Ora exacta a Romaniei se da la Bucuresti, dar fara gorjeni nu se poate!

Îl  ştiam pe Gheorghe Udrişte de la televizor, trecind drept un apropiat al lui Traian Basescu, fusese deseori ,,bagat in gura presei'' de catre Mircea Badea. Invitat la dezbateri, intervenţii în emisiunile de ştiri, prezent urgent la faţa locului atunci când cădea un pom, avea loc un incendiu, se spărgea o stradă sau conductă, când se lucra pe linia lui 41, sau Colentina – Moşilor, la pasajul Obor, sau Terminalul Sf. Vineri – nu putea trece neobservat. Niciodată însă nu auzisem că Gheorghe Udrişte ar fi gorjean, aşa că prezenţa sa la «Întâlnirea Fiilor Gorjului» a constituit pentru mine o surpriză de proporţii. Cei 23 de ani la Metrou, din care 5 ani Director General, plus cei 8 ani Director General în Primăria Generală a Capitalei, i-au dat o notorietate de necontestat şi suficiente motive pentru a-i afla împreună povestea de viaţă.

– Aşadar, nu e o farsă, chiar sunteţi gorjean?
– Da, m-am născut la Turceni, în casa bunicilor şi părinţilor mei, din a căror căsnicie s-au născut 4 copii – 3 băieţi şi o fată. Eu sunt cel  mai mare dintre fraţi şi cel care şi-a luat cel mai devreme zborul de pe meleagurile natale.

– Vorbiţi-mi, vă rog, despre începuturi.
– Şcoala primară am făcut-o la Turcenii de Jos, apoi clasele V-VII le-am făcut la centru la Turcenii de Sus.
Am urmat apoi cursurile Liceului din Filiaşi – Capitala de Raion pe vremea respectivă. Între  Turceni  şi Filiaşi sunt 20 de km. Veneam săptămânal acasă, uneori cu bicicleta, iar de cele mai multe ori pe  jos.
În 1965 am terminat liceul. Am candidat la Facultatea Energetică în Bucureşti, dar nu am reuşit. M-am întors acasă la Turceni şi atunci era, ca şi acum moda profesorilor suplinitori,  absolvenţi de liceu. Am dat un examen şi am obţinut un post de profesor de matematică, la şcoala din Plopşoru. În 1966 am făcut un schimb cu un cunoscut de-al meu – profesorul Temereancă, originar din Plopşoru şi am predat două trimestre la Şcoala din Strâmba Jiu, unde am fost coleg cu unul dintre dascălii mei de şcoală primară – Petrică Popescu.
Am reuşit să iau examenul la Timişoara la Institutul de Matematică-Fizică, la profesori, la fără frecvenţă, dar simţeam că nu eram făcut pentru asta, aşa că am plecat în armată. Un an şi  patru luni  am făcut armata la trupă în Bucureşti.
Când am terminat armata în februarie 1968, am mers şi m-am angajat primitor-distribuitor, la Meri, în Defileul Jiului, la o firmă de construcţii – în asfaltări.

– Într-un  fel, destinul vă trimetea semnale pentru ce avea să vină mai târziu…
– Poate… Defileul Jiului era un drum pietruit şi atunci se asfalta. Lucra aici un unchi al meu, Nicolae Udrişte, fratele tatei. Am lucrat la Meri o lună de zile şi apoi m-am  mutat la Ţânţăreni la un lot de drumuri şi poduri. Aici am lucrat cu doi foşti colegi ai tatălui meu. Tatăl meu a fost picher la drumuri.

– Mai aveaţi gânduri de continuare a studiilor?
– Aveam. Odată ce am terminat armata, m-am apucat serios de învăţat şi în vara aceea, în 1968, am reuşit să intru la Energetică, aşa cum dorisem. M-am adaptat foarte bine. Eram şi ordonat. Cursurile mele circulau la mulţi dintre colegii mei. Mai păstrez şi acum o parte din cursuri. Facultatea Energetică era şi este, una foarte completă şi-ţi creează posibilitatea de a lucra în multe domenii şi de a pricepe totul foarte uşor. Am terminat facultatea în 1973, plasându-mă în primii 5 din 150 de absolvenţi. Aş fi avut posibilitatea să fac o carieră universitară. Însă niciunul din primi 5 nu am ales acest drum. Am primit repartiţie guvernamentală într-un Institut de Cercetări Energetice – ICENERG, care ulterior a devenit ICEMENERG. Ajunsesem într-o poziţie favorabilă, eram cercetător ştiinţific principal, răspundeam de teme importante de cercetare la Rovinari, la Craiova sau la Deva. Aici am lucrat timp de 5 ani, până în 1978.

– Ce oameni v-au stat aproape şi au contribuit la formarea dumneavoastră?
– Mama mea s-a prăpădit de foarte tânără, când eu aveam doar 14 ani, iar sora mea – cea mai mică dintre noi – avea 4 ani. Înmormântarea mamei a fost în prima mea zi de liceu. De atunci viaţa noastră a luat altă turnură. În ce mă priveşte, acesta a fost un moment  de la care eu a trebuit ca să-mi reformulez gândurile. Ştiam ce este în lume, dar totuşi… Eu am văzut prima emisiune televizor la vârsta de 14 ani. Era un singur televizor în Filiaşi. Îl cumpărase şcoala şi noi mergeam să urmărim emisiunile doar o dată pe săptămână – sâmbăta sau duminica.
Nu m-a împins nimeni de la spate. M-am urcat în tren şi am plecat la Bucureşti. În  liceu nu eram un elev premiant, am fost undeva pe la mijloc. Surpriza a venit după liceu. Armata a fost foarte grea, dar m-a format, aici am dat cu capul de pragul de sus. Ulterior, deşi studii superioare am făcut mai mulţi, din clasa mea de 36 de elevi, am fost printre cei mai bine plasaţi.
Am muncit însă foarte mult şi în familie şi în societate, tot ceea ce am realizat, am realizat prin muncă.

– Amintirile despre Turceni-ul copilăriei cum arată?
– Aşa cum spunea scriitorul Vasile Băran – la lansările de carte de la Întâlnirea Fiilor Gorjului, despre Brâncuşi şi Arghezi, că fiecare dintre aceste două personalităţi, cu care Gorjul se mândreşte, au stat la sat, doar până la vârsta de 11 ani şi în doar 11 ani au învăţat tot ce se petrecea în lumea satului, tot aşa aş putea spune şi eu că am plecat de acasă la vârsta de 14 ani, dar până la această vârstă ajunsesem să cunosc în amănunt viaţa la ţară.

– În vacanţe  nu reveneaţi  acasă?
– Ba da, reveneam, dacă nu-mi găseam ceva de lucru. Îmi amintesc că într-o vacanţă, o vară întreagă am făcut la fântâni, am început la o mătuşă şi apoi am continuat prin sat. Vara următoare m-am  angajat în Bucureşti la tipografie la Casa Scânteii. Am lucrat la oficiul de expediere a presei. Împachetam ziarele şi le încărcam în maşini. Lucram în fiecare noapte, dar aveam satisfacţia, că citeam ziarul cald, îl luam direct de pe roatativă şi poate de atunci am rămas cu această dorinţă permanentă, de a fi informat.
Copilăria până la cei 14 ani mi-am petrecut-o ducându-mă cu oile, cu vacile, la secerat, la treierat. Am arat, am săpat, am prăşit la vie şi porumbi. Am învăţat foarte multe.
Casa noastră e aşezată pe un dos de deal, între cele 2 dealuri e o matcă, unde nu era apă curgătoare. Acum este apă din deversările de la depozitul de zgură şi cenuşă al Termocentralei Turceni, amplasată între cele două dealuri. Drumul către islaz trecea prin fundul văii ăsteia şi toţi vecinii treceau prin curtea noastră, prin livada noastră cu pruni. Nu existau garduri, nici nu ştiam de cheie la casă. Târziu am aflat că uşile se închid.
Mi-aduc aminte pe bunicul meu, tatăl tatălui meu, om de la ţară, dar care avea un scris foarte frumos şi pe care nu l-am auzit niciodată vorbind urât. Mă duceam cu el la arat după ce culegeam porumbul. Boii noştrii nu erau foarte ,,şcoliţi”, erau boi împerecheaţi, al nostru şi al altei familii şi trebuiau conduşi pe brazdă şi asta era sarcina mea. Mă bucuram şi atunci când îmi dădea şi mie să ţin plugul de coarne pe arătură. Umblam desculţ. Am umblat şi în opinci.
Locul unde e Termocentrala acum, e locul unde mă duceam la Jiu la pescuit şi la scăldat, e locul unde oamenii duceau 2 săptămâni, pe an, cânepa la murat, în Jiu. Apoi se desprindea partea textilă de pe fiecare tulpină. Se punea la uscat şi se bătea cu maiul, până ce toată tulpina dispărea şi rămânea partea textilă. Apoi se dărăcea şi rămânea fibra. O torceau femeile şi se făceau pânză. Şi eu am purtat haine de cânepă şi am purtat şi opinci. Că porcul, când se taie la Crăciun, se pârleşte şi şoricul se mănâncă am aflat abia la 20 de ani, până atunci ştiam că era folosit doar la făcut opinci.

– Câţi porci trebuia să creşteţi ca să faceţi opinci la toţi?
– Aveam un singur porc. Din el mânca toată familia şi din el făceam şi opinci pentru toţi. Aveam şosete de lână pe sub opinci şi niciodată nu ne-am îmbolnăvit.
De sărbători mergeam cu Steaua, luând la rând casele de oameni gospodari. Cu banii strânşi puteam cumpăra o cămaşă.

– Aţi avut o copilarie frumoasă în pofida greutăţilor. Când eraţi copil cum visaţi că va fi viaţa dumneavoastră când veţi creşte mare?
– Nu ştiu, nu-mi aduc aminte, nu-mi puneam problema asta. În timpul liceului am început să mă gândesc ce voi face.
Acum 90 % din acţiunile care mi se întâmplă mie în visele adevărate, se petrec la ţară. Cât a mai trăit tata, mă duceam des la Turceni. Apoi am  mers  mai rar.

– Ajungem şi la Metrou. Deşi mulţi vă reproşază că aţi fost „plantat în vârful trebii”, lucrurile nu stau chiar aşa.
– Nu am fost plantat, m-am plantat singur prin muncă. Întreprinderea de Exploatare a Metroului se înfiinţase în 1977, pe principiul unei Regionale de Cale ferată, pentru că Metroul ăsta înseamnă o cale ferată subterană. Eu am venit aici în primavara lui 1978, la mai puţin de un an de la înfiinţare. Am fost primul om dintr-o viitoare secţie – Electromecanică – ceea care atunci se înfiinţa. Am şi creat tot ce însemnau instrucţiuni de lucru, de serviciu, de exploatare pentru muncitori, secţia asta a crescut o dată cu mine, sau eu o dată cu ea, ca de altfel şi metroul. Nu am fost primul şef al secţiei, dar după 6 luni, cel care preluase conducerea secţiei a renunţat, având alte gânduri şi preocupări. Sunt locuri la metrou, pe care puţini le-au văzut, sau le-au cunoscut aşa cum le-am văzut eu, în care nu ştiai ce se întâmplă, erau niste hăuri mari, nişte catacombe.
Apogeul l-am atins în 1997, când am fost desemnat director general până în 2001, când am fost eliberat din funcţie.

– Povestiţi-mi vă rog cum a fost cu denumirea Staţiei de metrou ,,Gorjului”?
– Eu am făcut o pasiune pentru Metrou. Adunaţi am lucrat aici 23 de ani. Tot timpul am ţinut la Metrou ca la ceva special. Denumirea Staţiei Gorjului nu-mi aparţine, staţia fiind în zona Pieţei Gorjului, dar am mândria că a fost pusă în funcţiune în perioada mandatului meu dintre 1997 şi 2000. Legat de zona noastră, a Olteniei, este şi  numele dat Staţiei Semănătoarea – devenită Petrache Poenaru, pe care, recunosc, l-am ales gândind şi cu sufletul de oltean. Petrache Poenaru, inventatorul primului stilou din lume, a reorganizat şi a modernizat învăţământul românesc. S-a născut în judeţul Vâlcea, dar a fost consilier de bază al lui Tudor Vladimirescu şi deputat de Dolj în Parlamentul României din acea vreme şi a produs primul tricolor românesc.

– Spuneţi-mi de ce Metroul a avut o dezvoltare fulminantă pe vremea lui Ceauşescu şi mult  mai înceată în aceşti ani.
– Ceauşescu şi-a impus să facă metrou şi l-a făcut. Numai cu ingineri români, cu tehnică românească. Totul românesc. În 1979, când a fost pus în funcţiune, se mirau şi străinii. S-a săpat, s-a lucrat mult cu tehnologia anilor de atunci. Din bugetul statului cea mai  mare parte era alocată investiţiilor. Aşa s-au realizat toate marile investiţii. După 1990 banii s-au dat la pomeni electorale, în loc să le dai oamenilor de lucru, am devenit o ţară de asistaţi.
La Metrou s-a lucrat sporadic, câte un pic la câte un perete, pentru că nu existau bani. Meritul cel mai important l-aş atribui actualului preşedinte Băsescu – care în perioada în care a fost Ministru al Transporturilor, a avut încredere în noi şi am semnat primul Contract de finanţare cu Banca Europeană de Investiţii, în 1997-1998 şi am reluat în forţă lucrările pe pe tronsonul Gara de Nord – 1 Mai şi am şi pus în funcţiune linia în anul 2000, concomitent cu  Staţia Gorjului, una dintre cele  mai moderne la vremea respectivă. Pentru faptul că dădusem o bună utilizare banilor, Banca Europeană a fost de acord să acorde încă un împrumut pentru continuarea lucrărilor pe tronsonul  din Balta Albă. În 2000 am  mai semnat un Contract de finanţare pentru finalizarea lucrărilor. Eu în 2000 am plecat de la Metrou şi colegii mei, care au rămas cu banii, au lungit-o foarte mult, au mers destul de lent şi abia anul trecut s-a dat în funcţiune parţial tronsonul din Balta Albă şi a trebuit să-l finalizez tot eu aşa ca o încununare, că erau banii contractaţi de mine. Cauzele deci, acestea sunt, lipsa de bani şi alocarea ineficientă către  consum şi nu către lucruri care rămân.

– Unde v-au dus paşii ulterior?
– Am concurat pe un post la Primăria Generală a Capitalei, unde primar General era Domnul Traian Băsescu, cu care mai colaborasem şi la Ministerul Transporturilor. Aici am avut o colaborare foarte bună şi cu domnia sa şi ulterior cu domnul Videanu. Anii în care am lucrat la Primăria Bucureştiului mi-au permis să cunosc foarte bine oraşul şi problemele cu care se confruntă. Şansa unică, de a lucra cu aceşti oameni a fost parte a destinului meu. Aş putea spune că Metroul m-a format, iar Administraţia Publică Locală mi-a desăvârşit pregătirea, dându-mi o altă perspectivă profesională şi managerială. Din luna februarie a acestui an am revenit la Metrou, în funcţia de director general, cu intenţia de a pune în valoare experienţa acumulată în ultimii opt ani în Primăria Capitalei şi din dorinţa de a da o nouă perspectivă Metroului Bucureştean, care în acest an aniversează 30 de ani de exploatare şi la a cărui punere în funcţiune, în noiembrie 1979, am fost direct implicat.
Şi pentru că tot am revenit la metrou, se cuvine să spun mai multe şi despre Metrorex, compania unde mi-am „dus” jumătate din viaţă, cea care gestionează întreg ansamblul de probleme generat de explotarea, modernizarea şi dezvoltarea celui mai „titrat” mijloc de transport public din Bucureşti.
Avem o reţea lungă de aproape 70 km cale dublă (cât drumul de la Filiaşi la Tg-Jiu) distribuită pe patru linii magistrale, 49 de staţii cu dotări multiple cu tot soiul de instalaţii, peste 100 de trenuri de metrou a câte şase vagoane (din care 44 de generaţie nouă fabricate în Suedia şi montate la Craiova).
Zilnic, circulă pe liniile de metrou peste 600.000 de călători (de peste patru ori mai mult decât transportă Calea Ferată Naţională pe întrega Românie), în medie 55 de trenuri aflându-se 20 de ore pe zi în serviciul călătorilor.
Se cuvine de asemenea să amintesc despre cei peste 4.200 de salariaţi ai Metrorex care trudesc zi şi noapte la metrou în slujba celor ce-l folosesc şi fără de care eu n-aş fi reuşit.
Nu în ultimul rând aş vrea să mulţumesc bucureştenilor şi nu numai, pentru că aleg să folosească metroul în deplasările lor diurne.
Pe 19 noiembrie anul curent vom marca 30 de ani de exploatare a metroului, iar a doua zi pe 20, îi invit pe cei ce utilizează metroul şi nu numai, pe gorjenii din Bucureşti cei în trecere să viziteze metroul, într-o „zi a porţilor deschise la metrou”.

– Eu v-am cunoscut la Întâlnirea Fiilor Gorjului, asta însemnă că, deşi aţi plecat de la 14 ani de acasă, păstraţi în suflet locul şi oamenii  de aici?
– Da  am mers de fiecare dată la aceste întâlniri, încă din 1983. Se ajunsese înainte de 1989, ca pe străzi să nu mai circule grupuri mai mari de 3 persoane. Noi însă Fiii Gorjului ne întâlneam fiindcă gorjeni erau peste tot în Bucureşti, în toate structurile (era o vorbă care circula atunci despre noi cum că ,,gorjenii ar fi jumătate în CC jumătate în CAP”). Ţin minte că la o astfel de întâlnire, desfăşurată înainte de 1989 la Muzeul Satului, cei de acasă au venit cu steagul lui Tudor Vladimirescu, care e păstrat la Muzeul din Tg-Jiu. M-am decis să fac şi eu o horă cu steagul lui Tudor Vladimirescu. Un gorjean, fost preşedinte al Băncii Agricole mi-a spus atunci „ori te aresteaza ăştia, ori ajungi  mare”. Erau gorjeni peste tot, şi nu am avut probleme.

– Cât de des vă caută  gorjenii şi cât de des reveniţi în Gorj?
– Din 1997, de când am fost în funcţii mai importante, m-au tot căutat gorjenii cu fel şi fel de probleme. Atunci când era posibil i-am ajutat şi-i ajut şi acum cu mare drag.
În Gorj mă duc cu mare plăcere şi cu mult dor. Din păcate însă, ajung destul de rar. Cei doi fraţi ai mei locuiesc în Gorj. Am aici veri şi nepoţi la care mai merg. Nişte oameni foarte gospodari, tot timpul au curtea plină de păsări şi animale. Verişoara mea Marcela Dănciuloiu de la Turceni găteşte găina în doi timpi şi trei mişcări şi este atât de bună mâncarea făcută acasă, în Gorj, încât numai când mă gândesc, îmi lasă gura apă.

– Vă mulţumesc pentru că v-aţi făcut timp să stăm de vorbă şi la final, vă rog să adresaţi un gând gorjenilor.
– Mi-e dor de ei. Aş vrea ca de fiecare dată când îi revăd, să regăsesc aceeaşi oameni gospodari şi de ispravă, iar pe copii să nu ezite, să-i trimită la Bucureşti, pentru că ora exactă a României se dă la Bucureşti şi fără gorjeni nu se poate.

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.