Gata, ăsta din titlu, e ca un strigăt de eliberare. Cu siguranță, cei mai mulți dintre noi ne împiedicăm, în drumurile noastre, de oameni de nimic, de oameni de rea credință, uneori monumentală. Nici drumurile mele nu-s curățate de astfel de specimene. Cu mari eforturi am reușit să-mi țin în lesă (precum Liviu Dragnea, simpatizanții PSD) pornirile năvalnice de a scrie despre ei. Ei, nemernicii, mincinoșii, acoperiții și urmașii lor. Dacă aș fi făcut asta, cu siguranță traficul blogului meu, ar fi cunoscut un reviriment extraordinar. Răul vinde, întotdeauna, mai tare decât binele, dar mie, răul ăsta spre care am fost tentată să arăt cu degetul, chiar dacă mi-ar fi adus mulți cititori, mi-ar fi otrăvit sufletul și asta nu ar fi ajutat nimănui. Așa că mă felicit, singură, că nu am făcut-o, iar acum, odată cu începerea postului, rezistența și puterea mea de a-i ignora, intră într-o nouă etapă.
Postul!
Acum mulți ani, fără câteva luni, chiar 30 de ani, drumurile mele s-au intersectat, în întreprinderea în care lucram cu ale unui domn, Ilie Predescu, cum am aflat că se numea. Nea Ilie, Dumnezeu să-l așeze în lumină, că între timp a dispărut, nu prea părea din filmul ăla. Interacțiunea cu cei din jur nu-l abrutizase. Era distins, era amabil, era bonom, era frumos și ca și cum toate astea nu ar fi fost suficiente, mai avea și niște ochi albaștri, cum nu prea mai văzusem. Cum eram și am rămas sensibilă la frumusețe, prima întrebare, care mi-a venit în minte privindu-l, a fost: ,,oare ce copii o avea omul asta?’’.
Peste câțiva ani, devenind colege, am cunoscut-o și pe Lili, fiica lui nea Ilie și totodată, copia sa fidelă, exceptând albaștrii ochi. Ne-am împrietenit imediat. Nu-mi mai amintesc căreia dintre noi i-a trecut prima dată prin minte ideea de a ține postul Paștelui, posibil ei, dar nu am uitat entuziasmul nostru și credința că, dacă ne hotărâm, nu mai contează că postul durează șapte săptămâni, NOI vom reuși.
Cu hotărârea luată, m-am prezentat acasă, locuiam atunci cu familia soțului meu și le-am adus la cunoștință, că EU voi ține postul Paștelui. Mama soacră(cu mine în fotografie, aici), care ne gătea tuturor(și-i sunt recunoscătoare pentru asta), mi-a spus că n-o să-l pot ține, că ea nu poate să gătească zilnic și de post și de dulce. Dar cine mă împiedica să-mi gătesc singură?
Întotdeauna, când îmi propun ceva reușesc. Am reușit și atunci. Era 1994.
Apoi, după o pauză de 6 ani, adică din 2000 încoace, vreme de 17 ani, de astă dată, alături de soțul meu, împreună sau separat, ne-am propus și am reușit AMÂNDOI, să ținem toate posturile Paștilor. Știu că nu e bine să mă laud, știu că mândria este un păcat de moarte și admit că ne-ar fi fost și mai bine, dacă în perioada asta aș fi ieșit mai des din zona de confort și de contestații și aș mai fi dat și pe la biserică, dar nimeni nu e perfect…
Începem așadar, cel de-al optsprezecelea post. Vom mai reuși și de astă dată?
26.02.2017
