De la părinţii mei am auzit de fraţii Chiriţoiu: Maria căsătorită Negrea şi Ion pe care i-am şi cunoscut şi Mircea Chiriţoiu persoană foarte importantă în Bucureşti. Nu-mi mai amintesc dacă părinţii mei ar fi ştiut sau nu în ce domeniu se făcuse remarcat Mircea dar într-o zi, l-am auzit pe Ion Cristoiu într-o o emisiune, cred, a lui Marius Tucă, anunţând ,,dispariţia excelentului istoric militar MIRCEA CHIRIŢOIU”.
Pentru că acum, la fel ca şi atunci, cunosc foarte puţine despre o personalitate care s-a ridicat de pe meleagurile Gorjului, am provocat-o la o discuţie pe doamna Elena Magheta Chiriţoiu, cea care l-a însoţit prin viaţă pe Mircea Chiriţoiu, până la trecerea extrem de precipitată într-o lume a umbrelor.
R. Pentru cei care, ca şi mine, ştiu foarte puţin despre Mircea Chiriţoiu, vă rog să-i creionaţi un portret care să conţină etapele semnificative din această scurtă viaţă.
-Mircea Chiriţoiu născut în anul 1952 în satul Drăgoieşti, comuna Crasna. Cronologic etapele formării sale au fost acestea:
• Şcoala generală a făcut-o la Turbaţi, Dumbrăveniul de astăzi;
• În 1971 a fost admis la Liceul Militar Dimitrie Cantemir din Breaza, admiterea aceasta constituind motivul părăsirii temporare a locurilor natale;
• 1974, a fost admis la Şcoala militară de Ofiţeri Activi Nicolae Bălcescu Sibiu – Arma Infanterie;
• 1981, a fost admis la Academia Militară;
• În perioada 1984-1989, a fost comandantul a 6.000 de soldaţi care au lucrat la Casa Poporului;
• După revoluţie, a lucrat ca Şef de birou la Arhivele Militare Române pe funcţie de ofiţer de grad I;
• 1988, a absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie Universitatea Bucureşti;
• În 1995, a absolvit un curs postuniversitar în domeniul arhivisticii.
R. În care dintre aceste etape l-aţi cunoscut dumneavoastră?
– Noi ne-am cunoscut în 1981, când el era în stagiul Academiei Militare, fiind locţiitor de comandant la Motru.În iulie 1983 ne-am căsătorit.
R. Ce cărţi a reuşit să publice?
– Din ce-mi spunea Mircea, eu ştiu că el a trebuit să studieze pentru o carte cam 15.000 de pagini, iar ca să poate face toate astea ajunsese să doarmă doar trei ore pe noapte. Anii de studiu în care s-a dedicat exclusiv cărţilor au fost puţini «1990-2000», pentru ceea ce avea de gând să scrie. De la coordonatoarea contractului de carte de la Librăria Eminescu am aflat că se exprimase de mai multe ori ,,că nu-i ajunge timpul pentru cât mai are de făcut”.
Şi în aceste condiţii a reuşit să aibă numeroase apariţii în revistele Dosarele Istoriei, unde era Consilier redacţional, Magazin istoric, în multe alte publicaţii de specialitate şi a reuşit să publice şi câteva cărţi:
• Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947: preliminarii militare, consecințe politice / documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu; prefaţă de dr. Florin Constantiniu;
• Agresiunea comunismului în România – Documente din arhivele secrete, vol. I şi II – împreună cu Profesorul Gheorghe Buzatu;
• Între David şi Goliath: România şi Iugoslavia în balanţa războiului rece; Acesta a fost studiul lui de doctorat, al cărui titlu a fost ,,România şi conflictul sovieto-iugoslav”. Împreună cu Profesorul Gheorghe Buzatu, coordonatorul lui de doctorat, care i-a schimbat titlul iniţial, am reuşit să o publicăm în 2005;
• Stalin: cenzurat, necenzurat de asemenea, împreună cu Profesorul Gheorghe Buzatu.
R. Prea curând, însă a plecat într-o altă lume…
– Ne-a părăsit rapid, la 47 de ani, când avea toată viaţa înainte, urcând scările din Piaţa Universităţii, din centrul Bucureştiului foarte aproape de locuinţa noastră, a doua zi după lansarea cărţii Stalin cenzurat / necenzurat.
Era 20 ianuarie 2000, se grăbea foarte tare să meargă la o emisiune televizată să-şi prezinte cartea într-o emisiune cu Ion Cristoiu, dar din păcate Cristoiu a anunţat pe post doar dispariţia lui.
Eu am zis că o cauză a dispariţiei lui a fost şi durerea fără margini pricinuită de decesul mamei lui, care se produsese cu doar 20 de zile înainte, ca şi dispariţia sorei lui din urmă cu 7 ani, tot la vârsta de 47 de ani, ca şi soţul meu. La noi veniseră şi vin şi acum la aproape 10 ani de când Mircea nu mai este, fel şi fel de oameni din zona natală cerându-ne ajutorul, să-i însoţim în câte un spital bucureştean şi tocmai pentru mama şi sora lui, nu s-a putut face nimic.
R. Cum au trecut aceşti aproape 10 ani fără un om despre care se vorbeşte doar de bine şi asta, nu cred, că doar din pricina faptului, că nu mai este?
– De atunci m-am ocupat să-i păstrez vie memoria, alături de cei doi copii ai noştri care aveau atunci 13 ani băiatul, 15 ani fetiţa, cărora le-am urmărit cu mare grijă activitatea. Sunt foarte mândră că soţul meu mi-a lăsat doi copii ca două flori şi a ştiut să ne pregătească pentru a întâmpina această greutate, în sensul că noi nu l-am putut uita niciodată. Sunt bucuroasă că încet-încet ei îşi găsesc drumul în viaţă. Pentru a continua ceea ce a început tatăl ei pe linie de istorie, fata mea a absolvit Facultatea de Istorie cu nota 10. De fapt, în 2007 a absolvit două facultăţi, ASE-ul şi Istoria. Acum s-a înscris la Masterat – Studii Europene, s-a căsătorit şi o să am un nepoţel, care probabil se va naşte de ziua soţului meu – 7 noiembrie. Băiatul a absolvit anul acesta Facultatea de Sociologie în cadrul Universităţii Bucureşti. Facultatea civilă pe care a absolvit-o tatăl lui avea şi o specializare de Sociologie şi el, deşi era un copil atunci, a auzit şi a mers pe acelaşi drum. Sunt foarte mulţumită că nu l-au uitat pe tatăl lor.
De asemenea, eu am căutat să-i menţin vie memoria şi în locurile în care s-a născut. Am iniţiat împreună cu Consiliul Judeţean şi autorităţile locale din Comuna Crasna un proiect cu privire la amplasarea unui bust care a fost lucrat la Centrul de Civilizaţie Europeană din Iaşi sub îndrumarea domnului profesor Gheorghe Buzatu, care mi-a fost tot timpul aproape.
Pe lângă profesorul Gheorghe Buzatu, un alt mare istoric care nu l-a uitat, a fost Academicianul Florin Constantiniu, unul dintre cei mai importanţi istorici ai zilelor noastre, care ne-a stat de asemenea aproape.
Datorită acestor oameni care nu l-au uitat pe Mircea Chiriţoiu, eu am fost invitată la foarte multe întâlniri, unde mi-au fost decernate diplome post-mortem.
Amplasarea monumentului în satul natal Drăgoieşti din Comuna Crasna, am făcut-o în 2004. De proiect s-a ocupat Domnul Arhitect Iulian Cămui, din partea Consiliului Judeţean Gorj, dar am primit şi tot sprijinul autorităţilor locale, al Domnului Primar Aurel Vamvu. Cu ocazia amplasării monumentului au fost prezenţi mulţi cunoscuţi şi foarte multe personalităţi, chiar şi primarul oraşului Târgu-Jiu. Atunci i s-a acordat şi titlul de cetăţean de onoare post-mortem al comunei Crasna.
Lucrul cel mai interesant este că eu pot să merg în locul lui de naştere să-mi adun gândurile, să-mi aduc aminte de anii pe care noi îi petreceam acolo împreună şi simt nevoia să merg lunar în aceste locuri în care el s-a născut. El era foarte legat de locurile natale şi m-a atras şi pe mine. Eu merg mai rar în locurile mele natale, în judeţul Dâmboviţa, care sunt situate la 30 de km de Bucureşti şi merg mult mai des în Gorj la 350 de km.
R. Ce vă atrage acolo, faptul că de acolo a plecat soţul dumneavoastră, sau zona noastră foarte frumoasă?
– Mă atrage foarte mult faptul că de acolo a plecat soţul meu. Vreau să mai fac câte ceva la căsuţa în care s-a născut el. Aş vrea să fac aici o bibliotecă şi, de asemenea, aş vrea să fac nişte donaţii de carte la Şcolile din Ungureni şi Dumbrăveni. Apoi, având acest monument, m-am simţit datoare să duc din pământul de la mormântul lui de la Ghencea Militar la mormântul părinţilor lui.
R. Vă mulţumesc că aţi acceptat să-mi vorbiţi despre viaţa şi activitatea unui gorjean remarcabil. Chiar dacă nu mai este, urmele trecerii lui pe acest pământ sunt destul de bine conturate.
Ca să încheiem într-o notă, mai optimistă, vă rog să transmiteţi un gând bun gorjenilor, în mijlocul cărora vă întoarceţi cu mare drag.
– Vă mulţumesc dumneavoastră că mi-aţi dat prilejul să aşternem pe hârtie câteva din gândurile mele care mă macină zilnic, că am putut să vă vorbesc despre un om deosebit, un patriot înnăscut, care ar mai fi avut foarte multe de dăruit şi ar fi avut dreptul să şi primească mult mai mult, în această viaţă. Doresc ziarului ,,Viaţa în Gorj” cât mai multe apariţii, iar gorjenilor le doresc multă sănătate, gînduri bune şi speranţă.
