 16 noiembrie 2014, în care Diaspora română, solidarizată prin Facebook, a obţinut o victorie eroică. Volumul scoate la lumină destine luminoase şi poveşti emoţionante, oferind explicaţii convingătoare pentru o surpriză colosală.

* „Hagi” – povestea vieţii celui mai mare fotbalist din istoria României: Gheorghe Hagi. Un volum temeinic documentat, fără egal în privinţa bogăţiei de informaţii. O lectură alertă, care reface saga balcanică a comunităţilor de aromâni din Grecia şi Bulgaria, în vremuri tragice. În 500 de pagini palpitante, autorul urmăreşte evoluţia lui Hagi, ca om şi ca sportiv, de la naştere (1965) până la retragerea de pe gazon (2001). Este o lucrare ajunsă la ediţia a IV-a.

* „Moartea Ceauşeştilor. Trei zile până la Crăciun” – film pe DVD. Este reconstituirea, sub forma unei docu-drama, a ultimelor trei zile din viaţa cuplului ceauşist: 22-25 decembrie 1989. Regizorul Radu Gabrea a produs un video-document istoric, bazat pe scenariul lui Grigore Cartianu şi inspirat de volumul “Sfârşitul Ceauşeştilor”. Filmul are 90 de minute şi este prezentat în şase limbi: română, engleză, franceză, germană, spaniolă şi italiană.

 

Interviul a apărut în ziarul Viaţa în Gorj din data 25.03.2010 şi a fost completat în 09.02.2016.

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.