Vointa mai presus de toate!…

Eugenie Posdărăscu (sau Alter Ego Incognito) mi-a fost coleg de generaţie şi de liceu. Nu mi-a fost coleg de clasă şi în nici un caz coleg de preocupări. Ca şi astăzi şi pe vremea noastră erai popular dacă ieşeai din comun, dacă făceai ceva bine, sau dacă făceai ceva rău.  Pe Eugen toată şcoala îl integra în prima categorie, pentru că era cel mai bun la matematică, fiind olimpic naţional.

Animat de deviza ,,Voinţă mai presus de toate!…’’ îşi păstrează permanent dorinţa din copilărie de a fi cel mai bun în tot ce face. A absolvit facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din Bucureşti, a lucrat în Cercetare şi în Politehnică, iar în prezent este Conferenţiar Universitar Doctor Inginer la Universitatea Hyperion din Bucureşti.

– Copil fiind, ce visai să te faci când vei fi mare?

– În şcoala primară îndrăgisem foarte mult aritmetica, geografia şi istoria şi acest lucru i s-a datorat învăţătorului meu de atunci, Vasile Nistorescu. De aceea, atunci vroiam să mă fac învăţător, sa fiu în locul lui. În şcoala generală l-am îndrăgit pe profesorul de matematică Andriţoiu pentru că mi-a deschis ochii către matematica de performanţă, a exerciţiilor şi problemelor mai grele din Gazeta Matematică şi vroiam să fiu, de asemenea, în locul lui. Pregătit de profesorul Andriţoiu făceam primii paşi la olimpiadele judeţene de matematică de la Tg-Jiu unde am reprezentat cu succes şcoala din Peştişani. La liceu mi s-a deschis  mintea şi către alte orizonturi, pe lângă matematică, istorie, geografie, devenisem interesat şi de ştiintele naturii, adică de biologie, fizică şi astronomie. Acum voiam mai mult!…

– Cum astronomia?

– De fapt, astronomia a fost o dragoste mai veche. Când eram de 3-4 ani, mergeam seara, împreună cu părinţii mei, în satul vecin, la bunici. Tatăl meu mă căra  în spate, pe umerii lui, iar  eu îl întrebam despre stele.  El îmi arăta Carul mare, Carul Mic, Cloşca cu Puii, Steaua polară şi încă vreo 2 -3 stele. Restul constelaţiilor şi stelelor aveam să le descopăr eu abia la liceu când, făcând rost de o hartă a cerului, am fost atât de bucuros, că am învăţat-o toată. Nici acum nu am uitat-o şi ştiu aproape toate constelaţiile şi foarte multe stele.

Îmi făcea plăcere ca după ce lucram la matematică în timpul zilei, seara să ies, să mă relaxez privind cerul. Îmi plăcea să stau cu capul în stele şi să le identific.

De ce astronomia şi fizica? Pentru că în adolescenţă se nasc întrebările filosofice despre viaţă, despre natura înconjuratoare şi atunci am realizat că natura poate fi studiată cu ajutorul fizicii, dar explicată matematic. Matematica vine să certifice pentru omul logic, homo sapiens, tot ce vede în jurul lui. Atunci aş fi vrut să mă fac poate un astronom, poate un profesor de matematică mai bun, dar către sfârşitul liceului, când am tras linie, mi-am dat seama, că trebuie să urmez o facultate care are şi matematică şi fizică, şi de aceea  am ales electronica.

– Să o luăm la pas. Povesteşte-mi mai întâi de perioada liceului, când toată lumea aflase despre tine că esti olimpic naţional la matematică.

Eu veneam la Liceul Tudor Vladimirescu din Tg – Jiu, din provincie, de la Brădiceni şi Peştişani, şi descopeream cu uimire foarte mulţi copii deştepţi în jurul meu -Lavinia Boştină, Daniela Bărbulescu, Daniela Ciulică, Gabriel Tâlvescu şi alţii- toţi din clasă eram numai elevi foarte buni. A fost perioada în care eu îmi propuneam să-i depăşesc. Toată viaţa mea am vrut să fiu cel mai bun. Deviza mea a fost şi este Voinţă mai presus de toate!… Am fost cel mai bun în şcoala primară, în şcoala generală şi firesc îmi doream să fiu cel mai bun din clasă şi la liceu. Prima încurajare am primit-o de la Domnul Profesor de matematică Grigore Mladin, în clasa a IX- a, în prima săptămână de şcoală, când nu mai ştiu la ce întrebare am răspuns foarte bine şi dumnealui ne-a zis ,,Fiţi atenţi la băiatul ăsta, să vedeţi cine va fi în clasa a XII-a !’’.

– Şi aşa a fost.

La sfârşitul clasei a IX-a am ajuns să fiu cel mai bun din clasă la matematică, performanţă pe care am atins-o doar prin muncă, sau, dacă e să-i dau crezare fiului meu ,,muncă, muncă, dar te mai ajută şi inteligenţa’’…

Peste vara am continuat sa învăţ singur înainte materia şi la sfârşitul clasei a X-a ştiam toată matematica de liceu. Răsplata a venit apoi în clasele a XI-a şi a XII-a când am participat la Olimpiada Naţională de Matematică şi Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice.

– Doamne sfinte! Ce resorturi te împingeau spre astfel de performanţe?

– Părinţii noştri ne-au spus – mie şi celor două surori mai miciNatalia şi Gabriela – că nu au cum să ne ajute şi dacă învăţăm, o facem pentru noi. Aşa că am învăţat totul singur, dar cu mâna pe inimă-ţi spun că am învăţat doar din plăcere. Fiind o fire comunicativă m-am împrietenit cu copii mai mari – Mariana Bâcoi şi Florin Daviţoiu, doi elevi foarte buni ai liceului, şi care erau tot din Brădiceni. Le-am cerut cursurile lor, nu cărţile, şi pe baza notiţelor lor am început să învăţ înainte.

– Să înţeleg că fizica ai abandonat-o?

– Deloc. La o oră de fizică, după ce aproape jumătate de clasă luase nota 4, Doamna Profesoară de fizică Irina Rebedea ne-a spus că este foarte supărată, că suntem nişte proşti. Erau nişte probleme de mecanică, în care se foloseau diferenţele finite şi puţini colegi înţeleseseră ce înseamnă, dar eu înţelesesem, aşa că m-am ridicat şi i-am spus că eu nu sunt prost. M-a scos la tablă. Am rezolvat problemele. Mi-a dat 10. M-a întrebat dacă sunt pasionat de fizică. Adevărul era că eu îndrăgeam fizica, însă în sufletul meu eram matematician. Atunci pe loc i-am ascuns că-mi place mai mult matematica şi i-am spus că-mi place fizica. Asta m-a obligat să acord pe viitor o atenţie deosebită şi fizicii. În liceu, am ajuns olimpic naţional la matematică şi primul care nu mergea la olimpiada naţională de fizică, clasându-mă al treilea pe judeţ. De fapt, cei doi profesori de matematică şi fizică, Grigore Mladin şi Irina Rebedea, mi-au marcat devenirea şi cred că nu greşesc dacă spun că mi-au marcat viaţa. Chiar dacă acum nu mai sunt printre noi, eu le port un respect deosebit pentru totdeuna şi nu îi voi uita.

– Astfel stând lucrurile cu matematica şi fizica te mai interesau şi alte discipline?

– Am învăţat şi la celelalte materii. Mi-a plăcut biologia dar şi chimia pe care am făcut-o cu doamna Iliescu. Însă în clasa a XI-a, fiind olimpic naţional la matematică, cu rezultate foarte bune şi la fizică, participam la diverse sesiuni de comunicări ştiinţifice şi concursuri, Doamna Iliescu mi-a spus ,,Posdărăscu, e suficient câtă chimie ai învăţat în clasa a IX-a şi a X-a, la ora mea te duci în ultima bancă şi vreau să aud că ai numai rezultate bune la matematică şi fizică’’. Peste mulţi ani, după revoluţie, am avut bucuria să o întâlnesc pe doamna Iliescu în satul meu Brădiceni, unde cumpărase sau revendicase un teren.

– Dar alte pasiuni, mai umane, mai puţin tehnice au mai încăput în viaţa ta calculată la milimetru?

– Îţi dezvălui un secret. Am fost pasionat de poezie, dar părinţii mei nu m-au încurajat deloc în acest domeniu. Prima poezie am scris-o prin clasa a III-a. Încă din şcoala generală am avut poezii publicate în revista Ramuri, la Craiova. I-am uimit pe toţi în clasa a VII-a când am scris poezia Mama. Doamna profesoară Daviţoiu ne-a dat să facem o compunere şi eu am făcut o poezie. Ei i-a plăcut foarte mult aşa că a mers la cancelarie şi le-a citit-o şi altor profesori. Unii dintre ei au  spus că am copiat-o de undeva. Remarca aceasta a dat naştere la două trăiri diferite. Pe de-o parte am trăit un sentiment puternic de tristeţe, că nu aveau încredere în mine, iar pe de altă parte am fost extrem de încântat, pentru că mi-am dat seama că poezia mea e chiar valoroasă. De atunci şi mama mea mi-a lăsat poeziile în pace şi am continuat să scriu poezii inclusiv în facultate. Sigur că acum am o altă părere despre ele. Îmi plac cele pe care le-am scris în facultate şi liceu, faţă de cele timide din şcoala generală. Tot în liceu şi mai apoi în armată şi facultate am încercat să scriu proză, dar nu am reuşit. Filosofam prea mult şi am spus ca asta nu e proză. Mi-am ales şi un pseudonim –  Alter Ego Incognito – de care sunt şi acum mândru.

Apoi, în clasa a XII-a am cochetat un pic cu filosofia, am fost chiar la sesiuni de comunicări ştiinţifice, am luat locul II pe judeţ, iar lucrarea mea care dezvolta o idee din fizică legată de principiul lui Huygens de propagare a undelor, şi pe care eu o extinsesem, în filosofia ştiinţifică de propagare a informaţiilor, a fost apreciată de auditoriu ca foarte interesantă. Juriul a fost de altă părere. Ocupantul locului I scrisese despre Ceauşescu, pe cand lucrarea mea nu amintea nimic de partid sau de conducator.  Ca o consecinţă, m-am trezit acasă cu o mulţime de scrisori de felicitare de la persoane care erau încântate de ideile mele.

– Să continuăm drumul spre facultate.

 – Am trecut printr-o transformare interesantă în clasele a XI-a şi a XII-a. Aveam cunoştiinte avansate de matematică, fizică şi filosofie, acumulam cunoştiinţe depre astronomie, eram interesat de evoluţia vieţii pe pământ, citisem teoriile lui Darvin şi Carl Segan, mă simţeam bine pregătit şi aveam un model de profesor – Edmond Nicolau, un mare om de ştiintă şi filosof, profesor de renume mondial. Citisem despre el şi voiam să-l cunosc. M-am dus la facultatea de Electronica şi Telecomunicaţii din Bucureşti fiindcă aflasem ca dânsul predă acolo.

– Întâlnirea cu profesorul Nicolau a corespuns aşteptărilor tale?

– Am fost studentul lui şi chiar am fost febleţea lui, fiindcă eram unul dintre cei mai activi studenţi. Îmi pare rău că nu am reuşit să colaborez cu dânsul şi după terminarea facultăţii.

Progresul tehnico-ştiintific e foarte rapid şi nu ai timp să acumulezi totul. În liceu credeam că se poate, că pot deveni omul care ştie tot. În facultate am descoperit că nu e posibil. În anul II i-am atras atenţia profesorului Marcel Profirescu care preda Dispozitive şi Circuite Electronice. În fiecare an îşi alegea un student să lucreze în Laboratorul de Microelectronică. Din aproape 500 de studenţi, câţi eram în an, profesorul Profirescu m-a ales pe mine. A fost un privilegiu să ajung acolo, fiindcă era singurul loc unde puteai avea contact cu calculatorul. Pe vremea aceea era foarte greu  să ai acces la un calculator. Toată Politehnica mergea la un singur calculator care era la Automatică. Aici era un laborator cu minicalculatoare, cu mai multe terminale unde eu aveam terminalul meu şi în loc să fac un program, două pe semestru, aşa cum făceau toţi studenţii, eu puteam să fac un program, două pe săptămână. E adevărat că rulau destul de greu, uneori aveam implementate programe pentru care asteptam mai bine de o zi să ruleze, dar asta a fost şansa mea, lucru care m-a ajutat pe partea de informatică. În acest laborator am îmbinat cunoştinţele de electronică cu cele informatică.

Alegând sa colaborez cu profesorul Marcel Profirescu m-am îndepărtat de vechea mea dorinţă din liceu, aceea de a colabora cu profesorul Edmond Nicolau, care era total opusul lui Profirescu. Profirescu era profesorul specializat pe o anumită problemă, de altfel foarte bun pe domeniul respectiv dar care minimiza sau nu acorda nicio atenţie pentru restul domeniilor. Edmond Nicolau era omul universal care să spunem că nu ştia problema foarte bine în detaliu, dar avea cunoştiinţe reale din toate domeniile, punea accent pe interdisciplinaritate, lucru care astăzi e foarte bine văzut. Am fost la Profirescu, mi-a plăcut domeniul lui şi ştiam că în producţie sau în cercetare unde voi ajunge n-o sa mai întâlnesc un laborator ca acela şi de asta am zis că e şansa mea să aprofundez tărâmul microelectronicii. În orizontul de interdisciplinaritate al lui Edmond Nicolau eram învăţat să mă descurc singur. Era suficient să păstrez contactul cu unii profesori pe care îi respectam foarte mult. De altfel, eu mi-am respectat toţi profesorii chiar dacă, uneori, ajungeam la concluzia că unele lucruri spuse de unii dintre ei nu sunt întocmai corecte. Mi-am văzut de treaba mea.

– Concluzia, fiindcă tot îţi plac stelele, ai continuat să străluceşti şi pe cerul Electronicii?

– Cerul Electronicii? Ce frumos te-ai exprimat! Trebuie să ştii că electronica presupune să cunoşti atât matematică, cât şi fizică, foarte bine şi la un nivel destul de avansat. O dată aceste lucruri înfăptuite, electronica devine un Univers fascinant în care stelele sunt dispozitivele şi componentele electronice iar constelaţiile sunt schemele ce le cuprind pe acestea. Lumina care se propagă de la o stea la alta e analoagă informaţiei care trece de la o componentă la alta.

În facultate, m-am remarcat imediat printre colegi pentru răspunsurile rapide pe care le dădeam profesorilor la cursuri sau la seminarii. Am fost cel mai bun din grupă, apoi cel mai bun din serie. Am avut majoritatea notelor de 10, am terminat cumva pe podium din cei aproape 500 de studenţi din promoţia noastră.

Poate sună ciudat, dar eu nu ştiu să fi lipsit de la vreun curs. Eram prezent fiindcă voiam să înteleg cursul chiar  din sală şi în plus făceam, alături de alţi colegi, ca orele profesorului să devină interactive. Eu intram în sesiune cu materia învăţată, trebuia doar să o repet, aşa că în sesiune îmi ajutam alţi colegii să înveţe. Tot făcând lucrul ăsta mi-am dezvoltat, fără să-mi dau seama şi talentul de profesor. Erau colegi care în timpul semestrului nu prea se omorau cu învăţatul  şi în sesiune veneau la mine să le explic cursurile. Eram foarte fericit pentru că mă simţeam apreciat. Am participat la diverse activităţi studenţeşti. Am fost ales în anul II, în conducerea facultăţii, la început membru simplu şi apoi, şef în cadrul comisiei organizatorice pe facultate. Am avut chiar diverse funcţii atât la nivel de Politehnică cât şi la nivel de cămin. De acolo mi se trage şi acum calitatea de bun organizator de activităţi.

– Bun, dar  timp să trăieşti, să iubeşti îţi mai rămânea?

– În facultate s-au deschis noi orizonturi. Stăteam la cămin şi abia acum am început să cunosc şi eu viaţa. De fapt viaţa personală a început în cantina R2 unde ne întâlneam noi, cei de la Electronică, cu fetele de la Chimie. Acolo au început primele ocheade. Mai era şi discoteca, tot în cantina R2 sau în căminul P24, de două ori pe săptămână, între orele 8 şi 10 seara, de unde eu nu lipseam niciodată fiindcă-mi plăcea foarte mult sa dansez. Tot aici, în anul II am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie Dănuţa, care era în anul I la chimie organică.

– Dar vreo prostie ai făcut şi tu vreodată?

Da. Eram un şugubăţ. În anul II de facultate am construit un microemiţător împreună cu colegul meu de cameră Adam pe care, inconştienţi, l-am lăsat în camera unor fete, pe care vroiam să le ascultăm din căminul nostru. Noi credeam că suntem singurii vizitatori ai fetelor, dar am fost daţi de gol de alţi electronişti, care au trecut pe acolo şi care le-au explicat că acelea nu sunt doar simple sârme şi că cineva le ascultă. Din moment ce am văzut că nu mai emite, ne-am dus la fete, dar primirea lor a fost foarte ,,răcoroasă’’ în sensul că la intrarea în cameră am primit o găleată de apă în cap. Eram inconştienţi pentru că era interzis pe vremea aceea să te joci cu aşa ceva. Noi nu ne-am gândit deloc la implicaţii…Sugubat

Fiind la electronică, începusem să construim tot felul de jucărioare electronice. Era un lucru bun pentru că îmbinam teoria cu practica. Ne străduiam şi noi aşa cum puteam, pe butuci, că nu se găseau ca acum pastă şi alte substanţe ca să poţi să realizezi în condiţii lejere un cablaj imprimat. Luam şi noi smoală de la temelia căminului P24, o topeam, o puneam pe cablaj pentru realizarea traseelor ca apoi să bagăm placa în baie de corodare. De componente făceam rost de la studenţii de la seral, care lucrau şi vindeau piese. Căminul era o mică industrie în care noi învăţam să practicăm electronica. Se construiau de la simple amplificatoare, jocuri de lumini, unele chiar inteligent gîndite, până la acele calculatoare tip PC, cum ar fi Cobra şi HC.

– Ai absolvit facutatea şi încotro ai luat-o după aceea?

– În facultate nu-mi mai doream să fiu profesor, ci să fac cercetare. Aşa că am ales sa fiu repartizat în anul 1990 la Institutul de Cercetari şi Proiectări Tehnologice în Transporturi, care după 7 ani, ca majoritatea institutelor de cercetari, s-a desfinţat. Aici am intrat în Laboratorul de Electronică şi să nu mire pe nimeni, dar am descoperit, după 1990, că vagoanele noi aveau microprocesoare pe ele. La 3 ani de institut am realizat un proiect unic în Europa de sud-est, care mai exista şi în Viena, un sistem de măsurare şi monitorizare a pierderilor energetice în vagoane, containere şi alte incinte izoterme, realizare despre care s-a vorbit şi în presa din aceea vreme. În mai puţin de 7 ani am ajuns cercetator ştiinţific principal, gradul III.

Dupa 7 ani am plecat din Institut în învăţământ. Colaboram cu Universitatea Politehnică din 1992, dar în 1997 am venit cu totul aici. Din păcate, aşa au fost vremurile, după gradul pe care îl aveam, funcţia mea trebuia să înceapă cu şef lucrări, dar nu a fost aşa şi am început de la asistent. Aşa au sunat atunci interesele unor profesori.

Ca asistent în Politehnică am facut  mai mult laboratoare, proiecte şi seminarii. Această muncă era obositoare fiindcă îmi ocupa toată ziua şi toată săptămâna. Dar erau 3 profesori şi eu eram asistentul lor.  În plus, trebuia să-mi pregătesc şi lucrarea de doctorat. Primele probleme de sănătate de aici mi s-au tras.

Prin 2002 am devenit şef lucrări şi mi-am luat şi doctoratul în Sisteme Automate, având la bază lucrarea pe care o realizasem în institul de cercetări, dar pe care am perfectionat-o, în sensul că sistemul automatizat creat de mine era acum complet controlat de un calculator şi asta nu era singura contribuţie pe care o adusesem în lucrare.

Şansa de a deveni cu adevărat profesor mi-a dat-o în 2003 Facultatea de Automatică, Electronică şi Informatică Aplicată de la Universitatea Hyperion din Bucureşti unde am făcut pasul către cursuri gândite şi scrise de mine. Aici mi s-a oferit posibilitatea să îmi public singur articolele. Am putut să public cărţi ca unic autor – Analiza si sinteza dispozitivelor şi circuitelor numerice precum şi Achiziţia şi prelucrarea semnalelor provenite de la sisteme multisezoriale. Am mai elaborat si alte proiecte didactice, care sunt în circuit închis în cadrul Universităţii. Am participat la diverse Conferinţe Ştiinţifice Naţionale şi Internaţionale cu peste 50 de lucrări şi sunt autorul unor diverse instrumente şi aparate electronice bazate pe instrumentaţie virtuală.

În februarie 2008 am obţinut titlul de conferenţiar prin ordin de ministru care mi-a dat şi mai multă încredere şi putere.

În prezent sunt profesor la Universitatea Hyperion, unde predau diverse discipline ca Circuite electronice analogice şi digitale, Instrumentaţie virtuală de măsurare, Analiza şi sinteza dispozitivelor numerice, Senzori şi traductoare, Arhitectura calculatoarelor. Metodele mele de predare sunt dintre cele mai moderne. Nu cer studenţilor să memoreze cum făceau o parte din profesorii mei, ci le cer să înţeleagă. Majoritatea lecţiilor sunt interactive. Activitatea de predare nu pune accent doar pe simpla transmitere de informaţii către studenti ci şi pe observaţie şi feed-back. Fixarea cunoştiinţelor teoretice este completată de activitatea de simulare cu calculatorul şi de diverse experimente şi aplicaţii practice efectuate în laborator.

Astăzi Universitatea Hyperion nu diferă de Universitatea Politehnică Bucureşti şi Facultatea de Automatica, Electronică şi Informatică Aplicată nu diferă de Facultatea de Automatică sau de Facultatea de Electronică din Politehnică. De la an la an avem performanţe din ce în ce mai ridicate pe linie didactică sau de cercetare ştiinţifică. Facultatea dispune în prezent de săli de curs, de seminarii şi de laboratoare moderne în care profesorii şi studenţii îşi pot desfaăşura actvitatea didactică sau de cercetare. Într-o perioadă destul de scurtă de la Revoluţie, Universitatea Hyperion a reuşit să îşi facă loc printre universităţile de prestigiu din ţarăşi de peste hotare.  Universitatea Hyperion a ştiut să strângă un colectiv valoros de profesori pe care i-a adus la început de pe la toate instituţiile de profil din Bucureşti. Acum deja îşi creşte cadre didactice tinere din propria pepinieră. Toate acestea au avut un nume care s-a identificat cu universitatea în tot acest timp şi acela este profesorul Ion Spânulescu.

– Nu te-am întrebat nimic de familie, te rog să-mi spui acum de unde ai plecat şi unde ai ajuns?

– Copilăria mea nu a fost prea fericită. Mergeam alături de părinţii mei la toate muncile şi timp de joacă nu aveam. Joaca mea era învăţatul. Timpul meu liber era doar pentru învăţat. Când mergeam la muncă luam şi o carte cu mine din care să pot citi la o eventuală pauză. Poate şi ăsta a fost un motiv care m-a determinat să învăţ, alături de setea mea de cunoaştere, care a rămas intactă şi acum, când am de toate. Până la 18 ani am participat la toate muncile de la ţară, gradină, porumb, cartof, tăiat lemne, cosit. Aveam pământ şi creşteam şi animale. Nu eram o familie săraca. Ambii părinţi lucrau. Mama mea, Maria, lucra într-un atelier de croitorie la Arta Casnică Tismana. Tatăl meu, Gicu, a fost lăcătuş mecanic la Combinatul de Azbociment de la Bârseşti. Nu am dus lipsă de bani, dar fiind colectivizare, părinţii mei erau obligaţi ca pe lângă gospodăria proprie, să meargă şi la anumite munci agricole, iar eu fiind cel mai mare am fost principalul lor ajutor.

Am însă şi amintiri foarte frumoase din copilarie când mergeam noaptea la pescuit cu tatăl meu. În jurul nostru, în nopţi răcoroase de vară, cu cerul plin de stele, auzeai foşnetul copacilor în bătaia vântului, clipocitul apei curgătoare şi greierii cântând undeva la mal. Uneori mai auzeai şi câte o pasare care, apoi zbura din copaci deranjată de prezenţa noastră. Asistam la un concert superb în aer liber. Mergeam în cizme prin râu, cu o lampă cu gaz lampant şi pescuiam cu furculiţa (oslea). Fiecare mişcare a mea prin apă simţeam că avea să deranjeze o armonie deja stabilită.

O altă amintire frumoasă o am de când mergeam cu bunicul meu Mihaiţă cu vacile la păscut. Se făcea cu rândul în sat. Era o plăcere să alerg în dumbravă, să-mi construiesc diverse unelte din beţe şi-mi plăcea nespus de mult să-i ascult poveştile bunicului din timpul războiului, căci luptase pe front, până dincolo de Praga.

Acum am o familie fericită şi împlinită. M-am căsătorit în 1992. Soţia mea Angela-Daniela, Dănuţa cum îi spun eu, a absolvit în 1991 facultatea de chimie organica şi a primit repartiţie la fabrica de medicamente Sicomed, actualmente Zentiva, companie parte a grupului Sanofi-Avensis şi acum, după 20 de a ani este Manager  Resurse Umane.

A fost greu pentru noi la început, apoi uşor-uşor lucrurile s-au îndreptat. Dani, băiatul nostru s-a născut în 1995 şi peste câţiva ani am descoperit, cu mare bucurie că este pasionat de matematică, fizică şi informatică.

– Aşchia nu sare departe de trunchi…

– La educaţia şi pregătirea lui Dani a contat foarte mult faptul că noi i-am fost mereu alături iar el ne-a răsplătit cu numeroase premii obţinute la diverse concursuri naţionale şi internaţionale. A fost tot timpul cu un an înainte. În clasa a III-a obţinea locul I la clasa a IV-a, pe Bucureşti, în clasa a IV-a era calificat la câteva olimpiade de clasa a V-a, în numele şcolii 146 (I.Gh. Duca), unde lua numai locul I. Dimineaţa mergea la doamna învăţătoare şi după amiaza mergea la clasa a V-a, dădea tezele la matematica şi lua numai 10. A obţinut foarte multe premii întâi. În clasa a V-a, sfătuit de mine, a descoperit că anumite probleme de matematică se pot rezolva cu ajutorul informaticii. În mai puţin de o jumătate de an lua locul III pe ţarăla Olimpiada Natională de Informatică. Până în clasa a VII-a a continuat să meargă la diverse concursuri interjudetene şi nationale de matematică, fizică şi informatică, de unde s-a întors cu numeroase premii, cele mai multe fiind I. În clasa a VII-a a obţinut performanţa de a fi prezent la toate cele 3 Olimpiade Naţionale şi la fiecare a obţinut prima menţiune. Începând cu clasa a VIII-a, Dani a trecut la învăţământul privat, mai exact la International Computer High School Bucharest – ICHB, unde directorul l-a sfătuit că ar obţine rezultate mai importante dacă s-ar concentra pe o singură disciplină; aşa că şi-a ales informatica. În anul următor – 2010, în primăvară, băiatul meu ajungea la două olimpiade naţionale, însă performanţa pe plan internaţional avea să se realizeze la informatică, unde numele Daniel Posdărăscu era alături de cel al României. La sfârşitul anului trecut, a obţinut locul I şi, evident, medalia de aur, la Balcaniada de Informatică pentru Juniori din Bulgaria. Performanţele au continuat şi anul acesta, pentru că Dani s-a întors de la Olimpiada Internaţională Pluridisciplinară din Yackuţia, Rusia cu o medalie de aur, iar de la la Balcaniada de Informatică pentru Seniori cu o medalie de argint. Din aceste motive, în acesta vară, presa din România l-a numit Daniel, un copil de aur!.

Dani are şi alte pasiuni. În timpul liber, joacă fotbal ca toţi băieţii iar de trei ani urmează o şcoală de teatru care l-a schimbat foarte mult, evoluând cu succes, pe scena Teatrului de pe Lipscani, în diverse piese de teatru de autori celebri: Shakespeare, Moliere sau Goldoni.

– Privind în urmă eşti mulţumit de drumul tău?

– Sunt foarte multumit cu ce am realizat. Singurul lucru care mă nemultumeşte e că anumite probleme de sănătate m-au făcut oarecum să încetinesc ritmul şi să privesc cu alţi ochi viaţa. În fond realizarea oricărui vis necesită sacrificiu. Visul meu de a cunoaşte cât mai mult, de a ştii totul, m-a făcut mai târziu să plătesc oarecum cu sănătatea, dar parcă tot fericit şi sănătos în suflet eşti când ştii, când ai cunoştinţe. Fiul meu mă porecleşte ,,Wikipedia’’.

Sunt foarte mulţumit să pot conduce colective de cercetare. Am fost manager de proiect, responsabil de proiectarea şi implementarea sistemului de BMS (Building Management System), sistem de control inteligent  al diverselor instalaţii şi echipamente ale unor cladiri de birouri din ansamblul Semănătoarea. La facultate fac cercetare împreuna cu alţi colegi în Laboratorul de Ştiinţe şi Tehnologii Inovative Integrate la a cărui naştere am contribuit şi eu.

– Cum ai ajuns să faci şi asta?

Unii studenţi nu te uită. Au terminat facultatea, au ajuns directori de firme. Au fost implicati în proiecte mai mari. Sunt mult mai dinamici decât noi. Când s-a pus problema de Building Management System, însemnând foarte multă informatică, electronică şi automatică,  şi-au adus aminte de mine şi m-au chemat să fiu parte din acel proiect. Din păcate acum proiectul s-a oprit, ca multe alte proiecte imobiliare.

– Apropo, ai întâlnit în activitatea ta de cadru didactic studenţi asemeni ţie?

Da, am întâlnit. M-am bucurat foarte mult şi le-am acordat tot sprijinul meu. Eu nu m-am bucurat de acest lucru în primii ani dupa Revoluţie, nici la institutul de cercetări şi nici la Politehnică. Sunt foarte bucuros ca peste ani să primesc mesaje de mulţumire din parte lor. Un profesor bun nu se uită niciodată. Nici eu nu i-am uitat pe profesorii mei şi acum mi-a venit rândul. Am învăţat că în viaţă binele pe care îl faci odată se întoarce cândva.

– Ne apropiem de finalul interviului nostru. Spune-mi dacă azi eşti integrat cu totul în viaţa de bucureştean şi cum priveşti spre locurile  natale.

 – Acum da, sunt integrat în viaţa de aici, dar sufletul meu şi inima rămân în satul meu. Din păcate locuitorii satului Brădiceni nici nu ştiu cât de mult îi iubesc, chiar dacă nu am  mai ajuns prin sat, din diverse cauze. De câte ori mă duc acolo sunt primit extraordinar de bine, pentru că eu eram un motiv de faimă a lor în judeţ. Mi se spunea Genel. Eugen sunt pentru voi, colegii mei, dar în satul meu eram Genel. Ei ştiau că scriu poezie, recitam la Căminul cultural, ştiau că sunt foarte bun la matematică, sunt foarte iubit acolo, am fost mândria lor. Din pacate nu am mai ajuns demult acolo, aşa au fost vremurile…

– Hai să încheiem într-o notă optimistă. Îţi mulţumesc că într-un final ai acceptat să facem acest interviu şi te rog să adresezi un gând luminos tuturor acelora care ne vor citi.

– Îţi mulţumesc şi eu la rândul meu pentru acest interviu. Ţi-l promisesem de acum un an şi iată că m-am ţinut de cuvânt.

Mai întâi aş dori să urez tuturor cititorilor tăi multă sănătate, fericire şi numeroase succese pe plan profesional în ciuda actualelor vremuri de criză. Să fie optimişti şi să lupte. Viaţa e aşa de frumoasă ca merită să lupti pentru fiecare clipă a ei. Expresia de la inceputul anilor ’90 ,,dacă vrei, poţi!’’ să ştiţi că e încă valabilă. O vorbă din popor spune că „nu banul ne face pe noi, ci noi îl facem pe el!…”.  Să nu uităm că adevărata noastră bogăţie nu este cea materială, ci cea spirituală cu care putem păşi în eternitate… şi, apoi … binele pe care îl faci odată se va întoarce cândva …

Aş dori ca tinerii din ziua de azi să fie mai mult aplecaţi către învăţătură chiar dacă tentaţiile sunt mai mari prin aparitia şi evoluţia atât de rapidă a calculatoarelor. Să înveţe permanent pentru că ce e nou astăzi e vechi mâine. Nici lumea şi nici viaţa nu aşteaptă. Important este să ai un vis şi apoi să crezi în visul tău. Mai devreme sau mai tărziu, să fie convinşi ca va veni şi răsplata credinţei lor.

Comentarii

comentarii

Related posts

12 Thoughts to “Vointa mai presus de toate!…”

  1. george

    Frumos zis- oltean de cinci stele…
    dar… incomplet: si profesor de cinci stele!

  2. george

    Si eu am dat tot un raspuns incomplet….
    complet era OM DE 5 STELE…

    1. Daniela Farhadi

      Acest interviu m-a emotionat asa de tare, incit am plins, citindu-l, mai ales de bucurie ca l-am regasit pe Eugen; de cind am terminat liceul, am incercat sa aflu unde a ajuns, pentru ca, dintre toti colegii, el m-a impresionat cel mai tare. Cind l-am cunoscut, era sfios, insa foarte repede am remarcat ca e un geniu in matematica, si eram convinsa ca va lucra undeva in cercetare; era mult deasupra noastra,  a tuturor, profesorul nostru, domnul Mladin, il respecta si era de fiecare data bulversat, cind Eugen venea cu intrebari care depaseau mult nivelul la care ajunsesem noi in clasa cu invatarea matematicii. Tin minte ca a pregatit in clasa a zecea un referat care era pentru sesiunea de referate de nivelul clasei a douasprezecea sau chiar mai sus. Intr-un fel, eram convinsa ca va reusi, pe de alta parte, imi faceam griji ca, in sistemul acela, nu va reusi sa isi impuna geniul. Din fericire, a dat de oameni care l-au sustinut.  Draga Eugen nu stiam ca erai pasionat de astronomie, tu, din modestie, nu ne povesteai despre pasiunile si despre talentele tale. O data mi-ai marturisit ca si tu scrii poezii, insa nu mi-ai aratat niciodata macar una. Spui ca ai avut o copilarie oarecum grea. Cred ca tocmai aceasta copilarie, poate grea, dar bogata (in valori) si frumoasa, ti-a deschis drumul in viata mai bine decit copiilor rasfatati de la oras. Tu ai invatat sa respecti munca si ai pastrat bunul simt de la tara nealterat si esti un om curat. Parintii tai iti spuneau ca nu te pot ajuta pentru viitor, dar au facut-o mai bine decit alti parinti care isi puteau ajuta copiii cu bani, ei ti-au dat la drum valori adevarate, o buna crestere si afectiune, te-au crescut in respect si o buna parte din ceea ce esti e investitia lor. Tu nu esti un om de cinci stele, tu esti o stea, sper sa mai aflu despre tine, de la tine. Cu drag, Daniela
       
       
       
       
       

  3. cornelia

    Voinţă , ambitie şi multă munca…toate astea nu puteau avea decat un singur rezultat…REUSITA …atat in viata personala cat si in cea profesionala…Felicitari!!

  4. dan

    esti un OM deosebit „maestre”
    amindoi… am trecut prin clipe grele… dar … trebuie .. sa fim sanatosi!
    chiar esti de 5 stele

  5. Vasile (Gigel) Bacoi Arcani

    Cine a inteles numerele complexe e aproape de divinitate si poezie. Un profesor bun nu se uită niciodată. Am primit fiecare un soft, duh si actionam ca atare. Rar, nu cat as vrea de des, aprind lumanari peste deal la Bradiceni, in locuri sfinte.

  6. Adina

    Felicitari! Am vazut si citit intamplator acest interviu, si mi-a placut foarte mult. Toata admiratia mea pentru persoane intr-adevar de 5 *. Mult succes pe mai departe d-le Profesor.

  7. Elvira

    SUPERB! Un iterviu superb cu si despre un om unic,valoros si fantastic.
    Mult succes!

  8. Sandu

    De acord întrutotul cu aprecierile!

    Am avut onoarea să fiu coleg atât cu Eugen, cât și cu doamna reporter (Maria) și mă mândresc cu faptul că am rămas prieteni !

    OAMENI ADEVĂRAȚI !

  9. Daniela Ursu

    M-a emoționat interviul si l-am regasit pe Eugen, proaspat elev de liceu: inteligent, comunicativ, avid de stiința, sufletist, bun coleg. Îi stiam pasiunile „ascunse” (poezie, astronomie) si am apreciat increderea pe care o avea in „steaua sa”. Felicitari! Mai stii cum îți spuneai? Eugenie – Eu, geniul. Adevar ai grait! Sa fii sanatos si sa mergi mereu pe acelasi drum drept si curat!

    1. King Coal

      Eu, geniul. Parintii tai iti spuneau ca nu te pot ajuta pentru viitor, dar au facut-o mai bine decit alti parinti care isi puteau ajuta copiii cu bani, ei ti-au dat la drum valori adevarate, o buna crestere si afectiune, te-au crescut in respect si o buna parte din ceea ce esti e investitia lor…. Sunt foarte bucuros ca peste ani să primesc mesaje de mulţumire din parte lor. Un profesor bun nu se uită niciodată. Nici eu nu i-am uitat pe profeso….

  10. gabriela

    Ma bucur sa aflu vesti despre EUGEN, o minte sclipitoare.Si eu sunt din acelasi sat si am copilarit impreuna cu el si surorile lui.Veneam la tara, in vacante, cu sora mea Bianca, la verisorii mei, Viorel si Vasile  Prejbeanu.Copilaria la Bradiceni ,in vacante, o retraiesc si acum cu placere.Si acum il mai intreb pe Virel de voi de Dan Mamara, de, fratii Cartianu, de fratii Nistorescu.

     

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.