Știu că bruma de har pe care am avut-o, nu am îngropat-o!

Documentându-mă pentru interviul cu academicianul gorjean Gheorghe Vlăduțescu, la 60 de ani petrecuți în Facultatea de Filosofie, am găsit astfel de caracterizări:

  • Om de cuvânt care nu face promisiuni deșarte;
  • Tobă de carte, dedicat din tinerețe sferelor înalte ale ontologiei și metafizicii;
  • Onorat profesor și șef al Catedrei de Istoria filosofiei și Filosofia culturii în prima universitate a țării;
  • Își poartă alesele însușiri ale personalității sale fără emfază, cu simplitate, cu acea naturalețe care ține de noblețea spirituală.

 Din CV-ul impresionant al domnului profesor amintesc următoarele:

  • În anul universitar 1970-1971 a fost bursier la Centre de recherches sur la philosophie grecque „Leon Robin” din Paris.
  • În anul 1971 i se conferă titlul de doctor în filosofie pe seama tezei Inducția la Aristotel.
  • Între 1990-1995 a fost Secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Culte.
  • În 1995 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1999 a devenit membru titular. În perioada 2002-2006 a fost vicepreședinte al Academiei Române.
  • Este membru al „L’Institut de Philosophie” (Paris) și membru în Comitetul științific al revistei Diotima – Publication de la Societé hellenique d’etudes philosophiques.
  • A publicat 37 de cărți și are încă 3 cărți gata de tipar. A îngrijit 13 ediții. A scris peste o sută de studii în reviste de specialitate și în culegeri, în țară și în străinătate și cu mult mai numeroase articole în presa culturală: Contemporanul, Luceafărul, Tomis (rubrică permanentă din 1967 până în 1989), Literatorul. A tradus din latină și greacă veche 4 cărți.

 Vă invit să-l cunoaștem!

 Sunteţi născut în 8 septembrie 1937 în Tg-Cărbunești, de Sfânta Maria. Fiind născut la o zi mare, vă considerați un om norocos?

De fapt eu m–am născut pe 7 septembrie, dar am fost declarat pe 8, pentru că pe 8 era hramul comunei şi s-a legat naşterea mea de o mare sărbătoare a satului. 7 este o cifră cu mare încărcătură magică, 8 este o cifră cu mare încărcătură religioasă, s-a oscilat între cele două date și am fost înregistrat pe 8.

Cred că norocul mi l-am făcut eu. Vorbesc de o întâmplare care putea să mă coste foarte mult. Când am terminat liceul am dat examen la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. Deşi era o concurență foarte mare, am fost admis al doilea. Dar nu mi-a plăcut şi am avut curajul, în 1955, să părăsesc facultatea, după anul I. Câteodată am și acum coşmaruri, gândindu-mă la ce ar fi putut să se întâmple.

Regretați că nu ați absolvit Medicina Veterinară?

– Nu regret. Era o facultatea, cel puţin în anul I pe care l-am făcut eu, în care trebuia să memorezi foarte mult. De exemplu la Anatomia comparativă, pe care ne o preda, poate, cel mai mare anatomist al nostru, un savant, Vasile Gheție, la osteologie, erau oase foarte apropiate, la 7 animale plus omul şi trebuia să spui prin ce se deosebesc unul de altul. El avea probabil o logică, nu se baza numai pe memorie, dar mie nu mi-a plăcut. Nu regret indiferent ce s-ar fi întâmplat, chiar dacă nu aş fi făcut carieră aici la filosofie.

– De la Medicină la Filozofie e cale lungă. Cum ați ales?

-Voiam să merg la Facultatea de Filologie, la secţia Teorie literară, istorie literară şi folclor. După întrerupere, în 1957, am venit să mă înscriu la Filologie, dar secţia era în curs de desfiinţare. La limba şi literatura romană erau foarte mulţi înscrişi, cam 17 pe loc şi m-am temut, pentru că aveam ordinul de recrutare în buzunar, dacă nu reuşeam mergeam la armată. Atunci m-am hotărât pe loc şi am dat la Facultatea de Filosofie. În 1957, eu nu ştiam şi nimeni din colegii mei nu prea știa ce înseamnă filosofia, pentru că în liceu se făcea foarte puţin. A fost un joc al întâmplării şi al norocului, a fost cartea mea norocoasă, pentru că am avut curajul să renunţ. Numai când ești tânăr curajul are o mare doză de iraționalitate. Cu vârsta începem devenim foarte raţionali şi această raţionalitate ne usucă şi uneori pierdem mult din şansa noastră raţionalizând intens. Ei bine, nu știu dacă asta a fost vocaţia mea, dar dacă până la urmă mi-am găsit locul aici, înseamnă că am ales bine.

Asta a fost pe repede înainte. Acum vă rog să-mi povestiți, pe îndelete, etapele prin care ați trecut până să atingeți performanța de activa aproape 6 decenii la Filozofie.

– Dintre cele șapte clase gimnaziale, primele patru clase le-am absolvit în școala din comună, iar pe celelalte trei în Târgu-Cărbunești.

Între anii 1951-1954 am urmat Liceul Tudor Vladimirescu, din Tg-Jiu, care atunci se numea „Școala medie de băieţi”.

Primul gând care-mi trece prin minte, când aud că ați fost la Tudor Vladimirescu, în 1951, este că părinţii dumneavoastră au fost niște oameni învățați. Cine au fost ei și ce făceau în viața de zi cu zi?

Teodor şi Maria! Tatăl meu era perceptor, meserie pentru care a pătimit un pic în 1948, când a fost o mare epurare în Ministerul de Finanţe.

– Pentru ce?

– Era asociat instrumentelor de coerciţie.

– Ca să fie perceptor făcuse o școală anume?

– După armată, printr-o întâmplare, a intrat în jandarmerie şi a fost jandarm în corpul de pază ministerial al lui Virgil Madgearu care era ministru de finanţe. Tatăl meu începuse să facă liceul prin corespondență. Când a aflat Madgearu, fiindcă era mare lucru, să ai liceul atunci, voia să-l oprească în Ministerul de Finanţe, dar el a prefereat să se întoarcă în sat, să fie perceptor.

Mama mea a terminat un liceu industrial, vizavi de liceul Tudor. După terminarea liceului ar fi trebuit să mai facă un an la Craiova pentru a fi profesoară de lucru manual, altfel era învăţătoare, dar nu a profesat, fiindcă după ce s-a căsătorit, având şi ceva pământ, s-a ocupat de sora mea şi de mine. Părinții mei aveau şi ceva cărţi, o vedeam pe mama că mai citea și câte un roman.

– Asta explică faptul că v-au trimis la școală.

 – La ţară exista tradiția ca cel mai mic copil, mai ales dacă e băiat, să rămână în casă, dar

tatăl meu a hotărât că sora mea să fie învăţătoare, iar eu să plec în lume. Așa s-a și întâmplat, sora mea s-a făcut învățătoare și eu am plecat. A fost cam supărat când am părăsit Medicina veterinară. Voia să am o meserie. Când i-am spus că am rămas la facultate n-a zis nimic, doar când mi-am luat doctoratul a fost mulţumit.

– Să ne întoarcem la Tudor! Cum era la acest liceu la începutul anilor 50?

– Am fost în prima promoţie în care liceul era 3 ani. Colegii mei erau şi din oraş şi de la ţară. Cei de la oraş erau copii de medici, de profesori şi erau mai bine pregătiţi faţă de noi care veneam de la ţară. Eram și uşor marginalizaţi așa că pentru noi liceul a fost un şoc. Planul de învăţământ era și el nesigur. Au fost multe discipline pe care nu le-am făcut. Foarte bine îmi aduc aminte că nu am făcut Geografia României, dar am făcut Geografia URSS, după un manual tradus, cuvânt cu cuvânt, din limba rusă. Traducătorul nu a îndrăznit să modifice nimic. Acolo se spunea fluviul Volga este cel mai mare fluviu al nostru şi Munţii Ural sunt cei mai înalţi mulţi ai noştri…

– Înfricoșător…

 Norocul nostru au fost profesorii noştri, un pic trecuţi de 50 de ani care îşi făceau foarte bine meseria.

-Vă rog să-i nominalizați.

 – La matematică profesorul Anițescu, cu foarte mult tact, ne-a luat foarte uşor! După ce matematica e foarte grea, mai sunt şi unii profesori ursuzi şi respingători, care cred că matematica e rezervată doar pentru ei. Ei bine, el era un om, de la care matematica putea să fie învăţată. Neşansa noastră a fost că l-au arestat, fiind acuzat că a fost amestecat în frăţiile de cruce.

La biologie, care pe atunci se numea Bazele darwinismului, l-am avut pe profesorul Aninoiu. Era foarte ciudat denumită și numai despre darwinism nu era vorba în carte, ci despre Miciurin și zootehniştii sovietici care făceau vacile să dea cantităţi uriaşe de lapte, porcul să aibă carne cât un elefant… Fiecare profesor se temea pentru pâinea lui, dar el strecura pe lângă manual și ce trebuia să aflăm. Avea o voce catifelată şi când spunea ceva ce nu trebuia, cobora vocea şi ne spunea:  am încercat în grădina mea să fac nişte altoiuri după metoda lui Miciurin, dar nu mi-au reuşit probabil nu mi-am însuşit îndeajuns învăţătura lui…

Asta era preţul plătit!

La mineralogie îl aveam pe profesorul Raita, un bărbat înalt, frumos. El era mai puţin expus pentru că piatra nu avea caracter de clasă…

La istorie universală îl aveam pe profesorul Manolescu, un bărbat înalt, distins, superb. Ne făcea din istorie o poveste frumoasă, dar nu una spusă banal, ci spusă cu înţelepciune şi morală. De atunci știu nişte versuri. Mie mi-a plăcut folclorul, dar nu am găsit nicăieri versurile astea. Poate că le inventase sau le ştia de cine ştie de unde:

Napoleon bună parte

De aici nu-i departe

Vine să ne facă parte.

Ce voiau să spună?

 – În România, în mentalul colectiv se trăgea nădejde că vine Napoleon eliberatorul şi într-adevăr a fost eliberator pentru Europa.

– Vă rog să continuați!

 – La Istoria RPR, după Mihai Roller, o istorie sinistră, ceva îngrozitor, cu nişte coperţi potrivite cu cenuşiul conţinutului am avut-o pe doamna profesoară Constantinescu. Acum îmi pare rău că am aruncat multe cărţi. Uneori e bine să se citească şi din cărţile astea malefice. Doamna Constantinescu ne spunea ce ştia şi mai răsfoia şi cartea asta.

Profesorul Gheorghe Gâță a fost un admirabil profesor de română. Era vulnerabil, era pe muchie de cuţit. Nu putea să lase deoparte ceea ce ştia el că este literatura mare. Pe atunci Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi erau exilaţi într-un capitol infamant, literatura decadentă între cele două războaie mondiale. Ei bine, lui îi plăcea Bacovia, dar mai ales Ion Barbu. Nu-i plăcea Arghezi. Eu afirm că dacă aş fi critic literar nu aş îndrăzni să spun că idealul de poeticitate e Ion Barbu, aici trebuie să te fereşti de asemenea de formule radicale, dar pentru că nu sunt critic literar, pot să spun că idealul meu de poeticitate e Ion Barbu. Ne recita din Barbu, pentru că fiind mai ludic, se potrivea vârstei noastre. La sfârşit spunea: judecaţi şi voi dacă asta e poezie. Ambiguitatea îl ajuta.

Era  și directorul bibliotecii municipale Ateneum. După 1948 când a fost al doilea index, când s-au scos cărţile din toate bibliotecile, nu mai aveam ce citi. Era doar multă literatură sovietică și literatura nouă a autorilor noştri. El îmi alegea ce să citesc în funcţie de clasa în care eram, dar îmi dădea cărţi din rândul 2, în spate. Nu le înregistra nicăieri că era riscant. Uneori, voiam să citesc şi altceva și eram un pic revoltat, dar mi-a prins bine că l-am ascultat, fiindcă este şi o pedagogie a lecturii.

Toţi profesorii aceştia care erau în jur de 50 de ani au fost extraordinari. Îşi făceau datoria și plăteau şi preţul care trebuia plătit. Dacă ei nu ar fi recurs la formula asta, şi ar fi refuzat să profeseze, veneau alţii, pentru că se găseau alţii şi era mai rău.

Am avut o experienţă foarte neplăcută cu un profesor de română tânăr, Mircea Cucu, abia ieşit de pe băncile facultăţii. Făcusem rost de Istoria Literaturii, a lui Nicolae Iorga şi mi-a luat-o amenințându-mă că nu ştiu ce mi se poate întâmpla dacă mai citesc aşa ceva…

– Și toate astea din partea unui profesor tânăr…

 – Era pus pe cariera. N-a rămas la Tudor mult. A venit la Bucureşti, unde a fost amestecat în nişte treburi foarte necurate, a făcut închisoare şi cred că s-a şi prăpădit. Dar a fost o experienţă neplăcută. În loc ca tinerii să fie factorul de avangarda şi de rezistenţa, ei erau cei care cedau şi se pregăteau de distrugerea învăţământului. Mai târziu lucrurile s-au mai îndreptat, dar atunci după 1948, a fost o generaţie de tineri care se pregăteau să facă îndoctrinarea. Şi se făcea o îndoctrinare foarte parşivă.

– Ce presupunea asta?

 – Nu se făcea învăţământ politic, acesta s-a introdus mult mai târziu, dar eram obligaţi să studiem scurta biografie a lui Stalin, o carte eroizantă. Noi eram copii. Când auzeam că un copil sărac, venit din Gruzia, a avut curajul să ajungă atât de sus…

 Putea fi luat drept un model?

  Erou părea! Un fel de Făt-Frumos. Pentru mine nu este deloc surprinzător, că atunci când a murit Stalin, în 1953, au fost oameni cărora le-a părut rău. Eram elev la Tg-Jiu şi am amintirea oamenilor care plângeau. Pentru că nu se ştia ce făcuse, el era descris ca un erou.

La Casa de Cultură, pe Strada Victoriei, în Tg-Jiu se pusese un portret mare al lui Stalin şi ne-au pus să facem de gardă noaptea, ca la priveghi şi drept să vă spun, copil fiind eu m-am temut.

Urâte vremuri! Să le lăsăm în urmă și să ajungem la Facultatea de Filosofie! Mi-ați spus că nu prea știați ce însemna filosofia.  Cum a fost în facultate?

 – Facultatea dura atunci 5 ani, asta era bine, acum e doar 3 ani  și e foarte greu. Am fost student din 1957 până în 1962. După absolvire am fost repartizat la Catedra de Istoria Filosofiei. Mi-a plăcut filosofia greacă și am predat la anul I filosofie veche, în special filosofie greacă. Printre studenți îi preferam pe inocenţi, pentru că în liceu se făcea o filosofie bazată pe nişte manuale rudimentare. E mai uşor să o iei de la zero, altfel trebuie să începi cu spălarea conştiinţelor de tot felul de prejudecăţi.

Am avut o şansă ca m-am lipit de filosofia greacă fiindcă este mai în afara ideologismului, aveai mai multă libertate și de asta şi studenţii erau mai ataşaţi de filosofia veche.

Am condus de prin anul al II-lea de studenţie și până în 1989 Cercul de istorie a filosofiei. Comentam metafizica lui Aristotel. Înainte de 1989, iarna şi aici la ora 5 se întrerupea curentul şi într-o seară, întuneric fiind, le-am spus studenților, să plecăm acasă. Unul dintre ei, cred că actualul rector, Mircea Dumitru, mi-a zis că putem să vorbim şi pe întuneric. Atunci nu existau mijloacele astea de înregistrare atât de sofisticate, şi pe întuneric ne simţeam mai liberi.

– Luați partea bună din fiecare experienţă.

 – Învățasem asta de la profesorii mei din liceu, dar nu vreau să vă spun, că făceam asta deliberat. După 1989, mai toată lumea a fost rezistentă, toţi au fost anticomunişti… Eu zic o vorbă, care poate nu convine multora. Toţi venim din aceeaşi lume. Nu trebuie să dăm cu piatra, pentru că e lumea noastră, e viaţa noastră. Istoria nu e ca o bandă de cinematograf, din care tai o bucată şi pe urmă o lipeşti. Este istoria noastră. A intrat în constituţia noastră. Ne-am format în acel timp. Nu ştiu dacă era o formă de rezistenţă sau era moralitatea profesionistului. Trebuie să-ţi faci profesia ca lumea, trebuie să fii cât mai aproape de adevărul pe care îl presupui.

Între 1962-1965 am fost preparator la Catedra de istorie a filosofiei, între 1965-1969 asistent, din 1969 până în 1978 lector iar, apoi, conferențiar. Din 1990 am fost profesor, șef de catedră.

– Doctoratul l-ați făcut în țară?

 – Da! Am fost propus să fac un doctorat în Franţa, dar în fiecare an, timp de 3 ani de zile, făceam dosarul, dar nu ştiu ce se întâmpla, că dosarul era trimis, dar ajungea un pic mai târziu. Francezii sunt foarte categorici. Trebuie să respecţi ziua şi ora. După 3 ani, am fost chemat din nou la Minister, să fac dosarul pentru Franţa, dar între timp eu terminasem doctoratul în România şi trebuia să-l susţin, în octombrie 1970. Atunci mi-au dat o bursă de consolare de 9 luni, în Franța. Am lucrat cu un mare filosof francez, un mare elinist, Pierre Maxime Schuhl. Era profesor la Sorbona şi director al unui centru de cercetări asupra filosofiei vechi greceşti, „Centre de recherches sur la philosophie grecque „Leon Robin” din Paris. M-a sprijinit şi mi-a propus să mai rămân 2 ani, dar m-a prevenit, ca nu cumva după 2 ani, să vreau să rămân în Franţa, că îşi ia mâinile de pe mine. Eu m-am întors în ţară pentru o lună de zile și apoi nu mi-a mai fost permis să plec. Mi-a părut rău, dar oricum nu aş fi rămas în Franţa. Profesorul Schuhl era un om blând, de o bunătate extraordinară și dacă aș fi rămas, l-aș fi ofensat şi n-aş fi vrut să-l supăr, cu nici un chip.

Nici nu cred că dacă aş fi rămas acolo, aş fi făcut ce am făcut aici. Este mai greu să răzbeşti într-o țară străină. Răzbeşti dacă te cheamă ei, dacă au ei nevoie de tine, dar dacă baţi tu la uşă, nu ţi se deschide. A fost foarte bine, pentru că ce am învăţat acolo am aplicat aici.

După 1989, am reorganizat Catedra de Istoria filosofiei, luând doar tineri,  pentru că în 1989, numeric, eram aproape de dispariţie. Din 12 câți fuseserăm la început, mai eram doar 4. În 2007 m-am retras, dar am rămas profesor consultant. Acum mai predau la Masterat şi mai am şi doctoranzi.

Anul acesta când împlinesc 80 de ani de viață, împlinesc și 60 de ani în Facultatea de Filosofie.

Nu am părăsit niciodată această facultate! Nici atunci când am fost la Culte, nu am lipsit niciodată de la curs. Am pus condiţia ca baza să rămână aici; acolo am fost detaşat.

– Cum ați ajuns Secretar de Stat la Culte?

 – La alegeri, în 1990, mi s-a propus să fiu senator, chiar senator de Gorj. Am întrebat-o pe fiica mea, care tocmai intrase la Drept şi când a auzit, s-a făcut că leşină şi mi-a dat o replică din Titanic Vals: „Spirache vezi-ți de treabă, nu e de tine…”

– Și ați ascultat-o?

 – Da, dar după un timp am fost chemat de Ion Aurel Stoica, un om foarte de treabă, care era vice-prim-ministru în guvernul Roman, să mă pună secretar de stat la Culte. Eu i-am spus că trebuie să mă mai gândesc, dar el a înţeles că vreau. Când eram pe picior de plecare în concediu, aveam cumpărate chiar şi biletele de tren, am fost chemat la instalare. Eu şi uitasem. Au fost ani grei, dar și frumoși. Ani grei pentru că atunci erau nişte conflicte religioase în Transilvania. Am găsit însă foarte multă înţelegere, la un tânăr mitropolit, al Moldovei, actualul Patriarh, P.F. Daniel. Era venit din străinătate, fusese profesor 12 ani în Elveţia  și era un om care judeca altfel lucrurile. Anii petrecuți la Culte au fost și ani frumoși pentru că munca era mai simplă decât la facultate şi destul de ademenitoare. Viața  era mai dulce, atunci am cunoscut România. Însă  cu cât treceau anii, simţeam că ruginesc, că mă deprofesionalizez. În 1994 am stat 2 săptămâni într-un sat, la un ţăran, în apropiere de Cheia, fără să spun nimănui unde sunt.

– De ce ați făcut asta?

 – Începusem să simt că m-am trădat pe mine. Am încercat să văd dacă mai pot să lucrez. Mi-am spus că dacă nu pot să mai lucrez mă apuc de politică, dar în cele două săptămâni cât m-am retras în acel sat, aproape că am scris o carte. Când am revenit, am început să fac demersurile pentru a fi eliberat din funcție. Am plecat prin demisie în 1995.

– Și probabil că ați făcut bine dacă vă găsesc azi, la aproape 80 de ani, tot în Facultatea de Filosofie.

 – Cu ceva timp în urmă, m-a întrebat un fost student, cu blândeţe, de ce mai lucrez în continuare, odată ajuns profesor universitar, membru al Academiei, și după atâtea cărţi scrise?

I-am răspuns că lucrez să nu mă plictisesc! Este un mod de a fi. Nu am orgoliu de a fi făcut ceva nemaipomenit. Nu eu hotărăsc asta. Posteritatea critică. Lăsăm timpul să hotărască, dar eu măcar să ştiu că bruma de har pe care am avuto nu am îngropato. Eu interpretez parabola, cu talantul îngropat, în felul acesta: darul cel mai de preţ pe care ni l-a făcut Dumnezeu este mintea; sufletul nu trebuie să-l îngropăm. Am fi slugi netrebnice să ne îngropăm darul cel mai de preţ. Eu cât am putut am făcut. Un poet francez spune că „paharul meu este mic, dar prefer să beau din el”. Asta am crezut eu că fac cel mai bine, asta am făcut. De asta lucrez în continuare.

Aţi folosit de câteva ori cuvântul ,,blândeţe’’. Să înțeleg că sunteți un profesor blând?

– Eu aveam în toamnă mulţi restanţieri, amânaţi de fapt. Filosofia veche greacă este o disciplină mai aristocratică şi nimeni nu voia să ia o notă proastă. Amânau doar pentu a   obţine o notă mai bună. Profesorul nu trebuie să fie biciul lui Dumnezeu! Notă pe care profesorul o dă elevului, este de fapt, nota lui. Eu trebuie să-l fac să înveţe cât mai mult. Dascălul trebuie să caute luminile ochilor studenților, dacă ochii sunt stinşi, înseamnă că n-a făcut nimic. Dacă n-ai avut cel puţin un elev, un student care să te depășească, înseamnă că ai fost un profesor prost. Mă înţelegeam foarte bine cu studenții mei, pentru că nu-i sileam să înveţe, ci îi sileam să gândească. Memoria trece în uitare, gândirea e nelimitată!

– Pentru întreaga dumneavoastră activitate, v-a fost conferit la, Alba Iulia, titlu onorific, Doctor Honoris Causa.

Am 6 astfel de titluri: Galaţi, Argeş, Alba-Iulia, Craiova, Tg-Mureş şi Constanța.

– 6? Și din Gorj, nici un titlu?

– Nu ştiu, probabil, gorjenii nu m-au descoperit. Nefiind Filosofie la Universitatea Constantin Brâncuşi, nu aveau de unde să ştie de mine.

– Datorați cuiva ceea ce sunteti azi!

– Sunt dator părinților mei, tatălui meu care mi-a pus cartea în mână când abia începusem să buchisesc. Îmi spunea câte o poveste doar până la jumătate şi de acolo mă punea să o citesc eu; ca să aflu ce a făcut Făt-Frumos cu Ileana-Cosânzeana mă căzneam să citesc.

Datorez multe profesorului de română,  Gheorghe Gâță de la Tudor și profesorului de logică, de la Filosofie, Radu Stoichiţă, idealul meu de profesor.

 – În final vă rog să-mi vorbiți despre familia care vă stă alături.

– Am o fiică, încă tânără, avocat de succes. Şi soţul ei este tot avocat. Cea mai mare izbândă a lor este copilul lor, care are 16 ani! Nepotul meu citeşte foarte mult. Bunica lui din partea tatălui, profesoară de istorie, a făcut ce a făcut tatăl meu pentru mine. Eu afirm că cine citeşte e un om salvat, nu se poate pierde.

 – Vă mulțumesc și vă doresc să fiți sănătos să reușiți să împliniți tot ce v-ați propus!

 Maria Băcescu

   21.08.2017

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.