În urmă, aproape 7 ani, mai exact la la 24 octombrie 2014, distinsa doamnă, Maria Băcescu, mi-a luat un interviu, pe care l-a publicat, împreună cu altele asemenea, în prima sa carte, DESTĂINUIRI. Acum s-a hotărât, să „nască” o nouă carte, prin care, eroii vor avea posibilitatea, să-ți destăinuie secretele ce le-au descifrat în această viață, pe care au trăit-o până acum. Voi încerca să răspund și eu, amintindu-mi: ce-a fost, ce se întâmplă acum și dacă intuiesc – gândindu-mă la ce va fi…? Cu alte cuvinte să fac un fel de completări, la interviul amintit.
Normal (după ce mi s-a relatat mai târziu), eu eram sortit să „călătoresc pe Apa Sâmbetei”, căci venisem mult prea târziu, să bat la poarta vieții. Frații mei erau deja mari (10-12 ani), iar părinții așteptaseră să mai vină și o fată, cu ceva ani în urmă, dar n-a fost să fie…
Mama mare, Florica, mama mamei mele, femeie înțeleaptă și cu credință în Dumnezeu (era fiică de preot) se hotărăște să meargă la Maglavit, acolo unde, în iunie 1935: „A coborât Dumnezeu între oi și ciobani?(…). A binevoit Sfântul Ceresc… să se apropie, milostiv, familiar (…) și să dea în câteva cuvinte esența poruncilor Lui de totdeauna?”. Am citat din Gala Galaction, care a publicat un articol, în revista Bisericii Ortodoxe Române, nr.5-6/1935.
Se referea la Petrache Lupu și „Minunea de la Maglavit”. Aici, se perindaseră, în perioada 1935 -1938, în pelerinaj, peste două milioane de oameni, din țară, dar și din străinătate. Cum se întâmplă adesea, acest eveniment, a tras după sine și apariția unei serii de profitori, escroci, avari și neaveniți.
Renumitul doctor neurolog, Gheorghe Marinescu, membru al Academiei Române, după un consult amănunțit, publică, în 1936, o carte „Lourdes și Maglavit”, în care făcând o paralelă între cele două „minuni” afirmă fără a face interpretări tendențioase: Petrache Lupu e mult mai normal decât mulți dintre noi”, subliniind în același timp, că ciobanul de la Maglavit e de o dezinteresare absolută și concluzionează fără rezerve: Nu e un debil, ci un apostol. Cu banii adunați vrea să construiască un spital și o mânăstire.
Chiar Nichifor Crainic, după o discuție cu Petrache Lupu, consemna în publicația „Sfarmă piatră” nr.8/1936: „Acest cioban blând ca un copil (…) soluțiile lui sunt simple și practice(…). Bunul său simț este fără cusur”.
Mama mare întorcându-se, după acest pelerinaj de la Maglavit, a reușit să o convingă pe mama mea, Ioana, să-mi dea voie să vin în lumea reală și să supraviețuiesc, până azi, depășind vârsta de 85 de ani…
Când făceam năzbâtii, mi se reamintea, cum s-a întâmplat cu venirea mea pe lume.
PÂNĂ LA 10 ANI
Eram un copil ca mulți alții, dar, se pare, mult prea vioi, chiar neastâmpărat, căci nu puteam să stau locului nicio clipă, după cum îmi amintesc, dar mai ales, cum mi-au relatat mai târziu, cei ce se găseau în preajma mea.
Îmi plăcea să plec de acasă, să merg la Jiu, care-mi dădea un sentiment de independență și visare. Priveam cum apa, limpede și transparentă, parcă, mă chema să mergem împreună la vale. Unde? Nu știam nimic din ce ascundea această chemare, dar mă minunam, cum peștii se plimbau în voie, iar din când în când câte un șarpe, se lăsa, dus de curentul apei, cu capul parcă privea în jur, iar corpul i se unduia ca un bici.
Într-o primăvară, Jiul venea învolburat și întunecat, izbind zgomotos malurile, care deseori cedau la puterea apei și plecau împreună. Stând pe mal absorbit de priveliștea neobișnuită, cineva din spate m-a speriat, iar eu, din instinct, am vrut să mă ridic, malul s-a surpat iar Jiul m-a îmbrățișat necruțător. Nu știam să înot, dar m-am agățat de niște crengi de salcie, purtate de apă. Nu mai știu ce s-a întâmplat, dar m-am trezit așezat pe o haină pe câmpia care făcea legătura între gradina noastră și albia râului, care, binevoitor, a vrut să mă ia și să mă ducă cu el. De atunci, tot restul vieții, am rămas cu frică de apă, pe care n-am mai putut să o înlătur niciodată.
FOTBALISTUL
Îmi plăcea să joc fotbal pe câmpia amintită unde se adunau copii de toate vârstele, care locuiau pe strada noastră, dar și vizitatorii prieteni. Mingea? Era confecționata de noi dintr-un ciorap rupt (dar cârpit) pe care-l umpleam cu cârpe și hârtie și pe care-l modelam astfel încât să fie cât mai apropiat de forma sferică a unei mingi. Mingea astfel confecționată, avea un diametru de circa 12-14 cm și pentru a fi cât mai bună, o mai „îmbrăcam” într-un ciorap. Confecționarea unei astfel de mingi, era ca o datorie pentru fiecare participant la joc, căci o așa „operă” nu putea rezista prea mult. Eu mă situam printre cei mai mici participanți, dar după spusele lor, foarte rar puteam fi deposedat în timpul jocului, așa că cei mai mulți se înfuriau recurgând la metode brutale: îmi puneau piedică sau pur și simplu mă loveau. Într-una din zile, unul din cei cu care jucam, fiind mai mare, dar mai lent și mai puțin abil, m-a lovit îngrozitor, atât de rău încât am leșinat și m-au dus acasă pe brațe… Evident că am uitat destul de repede și am continuat să joc, dar mai prudent și renunțând adesea la abilitățile mele.
CÂNTĂREȚUL
Așa a trecut timpul și am intrat în clasa I, la școala primară nr. 2. Învățătorul nostru, Ieremia, cred că așa se numea, a făcut o selecție pentru cei care aveau voce și ureche muzicală, în vederea organizării unui cor al clasei. Când mi-a venit rândul, m-a ascultat cu atenție și m-a numit „dirijorul meu”. Alături de școala noastră era și școala de cântăreți bisericești care de asemenea avea înjghebat un cor. Învățătorul meu mi-a spus într-o zi, pe un ton poruncitor: o să mergi la corul de cântăreți bisericești!. N-am avut încotro și, odată pe săptămână, de obicei sâmbăta (uneori și duminica), mergeam la corul școlii de cântăreți.
La școală eram în continuare dirijorul corului clasei, dar pentru că trebuia să fiu văzut de toți, inclusiv de cei din ultimul rând, mi-au adus un taburet mai înalt și l-au așezat pe piedestalul ce constituia suportul catedrei. Mi-au dat și un diapazon, în formă de U prevăzut cu un mâner. Acesta îmi dădea tonul, atunci când îl loveam ușor de catedră, după care începea activitatea mea de dirijor… Așa s-au desfășurat primii doi ani, când războiul mondial era în plină desfășurare, iar situația noastră devenise destul de grea…
În primăvara anului 1942, învățătorul, care, avea o casă frumoasă și o grădină minunată, în partea opusă a orașului unde locuiam noi, ne-a chemat, la dânsul, să-l ajutăm la treburile gospodărești, mai ales în grădină. Când m-a văzut cum eram îmbrăcat m-a întrebat de ce nu m-am îmbrăcat cu niște haine mai potrivite, iar eu i-am răspuns că nu am altele. Atunci a devenit mai „rece” și m-a întrebat: nu știi că la sfârșitul anului școlar vom avea serbare? Cum vrei să apari îmbrăcat așa? Urmarea a fost destul de dureroasă pentru mine, căci la următoarea repetiție a corului am fost înlocuit din „funcția” de dirijor al corului ce o aveam, iar la încheierea anului școlar 1942/1943, chiar dacă am primit tot premiul întâi, nu am mai fost felicitat și nici n-am mai fost onorat cu zâmbetul obișnuit…
FEBRUARIE 1946.
Mama mare, Florica, datorită căreia în primul rând pot scrie aceste rânduri, în urma unui accident stupid, este nevoită să ne părăsească pentru totdeauna. În data de 12 februarie cortegiul numeros însoțește carul mortuar la biserica și cimitirul din Bârsești (vis-à-vis de fostul Combinat de ciment). Imediat după dric, sprijinindu-se de acesta, mergea mama mea, care cu un plâns înăbușit repeta mereu: mamă eu nu mai pot trăi fără tine…! Era frig și toți cei ce mergeam tăcuți și zgribuliți de frig erau pur și simplu înfricoșați de atitudinea mamei, care nu voia să-și pună peste rochia neagră un alt obiect de îmbrăcăminte. Această imagine mi-a rămas întipărită în minte și nu o pot uita! Când ne-am întors la Târgu-Jiu, acasă, mama pleca în grădină unde plângea mereu fără strigăte și văicăreli, doar repetând mereu că nu mai are pentru ce să trăiască. Nu a trecut mult timp și a început să nu mai mănânce, să n-o mai intereseze nimic și să tușească fără întrerupere. Fratele, Vasile era în clasa a VII-a (similar clasei a XI-a de azi), iar eu în clasa a III-a primară. Trebuia să mergem la un control la un doctor căci situația se înrăutățea. După vizita la doctorul Adameșteanu acesta a concluzionat: are tuberculoza și trebuie să o operăm. Este efectuată intervenția chirurgicală, prin extirparea părții superioare a plămânului, dar a necesitat și „scurtarea claviculei”, după cum am reținut eu. Nu înțelegeam ce se întâmplă, mama, fiind izolată în una din camere și nu mai aveam voie să luăm legătura cu dânsa… În iluzia unei salvări, deși la vremea aceea, această boală era necruțătoare, mama merge la sanatoriul de la Dobrița și la ieșire, rămâne la Suseni la sora dânsei, tanti Lina Măruță. Este sfătuită să consume lapte de capră și chiar și de măgăriță, care pot contribui la ameliorarea sănătății, dar în zadar. Revine acasă, la Târgu Jiu, unde este din nou izolată, în aceeași cameră respectând aceleași restricții.
Se încheie anul școlar, respectiv clasa a III-a primară, unde nu am coborât încă sub premiul I. Vasile este în pragul încheierii clasei penultime (a VII-a) tot cu premiul I, iar Nelu student în Cluj, în anul II la Medicină. Mama se simte tot mai rău și este internata la Târgu-Jiu, dar, este sfătuită să meargă, tot la Suseni, la tanti Lina, unde poposește foarte puțin și revine acasă.
Începe anul școlar 1945/1946. Nelu student la Medicină la Cluj în anul III, Vasile în ultima clasă la Liceul Tudor Vladimirescu la Târgu – Jiu, iar eu în clasa a IV-a la primară.
DISPARIȚIA MAMEI
Era într-o zi de luni, 25 octombrie 1946, terminasem cursurile și mă îndreptam spre casă. Ajung pe strada mea, 14 Octombrie și când mai aveam cam 300 m până acasă, mă oprește o vecină care-mi spune, să mă grăbesc:
- Du-te acasă că a murit maică-ta!
- Nu se poate, m-am gândit, mama mea nu moare!
Așa că am ajuns liniștit, dar în curtea casei erau câteva persoane, care atunci când m-au zărit au început să plângă și m-au sfătuit să urc scara și să văd ce se întâmplă. Mama, așezată pe două mese, era introdusă în coșciug și în jur ardeau lumânări… Am vrut să fug la ea, căci iată, după atâtea luni, pot să mă apropii de ea. M-au oprit cei ce-i erau în preajmă, dar m-am zbătut și am ajuns lângă dânsa …Era nemișcată, nu-mi răspundea, degeaba încercam eu s-o provoc. Mai târziu mi-au povestit cei care fuseseră martori la această scenă: ți-a venit rău, ai căzut și nu mai erai conștient și nici nu mai mișcai. M-am trezit într-una din camerele de sus, acoperit, dar eram transpirat și-mi era tare frig. M-am sculat, m-am dat jos din pat, am ieșit din cameră și am coborât pe scară în curte, unde erau mulți oameni care vorbeau și gesticulau, dar au făcut liniște, ca la comandă. Eu am întrebat unde-i mama, iar ei mi-au arătat direcția, în care eu m-am îndreptat în fugă, dar m-au oprit. Din nou n-aveam voie să mă apropii.
Așa au trecut două zile, în care n-am mai mers la școală, însă m-am bucurat că venise Nelu de la Cluj, dar nu intuiam ce mă aștepta și încercam să înțeleg ce s-a întâmplat. Într-un final am realizat că nu mai aveam cui să-i zic mamă, deoarece ea plecase pentru totdeauna din această lume. Imediat, suferințele mele legate de stomac s-au accentuat. Nelu s-a reîntors de la Cluj să vadă ce s-a întâmplat cu mine și a luat legătura cu același medic chirurg Adameșteanu, hotărând împreună să fiu operat de urgență. Faptul în sine s-a consumat exact la o luna de zile de la decesul mamei, 25 noiembrie 1946.
După ce lucrurile s-au mai aranjat, am reluat școala. Vasile era gospodarul, bucătarul și același elev eminent la școală, căci se pregătea pentru bacalaureat. Tata pleca dimineața la serviciu și se întorcea seara de la Tribunal, unde era grefier. Situația materială se deteriora simțitor, căci salariul tatei era neîndestulător, iar seceta celor doi ani la care s-au adăugat problemele apărute după război, nu puteau aduce o speranță de mai bine.
FOAMETEA
Spre sfârșitul primăverii, anului 1947, aproape că nu mai aveam ce mânca. Tata și Vasile erau disperați eu nefiind în stare să realizez ce se întâmplă. Atunci au hotărât să meargă la Bârsești să ceară ajutor de la o rudă mai îndepărtată. Într-adevăr, Vasile se întoarce acasă cu un bănicior de boabe de porumb și o bucată de slănină afumată (să fi fost de 10x40cm și groasă de 2-2,5 cm). Ce fericiți eram toți trei, iar a doua zi, într-o duminică, Vasile ia sacul în spate și hai la moară (moara de apă a lui Solomon de la Romanești), căci mă ia cu el. Pe drum simțeam că mă roade ceva la stomac și-i mărturisesc lui Vasile spunându-i: Vasile, mi-e cam „fometescu”. El, oarecum binedispus, îmi răspunde: bine Gheorghe „răbdărescu”. Gata, am tăcut, căci eram de-acum sătul (am reținut întâmplarea, pe care Vasile mi-o repeta mai târziu când apăreau greutățile…).
ȘCOLILE
După terminarea celor patru clase primare, în vara anului 1947, a trebuit să mă prezint la examenul de admitere la liceu, iar Vasile a susținut cu succes bacalaureatul. După examenul de admitere la liceu, ordinea de admitere în cele trei clase la liceul Tudor Vladimirescu se făcea după medii. Fiind clasat al treilea am fost repartizat în clasa I A. Vasile reușește cu brio la examenul de admitere la Facultatea de Medicină din Cluj unde era student în anul III și Nelu.
Salariul pe care-l primea tata era cu totul insuficient, iar norocul compensator pentru acoperirea cheltuielilor celor doi frați a fost bursa de studii câștigată de fiecare.
Termin clasa I-a de liceu și abia obțin mențiune, dar datorită reformei învățământului, survenită între timp, trec nu în clasa a II-a ci în clasa a VI-a elementară și apoi în clasa a VII-a. Nu se mai zicea liceu, deveniseră școli medii, unde se făceau clase în funcție de numărul celor care absolveau școlile elementare, dar burse nu se dădeau. Din necesitatea apărută după război de a avea și tineri cu pregătire practică se înființaseră școlile medii tehnice. Acestea aveau o dublă conducere tutelară: din partea Ministerului Învățământului și a unui minister de resort.
PREMIANT
Am fost nevoit să plec de acasă, unde existau, de acum, patru persoane: tata, mama vitregă, fiul ei (mai mare ca mine) și eu, deci patru guri cum se spune, din care una nu producea nimic (adică eu). Cum, se pare că, am avut un dram de noroc, frații mei au hotărât să merg la o școală medie tehnică unde puteai obține o bursă dacă îndeplineai condițiile sociale și rezultate foarte bune la învățătură. Așa am ajuns în Cluj, la cea de-a doua sesiune, căci mai rămăseseră locuri neocupate. Am dat admitere la Școala Medie Tehnică de Construcții, unde mai rămăseseră opt locuri neocupate. Surpriza a fost mare și neașteptată pentru frații mei, căci, în final, după definitivarea rezultatelor, aveam cea mai mare medie obținând astfel și bursa de merit acordată. Aici sistemul de școlarizare era eșalonat pe două semestre, cu teze, dar și examene, similar, oarecum, cu modelul universitar. Am reușit să obțin, fără excepție, notele maxime, devenind primul în clasă și cu media cea mai mare pe școală.
În semestrul II am fost propus de către profesorii mei ca participant la olimpiadele școlare (organizate atunci sub egida ARLUS – Asiciația Română a Legăturilor cu Uniunea Sovietică) pentru patru discipline: ceva scos din comun, dar am reușit la toate în fazele pe oraș, raion și regiune. Pe țară nu puteam participa decât la o singură disciplină. Cei care au luat atunci decizia de a merge mai departe au decis să merg la limba română, pe țară. Rezultat nemaiîntâlnit căci am ieșit pe locul trei, iar dintre cei, de la școlile medii tehnice, pe locul întâi. Era pentru prima dată când un elev de la o școală tehnică să fie premiat alături de cei de la școlile medii teoretice (liceele sau colegiile de astăzi). Rezultatul recompensator, oferit de profesoara de limba română doamna Barbura Claudia, a fost acela că m-a popularizat peste tot, iar conducerea școlii mi-a oferit cărți, primul meu costum de haine, bocanci și o diplomă.
ȘCOALA ȘI BOALA
A venit vara, a urmat practica și totul s-a terminat la 22 august. La 15 septembrie 1951 am reînceput școala, au urmat tezele și am intrat, în ianuarie 1952, în examene. Aici a trebuit să mă opresc, după două sau trei examene, susținute cu brio, căci m-am îmbolnăvit grav, de TBC pulmonar. Norocul meu, care nu m-a ocolit și Dumnezeu care m-a ajutat prin frații mei (tot ca prin minune) a fost că am scăpat de această boală care ucidea atunci fără cruțare. Nu pot să ignor faptul că cel care a fost pe atunci profesorul doctor ftiziolog Leon Daniello a conceput și a aplicat un tratament, care era în fază de testare și, m-a salvat, încredințându-i misiunea aceasta fratelui meu Nelu, care-și împărțea litrul de lapte cu mine (acesta era asigurat zilnic pentru cei care lucrau la anatomie patologică). Am terminat școala ca șef de promoție, fiind unul din cei peste două mii de absolvenți dintre care doar trei am obținut Diploma de Merit (unul fiind eu).
Am susținut un fel de concurs, pentru a intra la facultate, între noi cei cu diploma de merit. Ne erau repartizate trei locuri, fiind nouă candidați, dar am reușit. Nu voiam de acum să nu fiu convingător în obținerea rezultatelor și am continuat să mă pregătesc cu un și mai mare efort căci mi-am dat seama de lacunele ce le aveam din școală și pe care trebuia să le recuperez. Am intrat în sesiunea de examene din iarnă, epuizat, și cu mare efort, abia am putut susține pe primele două din cele cinci prevăzute, căci am recidivat brusc și mult mai grav ca prima dată. Am fost din nou obligat să întrerup cursurile și să mă internez la un sanatoriu TBC. După reluarea cursurilor am încercat să fiu mai prudent și în mare măsură am reușit, astfel că în 1961 am terminat facultatea și la Examenul de Stat am avut ca șef de comisie pe profesorul Mihai Hangan. Mi-a venit rândul pentru susținerea proiectului de diplomă la orele 10.30. După aproximativ două ore m-a chemat la Decanat doamna secretară Petriceanu și foarte entuziasmată m-a felicitat pentru că Președintele Comisiei profesorul Hanganu mi-a dat nota 10, ceea ce nu mai făcuse el pentru nimeni, la Cluj, până atunci. Rezultatele urma să ni le comunice seara la orele 19.00 după terminarea celor două serii, când trebuia să fim prezenți în sala de examen împreună cu comisia (în total erau cinci membrii). Ne-am așezat emoționați în amfiteatrul 33 și, după câteva minute, au sosit și membrii comisiei. După un scurt discurs rostit de președintele comisiei secretarul comisiei a început să ne comunice fiecăruia nota finală obținută. Nimeni nu a fost cu nota 10. Profesorul Hangan s-a ridicat, s-a dus la secretar, a luat hârtiile și a început să dialogheze în șoaptă. Președintele a luat hârtiile și a exclamat cu vocea ridicată: nu se poate așa ceva! Le-a trântit și a plecat nervos din sală. N-am știut niciodată ce s-a întâmplat atunci, dar mai târziu când am devenit asistent la facultatea absolvită, am aflat că unul dintre colegii mei, de atunci, trebuia declarat șef de promoție…
REPARTIȚIA
După absolvire am fost repartizat în producție la un institut de proiectare unde mi-a fost redus stagiul de practică de la trei la doi ani, datorită activității mele profesionale și a premiilor naționale, obținute în conformitate cu legislația în vigoare de atunci. Am lucrat, având calitatea de asistent provizoriu și apoi de asistent titular, la facultatea absolvită.
M-am înscris la doctorat în 1968, dar și la concursul de ocupare a unui post de șef de lucrări, gest care i-a supărat pe concurenți (cinci la număr și foștii mei asistenți), dar mai ales pe cei interesați din conducerea facultății. Nu mai aveam de ales și în urma unui anunț publicat în ziarul „Informația Bucureștiului” m-am prezentat la un concurs, la Institutul de Construcții am intrat tot asistent și am luat-o de la capăt scriind cărți pentru studenți, întocmind studii și proiecte de specialitate, comunicări științifice, etc.
Am renunțat, fortuit, la doctoratul de la Cluj, dar nu am abandonat acest drum, căci mi-am susținut și doctoratul sub conducerea regretatului profesor universitar doctor Silvan Andrei, căruia țin să-i mulțumesc și pe această cale, iar după 1989 am putut să-mi continuu, oarecum, ascensiunea să devin profesor universitar, șef de catedră etc. ; până la vârsta de 75 de ani, rămânând în continuare profesor consultant, când, datorită unei operații nereușite, a unui profesor, printr-o practică malefică, ce nu poate onora un om integru, am fost nevoit să mă retrag, fiind purtătorul unei mari suferințe., fără leac, și care din anul 2011, îmi este permanentă companie…
AMINTIRI
Problemele și greutățile m-au însoțit pretutindeni, dar Dumnezeu, probabil, nu m-a uitat căci de fiecare dată, când îl rugam să-mi dea puterea pentru a depăși obstacolele și a învinge poverile, aparent de neînlăturat, găseam puterea de a merge mai departe simțindu-i prezența.
Înainte de căsătorie, pe care am amânat-o, până mai târziu, îmi ziceam, mărturisindu-mi, mie însumi, că aș dori să am cel puțin doi copii, un băiat și o fată. Băiatul să fie mai mare ca fata cu 1-3 ani. Dumnezeu mi-a îndeplinit dorința mea nemărturisită cuiva, mi-a îndeplinit-o întocmai.
Dar probabil acesta-i drumul vieții, care-ți pune la încercare răbdarea și puterea de a îndura suferințe la care nu te-ai gândit. Soția mea, Elena – Lucia s-a îmbolnăvit fără scăpare și, înainte cu puțin de a sărbători 25 de ani de căsătorie a plecat la Domnul, fără întoarcere, lăsându-mi în grijă pe cei doi copii care încă erau la școală, în curs de formare ca studenți.
Mi se reproșa, sub forma unor sfaturi, să mă gândesc și la ce mă așteaptă. Este adevărat că îmi dădeam seama și eu, dar cel mai important de îndeplinit, era viitorul copiilor mei. Pentru ei a fost foarte greu să treacă peste acest abis, creat de pierderea celei care le a dat viață și imposibil de a se transpune, cu înțelegere, în situația mea. Poate, acum, când au devenit, la rândul lor părinți…, fără a putea mărturisi, înțeleg situația creată atunci, la 8 septembrie 1977, când am, rămas pe pământ doar noi trei?
La împlinirea vârstei de 75 de ani, în 21 aprilie 2011, la inițiativa unor foști studenți, și cu ajutorul pe care mi l-au acordat am fost sărbătorit în cadrul facultății. Este greu de redat prin câteva rânduri, ce s-a întâmplat atunci, căci a fost un eveniment, unic, după mărturisirea celor mai mulți dintre participanți. Au fost invitați cei ce mi-au fost studenți, cadre didactice de la toate facultățile, decanii acestora, rectorul, prorectorul, ambasadorul Algeriei în România. Am primit telegrame și felicitări din țară și din afara granițelor. A fost o adevărată sărbătoare, la care toate locurile din amfiteatrul Radu Prișcu erau ocupate, iar mulți au asistat în picioare și pe coridor, necesitând lăsarea ușilor deschise. Cei mai mulți au mărturisit, că așa ceva nu s-a mai văzut la Institutul de Construcții (azi Universitatea Tehnică de Construcții), dar că ar trebui să devină o tradiție, care însă nu s-a mai repetat de atunci…, deși unii reprezentanți din conducerea universității au promis.
Am constatat astfel că există și momente de bucurie și satisfacție pentru toată activitatea pe care am depus-o în decursul celor 50 de ani.
Dacă de-a lungul activității mele am reușit să elaborez și să tipăresc, singur sau împreună cu alți colaboratori, peste 30 de manuale și cursuri universitare, la retragerea mea de pe frontul efervescent al activității didactice tehnice, atunci voi putea să continui și pe mai departe, dar la libera alegere. Astfel, am revenit, la activitatea publicistică, în reviste literare și de cultură și chiar publicând cărți.
Așa am reușit să mă ridic, echilibrul să mi-l țin, rănile să mi le vindec, să fac ca ura să nu mă cucerească și să râd să fiu vesel și optimist, chiar atunci când sufletul meu plânge…
01.06.2020
