Gorjeanul Gheorghe Ţiclete a fost Profesor al Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti, iar actualmente este profesor consultant.
Preocupat în permanenţă de perfeţionarea profesională, didactică, ştiinţifică şi de cercetare, a contribuit în calitate de autor sau coautor la elaborarea a peste 100 de lucrări ştiinţifice, din care peste jumătate au fost publicate în ţară sau străinătate, în limbile română, franceză, engleză; peste 30 de manuale didactice de specialitate, universitare, în limbile română şi franceză.
Legat fiind de locurile şi oamenii Gorjului natal Gheorghe Ţiclete publică articole şi studii în reviste culturale. Este iniţiator şi fondator a reconstituirii Ligii Culturale ,,Fiii Gorjului’’ a cărei vicepreşedinte este, şi a Asociaţiei Cultural – Ştiinţifice ,,Jaleşul’’.
Vă invit să-l cunoaştem pe GheorgheŢiclete.
– Data şi locul naşterii.
– M-am născut în data de 21 aprilie 1936, într-o zi de marţi, orele 1100, în Tg -Jiu pe Strada 14 Octombrie. În acel an datorită zăpezilor abundente căzute iarna, a fost o şi mare inundaţie a Jiului. Pe Strada 14 Octombrie erau atunci doar câteva case. Modesta noastră casă era în zona Inspectoratului Şcolar de azi din Tg-Jiu.
– Mai există acum acea casă?
– Doar în fotografii! Am dat-o la niste rude şi ştiţi cum se întâmplă…
– Fraţi, surori?
– Am fost al treilea copil al familiei Ioana şi Pantelimon Ţiclete. Între mine şi fratii mei Ion şi Vasile mai mari cu 11 ani şi respectiv 10 ani decât mine, cred că au mai fost şi alţi copii care nu au supravietuit.
– Cum era viaţa în acei ani?
– Era grea, dar începând cu anul 1936 efectele crizei mondiale se restrângeau şi uşor, uşor a început să se redreseze situaţia economică. Tata lucra la Tribunal ca funcţionar trecând prin toate etapele până a ajuns în 1940, grefier. Fraţii mei erau elevi premianţi la Liceul Tudor Vladimirescu. În anul 1940 fratele mijlociu, Vasile, este răsplătit pentru merite deosebite la învăţătură, fiind declarat ,,Premiant de onoare’’al liceului obţinând cea mai mare medie generală din cei peste 500 de elevi. Este premiat şi de ,,Gazeta Matematică’’ situându-se printre cei mai buni rezolvitori de probleme din ţară.
– Aveaţi doar 4 ani, dar vorbiţi cu atâta exactitate şi bucurie de parcă lucrurile astea s-ar fi întâmplat ieri. Cum de vi s-au întipărit atât de exact în minte aceste amintiri?
– N-aş putea uita aşa ceva ! Bucuria întregii familii a fost de nedescris când fratele meu Vasile s-a clasat printre primii 10 elevi ai ţării primind Medalia de aur, cu efigia Regelui Carol al II lea.
Nu pot uita nici că bucuria noastră a fost umbrită repede de situaţia materială din ce în ce mai grea odata cu izbucnirea celui de al II – lea Război Mondial. Mama era casnică, iar salariul tatei era din ce în ce mai modest. În toamna anului 1943 şi eu am început şcoala mergând în clasa I la Scoala primară nr. 2, astăzi Şcoala nr. 8 – Alexandru Ştefulescu.
Pentru că neajunsurile familiei noastre erau tot mai mari, la terminarea liceului fratele mai mare Ion, cu doi ani înainte de a da admiterea la Medicină a fost nevoit să lucreze la Fabrica de Ţigarete şi la ziarul Gorjeanul. Cu banii strânşi în cei doi ani, în vara anului 1944 a mers să dea admiterea la Facultatea de Medicina din Sibiu şi a fost admis.
– Era facultate de Medicină în Sibiu în 1944?
– La Sibiu era era refugiată Facultatea de Medicina din Cluj. Datorită Dictatului de la Viena se afla sub administrarea Ungariei.
– Vă rog să continuaţi.
– În 12 februarie 1946 am trăit primul şoc dureros din viaţă.
– Ce s-a întâmplat?
– A murit mama-mare, adică bunica din partea mamei, care era o femeie extraordinară, nu doar pentru că la sfârşitul secolului făcuse 7 clase.
– De unde era această bunică? Locuiaţi împreună?
– Nu locuiam împreună, mama- mare locuia atunci la Tălpăşeşti, iar ca neam se trăgea din Sâmbotin din familia Bărbulescu. O soră a ei a fost în Curtişoara căsătorită Motomancea, o alta a rămas în Sâmbotin şi alta în Tg – Jiu. În 12 februarie 1946 a murit mama – mare. Disperată, mama mea a mers la înmormântare, în februarie, îmbrăcată doar într-o rochie, zicând că vrea să moară şi ea. S-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă şi în 25 octombrie 1946 a plecat la cele veşnice.
– În acelaşi an au plecat şi mama şi mama-mare. Câţi ani aveaţi când aţi rămas fără amândouă?
– Eu aveam 10 ani şi eram în clasa a IV-a la şcoala primară, Vasile era în clasa a VII –a la liceu, iar Ion era student.
– Cum v-aţi descurcat?
– Erau problem mari. Era foamete mare atunci şi nu aveam ce mânca. Am ramas singuri cu toate necazurile. Lângă noi era o familie, Rovinaru, în care murise soţul. Aveau o fată de vârsta fratelui Ion şi un băiat mai mic. Rămaşi singuri, tatăl meu şi acea femeie au format de acum o nouă familie.
– Imediat după ce a murit mama?
– Nu, după 2 ani.
– Aţi dus-o mai bine după aceea?
– Despre morţi numai de bine, Dumnezeu să-i ierte! Pentru mine însă a fost o situaţie tragică, s-a purtat ca o adevărată mamă vitregă…
– Dar cu toate acestea de şcoală v-aţi ţinut!
– Când a murit mama eu eram în clasa a IV-a. Pe vremea aceea după 4 clase primare se dădea admitere în clasa I de liceu. Ca şi fraţii mei şi eu am dat admitere tot la Liceul Tudor Vladimirescu. Atunci erau admişi elevi pentru 3 clase A, B, C în care intrau elevii în ordinea mediilor. Eu am fost admis între primii, am fost deci în clasa a IA şi aşezarea se făcea şi în bănci tot după medie. Eu am fost aşezat după medie în prima bancă în rândul de la geam.
Situaţia în ţară fiind în continuare proastă şi salariile erau foarte mici. Ne mai dădeau mâncare de pe la ţară, dar efectiv nu aveam ce mânca. Nu aveam îmbrăcăminte şi nici încălţăminte. N-aveam nici palton nici pantaloni lungi şi atunci o soră de a tatei căsătorită la Stolojani, al cărei soţ lucra croitorie cu dimie mi-a făcut un palton şi nişte pantaloni lungi, dar eu nu aveam indispensabili şi mi-au făcut răni…
Cineva mi-a dat să mă încalţ în nişte cipici. Ştiţi ce sunt ăia cipici?
-Cred că sunt un fel de papuci…
– Da, cipici făcuţi de femei din cârpe. Deşi am fost între primii când am intrat la admitere şi am fost aşezat în prima bancă. Iarna când au început să se dezgheţe papucii din cârpe în ore şi să curgă apa din ei, mi s-a spus că-i fac de ruşine şi m-au mutat mai în spate.
– V-a afectat această schimbare?
– Sigur că această mutare m-a complexat. Am fost tot premiant, dar neavând cărţi şi nici bani să-mi cumpăr am luat doar menţiune. Mă mir că am luat-o şi pe aia…
A urmat reforma învăţământului şi am continuat clasele a VI-a şi a VII-a. După terminarea acestor clase în funcţie de numărul absolvenţilor, se constituiau clasele de liceu, numit de acum şcoală medie, unde se intra fără examen, dar nici burse nu se dădeau. Cine voia să aibă bursă trebuia să dea admitere la o şcoală medie tehnică. Aceste şcoli au funcţionat doar între 1948 – 1955, fiind cu dublă coordonare, tutelate atât de Ministerul Învăţământului cât şi de un minister de resort în funcţie de meseria aleasă, construcţii, alimentară, sanitară, eletrotehnică, etc.
Cum fraţii mei erau amândoi acum studenţi la Medicină, tot asta aş fi dorit să urmez şi eu dar cunoscând situaţia de acasă ei m-au sfătuit să intru la o şcoală tehnică. Aceste şcoli existau doar în marile oraşe, nu şi la Tg – Jiu, aşa că le-am urmat sfatul şi am plecat spre Cluj pentru a susţine admitere în sesiunea de toamnă la una din scolile unde nu se ocupaseră locurile dupa prima sesiune.
As fi dorit să dau la sanitară sau electrotehnică, dar aici locurile se ocupaseră din prima sesiune.
– Aşa aţi ajuns la Construcţii?
– Da. În sesiunea a II- a aveam de ales între Alimentară şi Construcţii. Am ales Constructiile unde erau doar 8 locuri. Am fost vreo 30 de candidaţi şi eu am fost admis primul, cu cea mai mare medie, obţinând astfel casă, masă şi o bursă de 30 lei pentru rechizite.
– În sfârşit apărea soarele şi pe strada dumneavoastră.
– Am mers foarte bine în anul I obţinând rezultate excepţionale şi am obţinut şi o bursă de merit de 50 de lei. În totalitate, bursa era mai mare decât salariul tatei.
– Ce însemnau aceste rezultate excepţionale ?
– Am fost singurul finalist pe ţară la olimpiada de limba română, unde am luat locul III, fapt nemaiîntâlnit până atunci ca un elev de la o şcoală tehnică să ajungă la acest nivel, unde de obicei mergeau cei de la şcolile medii teoretice. Am obţinut premii şi la olimpiadele la celelalte discipline, matematică, chimie şi desen dar la nivel zonal, nu pe ţară.
– Aceste rezultate pregăteau şi prognozau drumul şi treptele pe care avea să urcaţi.
– Chiar dacă puteam trece drept tocilar, învăţam cu mare sârg pentru că ştiam că altă soluţie nu am. Aşa că am început şi semestrul I din anul II cu foarte bine. Sistemul era astfel dădeam teze ca la liceu si apoi urma o alta sesiune de examene ca la facultate. Efortul mare depus, frigul şi faptul ca nu mă alimentam corespunzător m-au făcut să nu mă simt bine şi după ce am dat unul sau două examene am căzut.
– Ce diagnostic aţi primit ?
– Pleurezie exudativă dreaptă, adică apă la plămâni. Pericolul fiind uriaş deoarece şi mama făcuse TBC. Era posibil să fie şi la mine. Mi-au făcut analizele şi aveam pleurezie bacilară, de natură TBC.
– Doamne Sfinte…
– Medicamente nu erau, posibilităţi de supraalimentaţie, cum ar fi fost indicat, nu aveam. Atunci fratele cel mare m-a dus la profesororul de ftiziologie Leon Danielo. Încă nu se descoperise streptomicina, dar se începuse testarea unui medicament PAS. Am luat aceste tablete cu 2 litri de lapte, câte 25 zilnic, timp de 4 săptămâni, care m-au dereglat, dar am scăpat. Am stat în infirmeria scolii, în spital si Preventoriul TBC Timişul de Sus, în total câteva luni, rămânând cu o sensibilitate şi am repetat medical anul. Şcoala am absolvit-o în 1955 ca şef de promotie cu diplomă de merit şi atunci am avut voie să merg la facultate, dar nu la alt profil decât cel absolvit. Asa ca am intrat la Cluj la Facultatea de Construţii Civile, Industriale şi Agricole.
– Tot premiant şi la facultate?
– Venind de la o şcoală medie tehnică am considerat că nu făcusem atât de bine materiile ca la liceele teoretice şi fiindu-mi ruşine să nu mă fac de râs, am învăţat foarte mult şi am reuşit să mă pun la punct. Disperarea cu care am învăţat şi-a spus din nou cuvântul. Organismul meu fiind tot slăbit în sesiunea de iarnă, după al doilea examen iar am clacat şi m-am îmbolnăvit mai rău. Terminase şi fratele Vasile Medicina, aşa că amândoi fraţii m-au internat iarăşi într-un preventoriu, un fel de sanatoriu TBC.
– Aţi avut mare noroc cu fraţii dumneavoastră.
– Fraţilor mei le datorez viaţa. Ei m-au salvat de la moarte de atâtea ori si mi-au fost ca « părinţii ».
– Ce a urmat după această nouă întrerupere?
– Mi-am revenit şi am reluat cursurile în toamna anului 1956. Am învăţat în continuare, dar mai cu chibzuinţă aşa că până am terminat facultatea nu am mai fost primul, am fost al treilea.
– Ce aţi făcut după absolvire aţi lăsat Clujul pentru Bucureşti?
– Nu atunci, mai târziu. La absolvire, datorită rezultatelor bune din timpul facultăţii mi s-a propus să rămân în învăţământul superior ca preparator, dar eu nu am fost de acord, dorind să fac stagiul în producţie aşa cum era prevăzut de lege, decizând să-mi fac întâi meseria şi apoi eventual să ajung la facultate.
– Şi unde aţi primit repartiţia?
– Atunci era repartiţia pe ţară din toate centrele Iaşi, Timisoara, Cluj şi Bucureşti în ordinea mediilor. Eu am terminat al patrulea sau al cincilea pe ţară.
Proiectul de diploma se facea avand un conducător. Dupa ce-l făceai trebuia să obţii un aviz favorabil de la un specialist din producţie. Dacă aveai acest aviz puteai sa intri sa susţii teza, altfel nu, ţi-l respingeau.
Au dat la cineva sa faca referatul. Nu ştiam cum sa fac, îmi alesesem o temă grea, am zis să fac şi eu pe “nebunul”. Am făcut un curs facultativ de Teoria elasticitatii şi plasticităţii care nu mi-a folosit prea mult. În comisia de repartiţie era şi Directorul de la Direcţia de Sistematizare, Arhitectură şi Proiectarea Constructiilor (DSAPC) din Ardeal care mi-a spus că ei au şi ateliere asimilate şantierului: Topografie – Geodezie şi Geotehnică – Fundaţii şi m-a întrebat dacă nu vreau să vin la ei. Am acceptat.
– Aţi ales bine?
– Da! Am făcut un an de stagiatură la Atelierul Topo–Geo-Fotogrametrie şi încă un an la Atelierul Geotehnică – Fundaţii. Datorită activităţii deosebite, conform legii, mi-a fost redus stagiul de la 3 la 2 ani şi am fost transferat la Atelierul de Rezistenţă.
Dupa 2 ani m-am dus la facultate ca asistent titular provizoriu (cumul de functii) având plata cu ora la diverse discipline. Lucram de dimineata până seara dar câştigam foarte bine. Nu beneficiez acum de nimic la pensie pentru că s-au pierdut ştatele. Doar încadrarea se trecea în cartea de muncă, iar ce câştigai în plus se făcea nişte aşa zise state de plată suplimentare care azi nu mai există, s-au distrus sau s-au pierdut.
Dupa 4 ani jumătate, în 1965 am mers la facultate prin concurs ca asistent titular. Am colaborat în continuare cu cei care lucrasem la DSAPC, prin elaborarea de noi proiecte şi definitivarea celor începute.
– Cât timp aţi rămas în Facultatea de Construcţii de la Cluj?
– Până în 1970.
– Şi de ce aţi decis să părăsiţi Clujul, când fraţii dumneavoastră erau acolo ?
– În 1968 m-am înscris la doctorat. Atunci erau foarte putine locuri. Mi-a fost aprobata înscrierea. În 1969, s-a scos la concurs un post de şef de lucrări (lector). M-am înscris, deşi seful meu mi-a spus că nu am şanse, că sigur e pregatit pentru altcineva. Cu toate astea m-am înscris . Am fost 6 sau 7 candidaţi şi toţi ceilalţi îmi fuseseră mie asistenti, dar nu lucraseră deloc în producţie, nu aveau articole sau comunicari suficiente. Am fost chemat de şeful de catedră şi de secretarul de partid care m-au intimidat şi ameninţat pentru îndrăzneală, fiindcă nu mi-am dat seama că postul era pregatit pentru soţia unui tovarăş. Au tot tergiversat, concursul nu s-a mai ţinut, dar dosarul nu mi l-au mai dat niciodată. M-am ocupat atunci de doctorat dar asta m-a şi determinat să vreau să plec.
– Şi cum aţi ajuns la Institutul de Construcţii Bucureşti ?
– Prin concurs. Am văzut un anunţ în ziarul Informaţia Bucureştiului cu posturile scoase la concurs. Cu lecţia învăţată acum, am întrebat dacă mă pot înscrie şi eu. Mi-au spus că mă pot înscrie, dar că dacă reuşesc nu pot pune în nici un caz problema de casă. Probabil unii dintre cei de acolo mă ştiau pentru că participasem cu vreo 3 comunicări la sesiunea jubiliară de 100 de ani de învăţământ de construcţii. M-am înscris şi am reuşit.
– Aici aţi staţionat câţi ani?
– De la 1 octombrie 1970 până la pensionare în 1 octombrie 2006 (continuând a fi profesor prin cumul pana la 01 octombrie 2012). Am parcurs toate etapele ierarhice, până la aceea de profesor univesitar şi şef de catedră. Această perioadă a fost înteruptă de perioada 1979 – 1984 când am fost împreună cu soţia (si copiii) cadre didactice – cooperante la Universitatea din Constantine Algeria.
– Povestiţi-mi despre familie. Când v-aţi căsătorit?
– Venind în Bucureşti am fost la practica cu studenţii de la Hidrotehnica pe Argeş. Ştiind că merg acolo fratele meu cel mare mi-a spus să o caut în Câmpulung pe Violeta, o fosta studentă care stătuse în gazdă la naşul lui in Cluj, pe care o cunoşteam şi eu. M-a găsit ea cu soţul ei şi aflând că nu m-am căsătorit mi-a făcut cunoştintă cu o colegă de a ei, Elena Lucia, profesoară de matematică. M-au luat repede şi aşa m-am căsătorit. În 1975 s-a născut băiatul nostru Petru şi în 1976 s-a născut fetiţa noastră Ioana.
– Deci în Algeria aveaţi şi copii .
– Da, când am plecat, Petru avea 4 ani jumătate şi Ioana 3 ani. Era destul de greu cu copiii mici şi în ţară, de aceea, în 1978 când am aflat că Institutul de Construcţii din Bucureşti va pune bazele Universităţii Constantine din Algeria am cerut şi eu voie să merg acolo, dar nu mi-au aprobat.
– Şi cum de aţi plecat totuşi?
– Am pus-o pe nevastă mea să se înscrie şi ei i-au aprobat, aşa că eu puteam să merg ca şi însoţitor. Când am ajuns în faţa comisiei algeriene, ne-au aprobat plecarea amândurora împreună cu cei doi copii minori.
Formalităţile au mai durat aşa că am plecat cu întârziere de o lună, după deschiderea anului univesitar 1979-1980.
– Cum v-aţi descurcat acolo?
– Greu şi acolo fiindcă nu ne ajungeau banii. Aveam cele mai mici salarii dintre toţi cooperanţii din lume. Eram singurii cooperanţi din lume care nu aveam asistenţă sanitară. Ca să ne descurcăm cumva am luat de aici nişte maşini de spălat mici, un televizor sport, un radio şi un ceas şi le-am vândut.
– De ce nu veneaţi înapoi?
– N-aveam cum fiindcă semnasem contractul. Fiindcă nu aveau cadre didactice ne-au rugat să mai lucrăm şi peste norma noastră. Eu şi încă un coleg din Galaţi am fost de acord să lucram, dar la sfârţitul anului am constatat că nu ne dau nimic. În anul următor ştiindu-se că românii au făcut Universitatea, Ministerul Învăţământului Superior ne-a aprobat totuşi să lucrăm cu jumătate de normă şi să câştigăm legal mai mult decât era plata pe ore.
În anul 1983 s-a zvonit că nu vom mai avea voie să luăm copiii cu noi. Mulţi coopeanţi nu au mai venit în ţară în acel an. Noi veneam acasă în fiecare an şi într-adevăr la începerea următorului an şcolar nu ne-au mai dat voie să luăm şi copiii.
– Cum aşa dintr-odată?
– Se spunea ca ,,Nea Nicu ’’ se supărase ca într-o vizită pe care o făcuse el într-o ţară străină un copil român, în loc să-i recite poezia în limba română o recitase în limba din ţara respectivă. Asa se spunea …. Nu ştiu daca era adevărat, dar ştiu că nu ne-a mai lăsat să plecăm cu copiii.
– Şi cu cine i-aţi lăsat?
– Baiatul l-am lasat la soacră-mea la Câmpulung şi fetita am dus-o la fratele meu la Cluj.
– Cum aţi rezistat fără copii?
– Norocul nostru a fost că am avut un student al cărui tată lucra la paşapoarte şi aşa am reuşit să obţin paşapoartele şi am adus-o pe nevastă-mea în ţară. Ajunsă în ţară soţia a întâmpinat greutăţi la reîncadrare învocându-se nerespectarea contractului care fusese prelungit cu înca 2 ani. Eu m-am întors în Algeria pentru încă un an şi am revenit de tot în ţară în 1984.
Problemele au continuat să se ţină de noi şi la revenirea în ţară.
– Iarăşi probleme?
– În 1986 nevastă-mea s-a pensionat pe caz de boală. Suferea de poliartrită reumatoidă, reumatism evolutiv degenerativ. În 8 septembrie 1997 a plecat pe drumul fără întoarcere.
– Copiii erau studenţi când s-a întâmpat?
– Da. Ioana la Medicină şi Petru la Electronică. Am căutat să-i îndrum, să le ţin loc şi de mamă.
– Aţi reuşit?
– Aşa cred. Amândoi au situaţii profesionale şi familiare onorabile. Petru este inginer electronist-telecomunicaţii, este căsătorit cu Anamaria şi au o fetiţă Ana-Lucia. Ioana este medic specialist în Franţa, este căsătorită cu Cristian şi au un băieţel Christian.
– Sunt onorată că v-am cunoscut şi v-am aflat povestea de viaţă, extrem de intersantă. Vă mulţumesc şi vă doresc succes în tot ce veţi alege să faceţi. Vă doresc multă sănătate şi să vă bucuraţi pe mai departe de copii si nepoţi.
– Şi eu vă mulţumesc!
Maria Băcescu
24 octombrie 2014
