Profesorul Gheorghe Dănescu s-a născut în 18 aprilie 1932, în satul Radoş, comuna Crasna, fiind cel de-al cincilea din cei opt copii – 4 fete şi 4 băieţi – ai familiei Grigore Dănescu. A fost profesor de limba română şi director la Şcoala Generală din Radoş, pe care a înfiinţat-o, a extins-o şi a dotat-o aşa cum puţine şcoli erau pe vremea aceea. Pentru o perioadă de 3 ani a fost inspector metodist, la Secţia Învăţământ a Raionului Novaci.
Împreună cu fraţii săi – Ştefan şi Constantin – a publicat o amplă Monografie a comunei Crasna. Nu s-a oprit aici. În 2008 publică un volum de poezii la Editura Bren, din Bucureşti şi continuă să scrie zilnic. Vă invit să facem cunoştinţă cu domnia sa.
Copilăria
– Vorbiţi-mi, despre copilăria dumneavoastră, despre vremurile şi şcolile de acum 70 de ani.
– Am copilărit în casa părintească din satul Radoş, comuna Crasna, alături de ceilalţi şapte fraţi. Am fost 8 fraţi, 4 fete şi 4 băieţi, eu fiind al cincilea copil, al familiei. Tata a fost învăţător şi mama a fost casnică. Şcoala generală am făcut-o la Radoş. În primii doi ani l-am avut învăţător pe tata. Apoi a fost luat pe front şi am avut alţi învăţători, dintre care îi amintesc pe Angelica Dinescu şi Gheorghe Crăciunescu, un dascăl de elită, Crăciunescu, şi bun muzicant şi bun violonist.
– Văd că aveţi aici o vioară, ştiţi să cântaţi?
– Cânt şi eu, dar cel mai bine cântă băiatul meu, – la fluier, la acordeon şi la vioară. Eu ştiu mai bine să cânt cu vocea.
– Să revenim.
– În 1944 făcusem patru clase de şcoală primară. Tata era pe front şi mi-a scris o scrisoare de acolo, impulsionându-mă, să dau examen la Şcoala Normală, din Tg-Jiu, să devin învăţător. Am dat examen şi am reuşit. Am făcut aici ciclul I, clasele V-VIII, până în 1948. După Reforma învăţământului Şcoala Normală s-a transformat în Şcoala Pedagogică de învăţători. Înainte de a da examen de admitere la Şcoala Pedagogică, în anul 1948 cu două sau trei zile înainte de examen, tatăl meu, întors bolnav de pe front, a decedat. Eu îmi luasem gândul de a mai continua şcoala, dar întâmplarea a făcut, ca unul din profesorii mei, profesorul de sport Matei Pecingină, pedagog în acea vreme, care mă cunoştea, a auzit ce s-a întâmplat şi a venit după mine, pe jos la Radoş. Seara, după înmormântarea tatei, am plecat împreună, tot pe jos, la Tg-Jiu, pentru că a doua zi era examenul. Am mers până la Muşeteşti, pe jos, de unde ne-a ajuns o căruţă, de care ne-am agăţat şi noi.
– Cum era viaţa de şcolar în Tg-Jiu, în acei ani?
– Viaţa de atunci a fost destul de grea. Nu aveam manuale, hrană, ce da Dumnezeu…
La sfârşitul fiecărei luni, pentru luna următoare, ni se dădea o notă cu alimentele ce trebuia să le aducem. Era în 1944-1952, perioada celui de-al doilea război mondial, dublată şi de perioada secetei 1946-1947. Scriam acasă şi părinţii se străduiau să ne aducă fasole, cartofi, ulei din seminţe de dovleac sau de nucă, se strângeau de la toţi şi ni se gătea la bucătăria internatului. În locul teilor, care sunt acum la Spiru Haret, era o alee cu duzi. Era o mare sărbătoare când se coceau dudele. Ieşeam din clasă, în recreaţie, şi mâncam dude.
Absolvirea
– Ce s-a întâmplat la absolvire?
– În 1952, am dat examen de diplomă, încălţat în papuci de dimie, pengeliţi cu piele de porc, sau de roată de cauciuc. La facultate nu m-am putut duce, că nu am avut în ce mă încălţa. Am primit repartiţie la Şcoala Generală de 7 ani de la Cărpiniş, comuna Crasna, unde am funcţionat de la 1 septembrie, până în 3 decembrie 1952, când am fost încorporat şi am făcut 3 ani de armată la Braşov.
Aici am avut şansa de a mă şcolariza şi a rămâne ca ofiţer de artilerie, dar, cum nu-mi plăcea armata, am uzat de toate tertipurile – nu am scris nimic la examen, m-am prefăcut că nu aud şi nu văd – pentru a fi respins şi am reuşit. Aşa am ajuns furier la aparatul politic şi pentru că erau foarte mulţi analfabeţi în armată, s-a înfiinţat o şcoală de alfabetizare, în cadrul unităţii şi am fost numit responsabil cu această şcoală, până la liberare.
– Ce a urmat, după cei 3 ani petrecuţi în armată?
– M-am întors acasă. Se menţineau posturile la şcoala la care fusesem repartizat. Pentru că nu era profesor de română la clasele V-VIII, m-au încadrat, ca suplinitor, aici, unde am funcţionat, până în 1957, când am primit propunerea de a merge la Inspectoratul Raionului Novaci. Iniţial am refuzat. Mă căsătorisem, aveam şi un copil mic. Aveam acasă pe mama şi o bunică bolnavă şi fraţi mai mici, care aveau nevoie de ajutorul meu. Aveam salariul 380 de lei, iar la Inspectorat aş fi avut salariul dublu, aşa că am acceptat. Am făcut naveta Radoş – Novaci, cu bicicleta până în 1961. Ajuns la Inspectorat, am fost trimis la un curs, de o lună, la Timişoara, de pregătire a inspectorilor în vederea efectuării inspecţiilor speciale. După aceasta am fost repartizat să fac inspecţii la toţi învăţătorii care aparţineau de Raionul Novaci. În această perioadă s-au introdus examenele de grade. Regulamentul era, ca înaintea examenelor de grad, să se facă inspecţii speciale, care să stabilească dacă e admis sau nu, să meargă la examen. Toată lumea care nu avea grade didactice, trebuia să dea examen de definitivat, care era obligatoriu, apoi gradul II şi gradul I. Nici eu nu aveam nici un grad, că eram tânăr, făceam şi inspecţii, dar trebuia să mă pregătesc şi pentru examenele mele. În această perioada mi-am format o imagine frumoasă, faţă de toată lumea cu care veneam în contact. Toţi învăţătorii cărora le făcusem inspecţii, au promovat şi când am fost să dau examenul la Craiova, toţi duceau grija mea. Am dat examen la una cu ei şi am promovat toţi.
În 1961 s-a desfiinţat Raionul Novaci şi mi s-a propus să merg la secţia învăţământ a Raionului Gilort, dar am refuzat fiindcă situaţia de acasă se înrăutăţise. Mama şi bunica erau tot mai bolnave, iar nevasta mea născuse.
Am revenit la Radoş, unde în timp ce fusesem inspector, reuşisem să înfiinţez şcoală generală de 8 ani. Am fost numit director al şcolii. Nu aveam spaţiu. Existau doar 2 săli şi cancelaria. Ca să înfiinţez clasa a cincea aveam nevoie de o nouă sală de clasă. Am vorbit cu un vecin din jurul şcolii şi am improvizat o clasă la el acasă. Am funcţionat în primul an cu clasele I-V. Catedrele la clasa a cincea le-am împărţit în două, doar eu şi un coleg, Constantin Mituţoiu. În anul următor, a apărut şi clasa a VI-a şi s-a mărit şi numărul de cadre. Am avut printre dascăli colegi care au făcut cinste toată viaţa lor: profesorul de istorie-geografie Gheorghe Şişiroi, profesoara de biologie Maria Duţă, profesorul de fizică-chimie Ion Pigui şi alţii. Am avut un colectiv foarte bun aşa cum erau puţine colective de dascăli.
În anii următori a crescut numărul copiilor şi lipsa spaţiului devenea o problemă foarte presantă. În 1963 ne-am apucat de construcţia şcolii, din contribuţie voluntară. Bani erau însă puţini şi trebuia să muncească oamenii din sat. Am găsit destulă înţelegere la părinţii copiilor şi la viitorii părinţi. Manopera am făcut-o în general cu muncă voluntară. În 3-4 ani am dat în folosinţă un local de şcoală cu patru săli de clasă, cancelarie şi laborator. Apoi am făcut o sală de sport, unică în mediul rural din tot judeţul, care se foloseşte şi azi, cu un proiect făcut de un meşter desăvârşit Pantelică Rădulea, care în urma acestei construcţii a fost selectat în echipa care se ocupa de constucţiile din Târgu-Jiu. Nu ne-am oprit aici, ci am continuat să construim o magazie de materiale şi două ateliere şcoală, unul de mecanică-tâmplărie pentru băieţi şi altul de croitorie şi ţesături de covoare pentru fete.
Extinderea şcolii a continuat şi în anii următori, reuşind să fie ataşată, la şcoala terminată în 1967, o altă construcţie, cu încă cinci săli de clasă. Am făcut cabinete şcolare de limba română, de istorie, de limbi străine. Am avut cel mai modern laborator de fizică-chimie din judeţ din acea perioadă.
– În toţi aceşti ani aţi fost director al şcolii din Radoş?
– Am fost director din 1961 până în 1994, când am ieşit la pensie, cu o scurtă întrerupere de 4 ani, când s-a procedat la o rotire de cadre.
– Când aţi urmat cursurile facultăţii?
– Fiind pus în situaţia de a preda ca profesor suplinitor, cu calificare de învăţător, a trebuit să mă calific. În 1962, eram la botezul băiatului fratelui meu Fănică şi el tot învăţător şi atunci am aflat, dintr-un ziar, de un examen la fără frecvenţă, la Facultatea de filologie din Cluj. Cu noi la botez se mai afla un alt învăţător – Aurel Văduva şi aici s-a discutat să mergem şi noi la acest examen. Eu nu eram de acord, dar fiindcă ei au insistat, mi-au obţinut şi adeverinţa medicală, de la Cărbuneşti, m-au convins. Eu nu mai repetasem nimic pentru acest examen, dar norocul nostru s-a numit profesorul de română Cornel Cârstoiu, de la ora căruia, chiar dacă nu erau manuale, nu puteai pleca din clasă, decât cu lecţia învăţată. Subiectul scris pe tablă a fost ,,1907, de Al. Vlahuţă”. Parcă îl vedeam pe profesorul Cârstoiu în faţa clasei dictând comentariul poeziei. Am fost admişi toţi trei şi cu o medie foarte frumoasă.
– Eraţi căsătorit atunci când aţi fost admis la facultate?
– Da, eram căsătorit şi aveam şi o fată de 3 ani. În primul an de studenţie s-a născut şi băiatul nostru. M-am căsătorit imediat ce am venit din armată în noiembrie, iar 1955 nunta am făcut-o în târnaţ. Nevasta mea, Natalia a fost învăţătoare la Cărpiniş.
– Vorbiţi foarte frumos de profesorii şi de colegii dumneavoastră. Spuneţi-mi ceva şi de elevii şcolii din Radoşi, care s-au făcut remarcaţi?
– S-au realizat foarte mulţi elevi, în toate domeniile, să-i amintesc aici pe câţiva dintre ei: fraţii Petre şi Eugen Corici-ingineri, Cătălin Lăcătuşu-directorul şcolii Radoş, Rădulea Angela profesoară de matematică la Craiova, Dan Navolan – inginer, Vintilă Cherciu – economist, Maria Rădulescu-profesoară de română, Adorian Vînă – şef Barou Bucureşti, Duţă – Vintilă Cornelia – profesoară universitară la Timişoara, fraţii Doru şi Dorin Mituţoiu-ingineri şi Dan Dumitrelea, chirurg Rovinari, şi nu doar aceştia. Foarte mulţii copii care au învăţat în şcoala noastră au ajuns oameni importanţi cu care comunitatea se mândreşte şi datorită preocupării mele pentru orientarea lor şcolară şi profesională.
Prima carte
– Aţi publicat în 2008 primul volum de poezii. De unde a apărut ideea de a scrie poezie?
– Prima poezie am scris-o în Şcoala Normală – intitulată Doina, pe care un coleg al meu a şi pus-o pe muzică. Apoi am scris o altă poezie, când eram militar, am publicat-o în Glasul Armatei şi a obţinut şi un premiu. Ulterior am mai compus materiale versificate pentru brigăzile artistice, dar de scris mai serios m-am apucat după ce am ieşit la pensie. Profesorul Dădălău, Directorul Colegiului Mătăsari, m-a încurajat şi mi-a publicat poeziile în revista şcolii Murmurul Jilţului.
– Monografia Comunei Crasna de la cine a pornit?
– Fratele meu Fănică, tot filolog şi el ca formaţie, mulţi ani primar al comunei Crasna, un sufletist în domeniul culturii, s-a apucat să facă o culegere de folclor. Ajutat material de fostul primar al comunei Crasna, de atunci, Iulian Bocşe şi de un privatizat al comunei Crasna, Pavel Nicovală, a reuşit să publice 2 volume intitulate ,,Izvoare de frumuseţi – la poalele Parângului”. Eu l-am ajutat.
Tot Fănică a strâns tot materialul pentru monografia comunei Crasna, dar nu apucase să-l ordoneze. Dintr-o eroare medicală, în 2006 a decedat. În spital, în ziua de Paşte, deşi era pe patul de moarte, ne-a spus fratelui meu Constantin şi mie, că se face bine şi vine acasă să facem monografia. În memoria lui, cu materialul strâns de el, în vara lui 2006, fratele meu Constantin şi cu mine am făcut monografia asta de 590 de pagini, structurată pe 18 capitole.
– Aţi ieşit la pensie de 16 ani. Mai sunteţi la curent cu ce se întâmplă acum în şcoli?
– Da, ştiu ce se întâmplă. Anul trecut am întrebat un elev, care ieşise de la proba orală, de la examenul de bacalaureat, ce subiect a avut şi mi-a putut răspunde, doar, că a tras biletul 36, fără a putea să-mi spună nimic din ce conţinea respectivul bilet. Obţinuse însă nota 9,50, la acel examen. Dacă aş fi acum în şcoală nu aş putea suporta anarhia care s-a instalat.
– Dar care ar fi soluţia să depăşim această stare de lucruri?
– Meseria de dascăl este o meserie frumoasă, dar foarte, foarte solicitantă. Dacă nu ai chemare să nu te apuci. Dacă nu ai suflet de dascăl, mai bine să stai deoparte.
– Vă mulţumesc pentru bucuria pe care mi-a prilejuit-o întâlnirea cu dumneavoastră şi cu poezia dumneavoastră. Vă spun, cu toată responsabilitatea, că am cunoscut un om plin de energie, aşa cum nu avem mulţi din cei mai tineri. Vreau să încheiem cu una din poeziile care cred că reprezintă un fel de sinteză a ceea ce trăim azi:
Indignare
Aud cam des voci aruncate
Ce prea puţin sunt controlate
De cei ce spun că e un chin
Faptul de a fi născut român.
Motivele ce le invocă,
Nu cred nicicând că-i justifică
Precum că şi-a înfipt maşina
Într-un nămete, care-i vina?
Sau că într-un restaurant,
A fost miros prea sufocant
Şi n-au putut să încherbe prânzul
Că pofta li s-a retezat, la felul 5 întârziat.
Sunt altele, ce într-un fel
Le-ar da dreptate, să-i credem
Dar oricât ar fie ele de crunte
Pentru un român nu e o cinste.
Să stai cu mâna în sân
Să vezi ce-i rău,
Fără să te antrenezi în lupta cruntă şi amară
Ca aceste rele să dispară.
Mă simt destul de indignat
Şi spun că-i greu de suportat
Să vezi că-n ţara ce ţi-e dragă
Mai sunt din cei ce o reneagă.
Ca om trecut prin greutăţi,
Detest asemeni patrioţi,
Şi-i sfătuiesc, fără să am vină
Când pleacă afară, să nu mai vină.
