N-am să renunț niciodată la ceea ce-mi doresc să fac!

,,Am să mă ridic de atâtea ori, încât până şi viaţa se va plictisi să mă doboare!”

Cu acest mesaj imprimat pe un tricou alb, la volanul unei maşini elegante, m-a aşteptat să facem interviul,  Gigi Verduncă.

,,Aşa şi?’’. Veţi putea spune ,,la volanul unei maşini elegante – şi ce e extraordinar în asta?’’

Credeţi-mă pe cuvânt că este!

După ce ne-am întâlnit, am urcat fără teamă în dreapta lui. Am mers mai întâi la ,,locul faptei’’, adică la locul acidentului şi apoi la o terasă pe malul Dunării să povestim.

 Înainte de a începe să vă dezvălui fabuloasa lui poveste de viaţă, trebuie să vă spun că l-am cunoscut pe Gigi Verduncă, în urmă cu aproape 7 ani, într-o sală de recuperare în Spitalul din Mangalia.

Când a intrat el, un bărbat superb, elegant,  politicos, manierat, aflat într-un cărucior cu rotile, s-a făcut lumină în sala de recuperare. Binenţeles că am fost curioasă să aflu povestea lui. Nu doar că am aflat-o, nu doar că m-a impresionat peste orice limite, dar am legat pe loc şi o foarte strânsă prietenie.

Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Gigi Verduncă.

– Data şi locul naşterii?

– 10 august 1968. Călăraşi, comuna Modelu.

– Un om ca tine, nu putea fii decât un model şi nu sunt sarcastică deloc. Spune-mi două vorbe despre părinţi?

– Părinţii mei au fost Gheorghe şi Stana Verduncă. Acum mai trăieşte doar tatăl meu. Mama nu a supravieţuit durerii…

– Singurul copil?

– Nu. Sunt al patrulea, mai am încă doi fraţi şi o soră mai mari ca mine.

– Ziua accidentului?

– 8 iulie 2001.

– Fix acum 13  ani. Povesteşte-mi filmul evenimentelor!

– Sâmbăta 7 iulie 2001 am mers la plajă cu soţia mea şi cu cei doi băieti ai noştri. La 5 km de Călăraşi e un restaurant numit Podul 4. Acolo, la Braţul Borcea al Dunării se găseşte Plaja automobiliştilor.

– Câţi ani aveau băieţii atunci?

– Florin avea 6 ani şi Mihai avea 13.

– Continuă te rog!

– Sâmbătă seara la plecare ne-am întâlnit cu Nelu, un vecin de scară. Pentru că avea copil mic el venea la plajă pe seară. Am schimbat câteva vorbe şi am plănuit ca a doua zi, duminică, să venim împreună, la ora 9 la plajă!

Duminică pe la 7 dimineaţa m-a trezit un alt vecin pe care-l blocasem seara când am parcat. M-am dus am mutat maşina şi când am revenit m-am aşezat pe canapea şi am aţipit. Până la 9 când m-a sunat vecinul cu care trebuia să mergem împreună la plajă am avut un vis care putea să-mi dea de gândit.

– Ce vis?

– Unde locuiesc acum, în casa părinţilor mei din Modelu am un vecin, Fronel mai mare cu 8-9 ani ca mine, care e în cărucior de când se ştie, mai exact de când avea 6 luni. În dimineaţa aceea eu am visat că am trecut cu maşina pe lângă el, că am oprit şi m-am dus lângă căruciorul lui şi-mi ceream scuze, că niciodată nu am timp să stau de vorbă cu el.

– Îl cunoşteai bine?

– Da am copilărit împreună, dar de când m-am căsătorit şi m-am mutat în Călăraşi, veneam doar îl salutam şi nu stăteam de vorbă cu el. Când ai familie, ai probleme, greutăţi te concentrezi asupra lor şi eu în visul meu mă scuzam că niciodată nu am timp pentru el.

– Ce s-a întâmplat după ce te-ai trezit din visul ăsta ţi-a dat de gândit că avea să urmeze ceva terifiant?

– Nicidecum! Târziu mi-a revenit în minte visul ăsta şi posibila lui semnificaţie. Atunci a venit vecinul să plecăm la plajă, m-am scuzat de data asta în realitate, la el, că am adormit şi i-am zis să plece ei înainte. Dupa ce au plecat, deşi aveam micii pregătiţi şi grătarul să-i facem la plajă, am rugat-o pe nevastă mea să mâncăm ceva. După ce am mâncat, am propus să bem şi o cafea. Ea tot voia să plecăm, că ne aşteptau vecinii, dar pe mine parcă mă ţinea ceva pe loc.

Am plecat într-un final şi am ajuns la plajă. Copilul vecinilor dormea aşa că am plecat cu Nelu şi cu copilul meu cel mare, am mers în amonte şi am plănuit să ne lăsăm luaţi de apă în aval că ea fiind curgătoare te duce.

– Cât de adâncă era apa?

– Poate să aibă şi 10 metri, dar la mal era mai mică. La capătul celălat al plajei era un ponton plutitor. Pontonul avea nişte vergele de pe care oamenii săreau în apă. Eu le-am propus să  mergem să sărim şi noi. Vecinul a zis să mergem înainte să măsurăm apa. Aşa am făcut, am măsurat-o şi avea peste 2 metri, deci puteam sări. Prima data am sărit în picioare. I-am zis şi băiatului meu Mihai ca să sară şi el tot în picioare lângă mine. A sărit şi el şi am ieşit amândoi şi am revenit pe platformă şi a doua oară m-am urcat pe o bară şi am sărit în cap.

– Ăsta a fost momentul?

– Nu, şi a doua oară a fost foarte bine. Mihai, băiatul meu mi-a admirat săritura aşa că a treia oară m-am urcat pe o altă bară, mai sus. Înainte să sar însă am avut o  uşoară ezitare, parcă o presimţire. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta de parcă nu aş fi vrut să sar. Vecinul m-a văzut că am ezitat şi mi-a zis că dacă mi-e frica să nu mai sar. El era prudent şi nu sărea decât de pe platformă. I-am spus că nu mi-e frică şi am sărit. Nu ştiu ce s-a întâmplat, ştiu doar că m-am trezit cu capul lovit de fundul apei.

– A fost o lovitură puternică? Te-a durut când ai dat cu capul în nisip?

– Nu, n-am simţit o durere prea mare, dar mi-am dat seama că nu mai pot să mişc nimic, nici mânile, nici picioarele. Eram perfect conştient. Am deschis ochii, mă uitam în apă şi vedeam când întuneric, când lumină. Probabil pendulam şi apa mă lua. M-am gândit că aşa o să mă înec…

– Şi ce-ai făcut?

– Eu nu mai puteam face nimic, ţi-am zis că nu mai simţeam nici mâinile nici picioarele, dar la un moment dat m-am trezit scos afară de Nelu, vecinul meu. I-am spus că dacă nu mă scotea ma înecam. Trăiesc datorită lui ! M-a scos pe mal şi abia atunci am simţit că mă doare gâtul.

Au venit mai mulţi oameni, m-au luat de mâini şi de picioare, dar eu nu mai simţeam nimic. Când le-am spus că mă doare gâtul cineva de pe mal a strigat să nu mă mai mişte, să mă lase în apă, că mi-am rupt coloana.

– O Doamne!

– A venit salvarea mi-au pus un guler m-au dus la spital în Călăraşi, mi-au pus o perfuzie şi m-au trimis urgent în Bucureşti la Spitalul Bagdasar Arseni.

Acolo mi-au făcut investigaţii şi deşi era duminică şi în spital duminica nu se operează, fiind o urgenţă, doctorul neurochirurg Marius Catană care era de garda şi anestezista Roşu, m-au operat pe loc. Şi datorită doctorilor Catană şi Roşu eu trăiesc azi ! Accidentul s-a întâmplat pe la ora 12⁰⁰ ziua şi la  ora 6⁰⁰ seara eram trezit în reanimare. Mi s-a spus că am două vertebre zdrobite şi mi-au luat grefon osos din şold şi mi-a pus între cele două inele. Fractură cervicală la inelele C4 – C 5, cu măduva comprimată.

– Ce ştiai despre asta atunci?

– Nu ştiam nimic! Nu simţeam nimic! Nici nu ştiam unde e operaţia, credeam că e în spate. Abia după ce mi-au dat gulerul jos am văzut că operaţia era la gât, dar în faţă. Mişcam doar ochii şi umerii…

– Îngrozitor…

– Am stat două săptămâni la terapie intensivă. Doctorul Catană ne-a spus că operaţia e reuşită, dar că am fost destul de grav, că la ce am avut nu garantează că mă voi mai face bine, că voi mai recupera ceva, că acum totul depinde de mine şi de Dumnezeu. Cu toate că după operaţie nu mi-a dat speranţe, în toate cele trei luni cât am rămas la recuperare, Doctorul Catană venea săptămânal la mine să mă vadă şi era foarte mulţumit de evoluţia mea.

Cred că m-a ajutat foarte mult faptul că am fost sănătos. Aveam 33 de ani neîmpliniţi.  Viaţa mea înainte fusese foarte curată, aveam un organism tare, sănătos, nu pierdeam nopţile, nu beam, nu fumam, doar că munceam foarte mult.

– Dacă tot ai adus vorba să spunem şi ce ai lucrat înainte de accident?

– Făcusem profesionala, mă şcolarizasem şi am lucrat la un abator de stat, aici in Modelu, unde locuiesc eu acum, unde se creşteau şi se tăiau animale.  În primii trei ani de muncă am terminat si Liceul Industrial nr.1, la Seral.

– Spune-mi la abator, tăiai tu animalele?

– Nu, eu am lucrat doar în tranşare şi chiar îmi plăcea ceea ce făceam.

– Aşa, m-ai mai liniştit. Să revenim la recuperarea ta.

– Am stat 3 luni la etajul 10 la Secţia de Recuperare la Spitalul Bagdasar Arseni unde am făcut recuperare medicală şi fizică. Făceam febră, făceam pe mine, nu simţeam nimic, mă loveam cu capul de toate. Nevastă-mea era disperată, arunca cu bani în stânga şi în dreapta. Eu stăteam nemişcat în pat şi vedeam în jurul meu un haos total. Copilul cel mic a început şcoala în clasa I în septembrie, cel mare mergea în clasa a VIII-a. Mie-mi era foarte ruşine de situaţia în care eram, mai tot timpul despuiat, doctorii veneau la mine la pat şi-mi spuneau să las ruşinea la o parte că de aici  încolo trebuie să depind de cineva. Nevastă-mea plângea. Mă luam de ea, că într-o astfel de situaţie îţi aduci aminte de toate porcăriile pe care le-ai făcut. Ea-mi zicea mie, eu îi spuneam ei. Oamenii se uitau la noi, înjuram, făceam ca toate cele, nu mai vreau să-mi aduc aminte….

Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost suficiente, medicul şef de secţie de la recuperare zicea să plec acasă, că nu mai e nimic de recuperat la mine. Şi totuşi după 3 luni, în ultimele zile petrecute în acea secţie începusem să mişc degetul arătător de la mâna stângă. Când aveam contracţii mişcam şi degetele de la picioare.

Cu toate astea, a trebuit să plec din acel spital. A venit fratele meu şi cumnata-mea şi s-au certat cu şeful secţiei, dar mi-au spus că nu mă mai pot ţine, că 3 luni e perioada maxima cât pot rămâne într-un spital, iar la plecare, ca încurajare văzând că am început să mişc un deget mi-a zis că ,, la barza chioara îi face Dumnezeu cuib’’.

– Într-adevăr o adevărată încurajare…

– Nu mi-au dat nici salvare. Am plecat de acolo cu o maşină particulară direct în spitalul de recuperare de la Mangalia. Aici m-a însoţit mama mea fiindcă nevasta-mea era cu copiii care începuseră şcoala. Saloanele erau aici ca nişte grajduri, într-unul stăteau 12 bolnavi şi 12 însoţitori, deci 24 de suflete într-o încăpere. Am rămas aici doar o lună jumătate pentru că am zis că vine Revelionul şi vreau să merg acasă.

– Cum a fost revenirea acasă după o jumătate de an?

– N-a fost nimic din ce speram! Stăteam toată ziua cu ochii în tavan şi număram toate crăpăturile şi toate punctele negre. Am regretat enorm că m-am întors acasă, fiindca era foarte greu, nevastă mea începuse serviciul, că nu putea să stea lângă mine o viaţă, îşi luase medical, dar trebuia sa revină la serviciu, că altfel o dădeau afară.

– Cât ai rezistat acasă?

– La o jumătate de an de la accident, în ianuarie 2002 am primit un telefon de la Fundatia Motivation şi m-au chemat într-un stagiu de pregătire, de iniţiere, de o lună de zile. Mi-au spus că nu mă costă nimic, că voi avea totul asigurat, dar că trebuie să merg cu însoţitor şi că voi face recuperare fizică, medicală  şi psihică.

– Unde e Fundaţia Motivation?

– Atunci era la Bragadiru, acum s-a mutat la Cornetu.

– Ce-ai găsit la Motivation?

– Fundatia Motivation a fost salvarea mea! Dacă nu erau ei, eu eram pierdut, eram dus. 99, 9%  din ceea ce fac la ora actuală, fac datorită lor.

Aici doar bucătăreasa, kinetoterapeutul şi directorul general erau pe picioare, în rest toţi erau în cărucior, inclusiv directorul executiv şi toţi cei de la birouri. Eram serviţi la masă de o fată în cărucior, care-şi punea tava pe genunchi şi venea şi ne servea la fiecare masă. Când am văzut ce se întâmplă acolo am avut prima dată speranţe şi în ce priveşte recuperarea mea.

În general am fost foarte cooperant cu kinetoterapeuţii, am fost foarte muncitor. Dacă am făcut o mişcare cât de mică, m-am agăţat de ea, am speculat orice moment. Contează foarte mult atitudinea! Eu zic că asta m-a ajutat foarte mult. Mi s-a explicat că în momentul când ai o problema cu măduva e ca şi la firele de la telefon, multe şi tăiate, în cazul meu. Eu trebuia să găsesc ceva să stimulez nervii.  Mi se spunea aşa ,,nu mişti degetul la picior, sau piciorul, dar gândeşte-te că-l mişti, gândeşte-te mereu la asta, ca să trimiţi informaţia. O trimiţi azi, o trimiţi mâine şi într-o zi informatia chiar dacă nu are cum să o ia pe canalul normal, îşi găseşte un canal şi se duce.’’ Am priceput şi am crezut în îndemnurile astea. Luna aceea cât am rămas la Motivation, m-am convins că există viaţă şi în cărucior.

Când m-am întors de la Motivation, după o lună de zile în februarie 2002 a murit mama. Avea doar 61 de ani. Mama a fost un om foarte deschis, eu eram sufletul ei, se mândrea cu mine, o ajutasem foarte mult înainte de accident, dar a afectat-o foarte mult accidentul meu şi a făcut un accident vascular.

– Ce s-a întâmplat cu tine după ce a dispărut şi mama ta ?

– După ce-a murit mama trăiam într-un mare stres acasă. Copiii erau la şcoală, nevasta la serviciu, aşa că am rugat-o pe nevastă mea, ca să scape de mine şi eu de ei şi de toată lumea, să facă toate actele şi să mă ducă la azil.

– Doamne sfinte…

– Ea nu a fost de acord, dar eu am insistat. Mi-am făcut toate actele, toate analizele…

– La ce azil trebuia sa mergi?

– La Ciocănesti, aici aproape de Călăraşi, era în construcţie o aripă nouă a azilului, aveam locul asigurat.

– Ce s-a întâmplat de nu te-ai dus ?

– Fix în ziua în care au ajuns la mine inspectorii de la primărie să facă o anchetă şi să-mi dau acordul, cu ei în casă, a sunat telefonul fix. Erau cei de la Motivation şi m-au sunat să-mi spună că peste o lună să mă pregătesc că vin să mă ia şi să mergem la mare.

Eu i-am spus că nu mai merg nicăieri, că merg la azil.

Cel de la telefon m-a făcut nebun, mi-a spus să nu mă duc la azil şi mi-a închis telefonul. Imediat, în secunda doi m-a sunat Cristi Ispas Directorul de la Motivation ca să mă întrebe ce se întâmplă.

I-am spus că nu mai suport să fiu o povară pentru toată lumea şi că acum sunt chiar în casă cu inspectorii de la primărie ca să-mi dau acordul.

A cerut să-i dau la telefon, dar inspectorii au refuzat, că ei au spus că nu au venit să mă ducă la azil, că ei nu vreau asta, dar că dacă eu vreau, ei nu au cum să se opună!  Că e păcat de o aşa o familie frumoasă, de copii aşa frumoşi, de o casă aşa frumoasă şi eu să ajung la azil…

Cristi Ispas m-a salvat! Mi-a spus că dacă mă duc la azil nu mai am scăpare, nu mai pot să mă duc la ei. Mi-a spus să vorbesc cu nevasta să mă mai ţină acasă o săptămână şi vin ei să mă ia. M-am răzgândit pe loc!  Am vorbit cu nevastă-mea şi într-adevăr peste o săptămână au venit la mine m-au luat la mare pentru două săptămâni, după care m-au dus şi m-au ţinut la fundaţie toată vara. Mi-au dat şi un însoţitor pe care l-am plătit eu.

Tot în perioada asta de vară cât am rămas la fundaţie, după ce mi-au scos ei gărgăunii din cap, mi-au propus că dacă nu mă mai înţeleg cu nevasta să mă ducă acasă la tata în comună Modelu. Şi fiindcă le-am spus că acolo nu am condiţii, mi-au propus să vină şi să-mi facă ei o fântână şi o baie cu apă curentă.

– N-ai fost de acord?

– Ba da! După ce au făcut un proiect cu ce urmează să facă la casa tatei ca să mă pot descurca, am primit un telefon de la nevastă să mă întorc în Călăraşi, la bloc. I-am sunat la Motivation să nu mai facă nimic că mă întorc acasă.

– Care a fost reacţia lor când au văzut că eşti aşa sucit?

– Mi-au zis că e foarte bine, numai să fie aşa. Ei ştiau ce poate să urmeze, că nu eram singurul caz în acea situaţie. Desi ei mi-ar fi făcut totul gratis atunci, mai târziu mi le-am făcut singur, pe cheltuiala mea.

– Ce-ai mai făcut mai departe?

– Am mai târâit-o aşa ba la spital ba acasă şi după 3 ani eu i-am spus nevestei că pe timp de vară vreau să mă duc la tata ca să stau la aer şi ea să vină să ne facă mîncare şi să ne spele. A venit odată de două ori şi eu fiind indiscret şi gelos puneam prea multe întrebări şi de atunci ne-am certat şi n-a mai venit. La 5 ani m-am trezit cu citaţia de divorţ. M-am dus la judecătorie şi am zis da din start.

– Sper că  acum eşti împăcat, că nu-i porţi pică mamei băieţilor tăi pentru tot ce s-a întâmplat.

– Sincer, nu-mi pare rău de ce am avut şi am pierdut! Evident că mi-au lipsit foarte mult copiii şi m-a durut foarte tare că nu am putut să îi ajut de câte ori au avut nevoie. Nu-mi pare rău că m-a lăsat nevasta! În fond 3 ani de zile a stat lângă mine. Nu cu bucurie. Au fost probleme, au fost greutăţi. Ea venea de la serviciu, mă spăla, mă bărbierea, îmi tăia unghiile. Sunt conştient că e foarte greu să ai grijă de un om în situaţia mea. Atunci am acuzat-o foarte mult că nu a avut tăria să fie alături de mine, dar cu timpul i-am dat dreptate. Azi pot să spun că am fost un norocos şi că-i mulţumesc că a stat lîngă mine 3 ani, aşa cu bune cu rele. Am întâlnit băieţi în situaţia mea, care nici nu au fost luaţi acasă. Sunt împăcat cu tot ce mi se întâmplă. Singurul lucru de care-mi pare rău după toate câte sau întâmplat în aceşti ani e că mama nu a supravieţuit. Dacă ar mai fi trăit să mă vadă ce fac azi, cred că ar fi trăit 100 de ani !

– Hai să spunem ce poţi să faci azi.

– Păi dintr-un om  care nu mişca decât umerii şi nu simţea nimic, am parcurs în timp următorii paşi:

– dupa 3 luni am mişcat primul deget la mâna stângă;

– dupa 2 ani am reuşit să duc la gură cu mâna stângă furculiţa. Lingura era prea grea pentru mine. Încet, încet am început să iau şi lingura şi să mănânc singur;

– pe la 2 ani jumătate începusem să mă bărbieresc;

– după 4 ani am mers prima oară cu cadrul;

– după 9 ani şi 11 zile m-am ridicat din pat singur şi m-am pus în cărucior.

– Ai numărat şi zilele…

– Da Maria, mi s-au întipărit toate în minte foarte bine. N-aş fi avut cum să uit aşa ceva. După ce m-a lăsat nevasta, tatăl meu timp de şapte ani m-a spălat, m-a îmbrăcat, m-a dezbrăcat, m-a urcat şi m-a dat jos din pat de câte ori a fost nevoie. A făcut asta pentru mine de când avea 70 de ani şi până la 77 de ani, până când am început eu să le pot face, adică după 10 ani şi 7 zile. Dacă nu era el nu ştiu ce făceam. Acum are 80 de ani şi încă îmi găteşte.

Norocul meu a fost că din clipa în care am recuperat un pas cât de mic, din momentul ăla am continuat, nu am mai lăsat pe nimeni să facă acel pas pentru mine.

Pot să spun că acum 100% mi le fac singur. Bine, nu-mi fac mâncare, exceptând o omletă sau un cartof prăjit, dar pot să iau din frigider, pot să–mi fac o cafea, încălzesc mâncarea, îmi spăl farfuria.

Aş vrea să nu uit să spun că în primii opt ani după accident am mers din spital în spital, având câte 3- 4 internări pe an din care adunam şi 6 luni consecutive în care nu treceam deloc pe acasă. Aş vrea să le mulţumesc tuturor doctorilor, asistentelor, kinetoterapeuţilor şi infirmierelor că m-au suportat. Timp de 8 ani de zile ei au fost familia mea, cu ei am făcut şi sărbătorile de Paşti şi Crăciun şi uneori şi Revelionul.

De asemenea aş vrea să le mulţumesc tuturor prietenilor mei care mi-au fost aproape în toti aceşti ani.

– Foarte frumos din partea lor! Revenind la realizările tale nu putem să omitem faptul că acum mai conduci şi maşina şi o conduci bine şi vreau să-mi fac méa cúlpa aici, pentru că atunci când mi-ai spus că vrei să-ţi iei maşina, eu m-am speriat, pentru că eu nu sunt în stare să conduc şi te-am sfătuit să n-o faci nici tu. Iartă-mă şi spune-mi cum a fost când te-ai urcat prima dată la volan după atâta vreme?

– Idea să-mi iau maşina mi-a venit tot discutând cu cei de la Fundaţia Motivation. La ei am văzut că aş putea să am maşina mea. În 2012 mi-am cumpărat maşina asta în rate. Sincer îţi spun că nu mă gândeam că o să pot să o şi conduc, dar am zis că dacă am nişte facilităţi (nu plătesc impozit, nu plătesc rovinieta, nu plătesc înscrierea, sunt scutit de anumite taxe) să o iau şi rămâne la copii că cel mare deja avea permis.

La Motivation am văzut că se poate, că aş putea şi eu să conduc din nou. La început am mers tot timpul cu cineva lângă mine, am mers într-o parcare, am mers încet prin comună. Acum mă descurc. Mi-e mai greu cu volanul, nu pot să fac manevrele rapid, dar le fac şi mai lent. E important pentru mine să conduc nu doar ca să-mi rezolv anumite probleme, dar în maşină nu ştie nimeni cum eşti. Aşa cînd te vede lumea în cărucior nu prea eşti respectat, deşi majoritatea ştiu ce caracter avem. În trafic nu ştie lumea că eu îmi duc viaţă într-un cărucior. Respect regulile şi-mi dă senzaţia că sunt asemeni tuturor. Nici nu ştii ce bine-mi face faptul că pot să conduc.

– Dragul meu Învingător nici nu ai idee ce fericită sunt să am un prieten ca tine. Îţi doresc multă sănătate şi independenţă. Cu ce gânduri încheiem interviul?

– Îţi mulţumesc şi pentru urări şi pentru că ai venit tu la Călăraşi ca să scrii povestea mea. În ce priveşte gândurile te asigur că le am bune pentru toată lumea. Nu trăiesc din amintiri! Dacă aş fi făcut asta eram distrus, eram legumă. Am văzut multe astfel de persoane. Pe mine nu mă mai interesează ce a fost, cine am fost, mă interesează ce va fi.

Mi-aş dori să pot să-mi ajut copiii, să fim mai apropiaţi şi într-o zi să pot şi eu să lucrez, să fac din nou ceva util.

– Noi ştim deja că dorinţele puternice fac minuni. Îţi doresc să se întâmple asta.

– Mulţumesc!

Maria Băcescu

08.07.2013

Comentarii

comentarii