Dumitru Aurel Gavrilescu

Datele seci din CV spun despre Dumitru Aurel GAVRILESCU următoarele:

absolvent al Liceului Tudor Vladimirescu în 1973;
absolvent al Universității din Craiova-TCM –Mașini Unelte în 1982;
cercetător principal III la Institutul de Cercetări și Inginerie Tehnologică pentru Mașini Unelte Titan București- 7 ani;
Șef vânzări ARMUS București 1991-1994;
director de vânzări produse informatice 21 de ani, dintre care
2 ani la INTEGRATOR;
19 ani la ORACLE.

Povestea sa umple de viață aceste date seci.

Cine va avea răbdare să plece la drum cu noi, va trage propriile concluzii, dar cu siguranță va fi încântat.

Să pornim!

– Din cele 2-3 schimburi de replici din scurta perioada de când ne știm, am aflat că v – ați ”retras” în Gorj. Sunteți gorjean?

-Tatăl meu era din Dolj- Valea Stanciului și mama din Olt-Romanați- Marotinu. Unul de peste Jiu și unul de lângă Jiu. Chiar dacă rădăcinile mele sunt în altă parte, din 1962 sunt gorjean, am copilărit acolo și sunt foarte legat de Gorj.

– Vă rog să începem povestea chiar de la rădăcini.

– Întotdeauna când vorbesc despre ai mei și despre mine, sunt bucuros să spun, că eu știu bine istoria unei părți a familiei mele. Mă laud cu tata, lui tata, lui tata …

– Stați puțin… adică străbunicul dumneavoastră?

– Da! S-a numit Ion Gavrilescu. A fost călăraș în războiul din 1877. A plecat la război cu armele lui, cu calul lui, cu uniforma lui. Provenind dintr-o familie de oameni înstăriți din satul Valea Stanciului din Dolj a făcut o donație de familie, o căruță sau două de echipamente pentru război. Când mă gândesc la neamul nostru, întotdeauna mă impresionează gestul său și povestesc despre el cu mândrie. Asta m-a făcut să rămân și să-mi placă să trăiesc în țara asta necăjită. S-a întors teafăr din război. Am si documentul lui de lăsare la vatra emis de Ministerul de Război în 1878, am și brevetul de decorație primit cu ocazia participării la Războiul de Independență.

A urmat tatăl tatălui, adică bunicul meu. El se numea Constantin Gavrilescu. A fost căsătorit cu Paraschiva Stănculescu. Împreună au avut 13 copii și doar 8 dintre ei au trăit. Toți au făcut școală.

Bunica. În jurul anului 1903 a fost o epidemie de ciumă i-au murit părinții și un frate, Nicolae. A scăpat bunica și un alt frate Ion, alintat Niță. Unchiul Niță, unchiul tatei făcuse Liceul Comercial. În 1914 era contabil aspirant la Banca Pop din Craiova și a trebuit să plece în Primul Război Mondial, ca sublocotenent. Când s-a terminat războiul a făcut parte din trupele care au mers în 1919 în Ungaria să se lupte cu Republica Comunistă a lui Béla Kun.

Tatăl meu a fost născut în 1921, în același an cu Regele Mihai. Elevii de liceu de aceeași vârstă purtau pe uniformă o tresă, care amintea de acest lucru, iar când a plecat în război a plecat direct sergent TT. Asta însemna că se bucurau de o anumită considerație pentru că erau născuți în același an cu regele.

Tata a avut un frate mai mare, Dumitru, ofițer de carieră, care l-a purtat pe tata prin toate garnizoanele pe unde era și el mutat. Așa se face că tata a început Liceul la Frații Buzești din Craiova, unde a avut o problemă că nu a vrut să învețe matematică și s-a dus la profilul Uman, dar a fost un excelent umanist. Cât fratele lui a trecut prin Regimentul de la Tg –Jiu l-a luat și pe tata și a continuat Liceul la Tudor Vladimirescu și de acolo a mers la Timișoara la Liceul Diaconovici Loga pe care l-a absolvit în 1941. Imediat a fost incorporat și a plecat pe Frontul de Răsărit.

În cel de al Doilea Război Mondial același unchi al tatei, unchiul Niță, fratele bunicii Paraschiva, a luptat în cadrul Armatei a treia la Stalingrad, având gradul de căpitan. Dumitru Gavrilescu, fratele tatei, cel care era ofițer de carieră a fost căpitan, comandant de batalion de obuziere grele la Cotul Donului. Tata era furier la Marele Stat Major, al generalului Șteflea. Toți trei au făcut războiul, toți trei au scăpat. Singurul care a avut probleme, a fost fratele tatei, care a fost împușcat în abdomen de un lunetist rus, dar a scăpat, iar tatei i-au degerat picioarele, dar au reușit să-l scape punându-i-le în varză murată.

Mama, pe numele de fată, Ana Boruzescu, s-a născut în comuna Marotinu din Olt, lângă Caracal, unde a și urmat cursurile liceului de fete. Au fost 12 frați. Unul dintre frații mamei, Dumitru Boruzescu a fost o perioada responsabil la restaurantul Carul cu Bere din București.

– Când și unde v-ați născut?

– Eu m-am născut 3 octombrie 1954 în Valea Stanciului. Mai am 2 frați Ion și Ilie Mircea, ambii mai mici ca mine.

În 1959, la 5 ani, eu am făcut pojar, rujeola cum se numește acum, boala de care mor și azi mulți copii. Din pojar am făcut TBC.

– Gândindu-mă cât de rău, cât de greu, cât de complicat e în zilele noastre să fii grav bolnav, îmi imaginez că în anii aceia a fost cumplit…

– În vremea aceea tatăl meu rămăsese la țară să-i îngrijească pe părinții lui. Pe mine m-a luat fratele tatei, căpitan în rezervă, Dumitru Gavrilescu, la Timișoara și m-a internat în spital, unde am stat, practic într-o celulă, timp de 7 luni. Erau gratii peste tot la geamuri și exista doar o mică fantă în geam, pe unde îmi băgau un taler cu puțină mâncare. Mă mir că aveau să mi-o dea și pe asta. După 7 luni când analizele se stabilizaseră în niște parametrii, m-au trimis la Săvârșin, în actualul Castel al Regelui, unde era un sanatoriu TBC pentru copii. Acolo eram cam 110 copii care erau în refacere după ce trecuseră prin spital. Acolo am făcut clasa I, în 1961. Două persoane m-au impresionat atunci: tanti sora șefă, al cărui nume l-am uitat și pe spatele unei poze de atunci era menționat doar tanti sora șefă si doamna învățătoare Felnac Ciki care s-a ocupat în mod special de copii care intraseră la scoală în clasa întâi. Între timp părinții au plecat din Dolj. Mama a făcut o Școală CFR la Cluj și a fost repartizată în prima stație liberă care a fost o stație de graniță, Jimbolia, lângă Timișoara. Cum era și firesc, tata a urmat-o pe mama. El când a venit din război a dat bacalaureatul, în 1946 cu George Călinescu (profesor examinator și președinte de comisie) la limba romana, având unul dintre subiecte Luceafărul de Mihai Eminescu. A fost respins de la câteva facultăți la care se înscrisese, printre care Drept și Silvicultură.

– Și ce s-a întâmplat după aceste respingeri?

– Un timp a fost diriginte de poștă și contabil. După ce mama a fost repartizata la Stația CFR Jimbolia, tata s-a angajat la Fabrica Electromotor din Timișoara. Acolo s-a împrietenit cu un evreu, care l-a sfătuit să lase visurile și să se califice ca electrician, să aibă o slujbă mai sigură să-și poată crește copiii. Îl aveau acum și pe fratele meu, Ionică, mai mic decât mine cu un an și opt luni. În perioada aceea tata a lucrat la Electromotor Timișoara și făcea naveta de la Jimbolia la Timișoara în fiecare zi. Acolo am urmat cursurile clasei a-II-a, avându-l l ca învățător pe dl. Didelea. Am stat un an de zile în Cantonul stației CFR din Jimbolia.

– Deci familia n-a prins rădăcini la Jimbolia, în Banat?

– Nu a prins, pentru că tata își dorea să vină acasă sau cel puțin să se apropie de casa părintească, de pământ, de vie, dar Craiova era oraș mare, închis și nici nu avea resurse să-și cumpere o locuință. La țară era casa bătrânească în care nu se putea locui prea ușor. La Tg-Jiu lucra sora cea mai mare a tatei, Domnica. Ea l-a chemat pe tata la ea și în 1962 am venit în Tg-Jiu.

– Mătușa Domnica dispunea de mai multe resurse?

– Locuia într-un apartament cu 2 camere, la C.A.M., unde și acum stă vărul meu Marin (Nelu pe numele de alint). În acel apartament au locuit într-o cameră mătușa cu unchiul și un nepot, Marin (Nelu), copil al surorii unchiului strămutata în Dobrogea, iar în cealaltă cameră locuiam noi 4 și acolo s-a născut și cel de-al treilea frate al meu. Acolo am stat un an de zile și am fost înscris la Școala Generală nr. 2 unde am făcut clasa a-III-a.

– Tatăl făcuse câte un an de liceu în localități diferite, iar dumneavoastră ați fost mai precoce, ați făcut asta din școala primară.

– Am omis să vă povestesc, că la 3-4 ani, la Grădiniță, la Valea Stanciului, am avut-o pe mama educatoare. Ea m-a învățat să scriu cu litere de tipar, să număr și să socotesc. Asta mi-a făcut cel mai mare rău.

-De ce?

– Eu nu am mai fost atent la profesori în clasă pentru că eram deja cu gândurile mult în față.

– Trebuie să fi fost și o parte bună în toate astea…

– În clasa a –II- a, la Jimbolia, am început să citesc primele cărți. În clasa a –III- a am golit toată biblioteca unchiului meu de la CAM. În clasa a –IV-a, mergeam alături de blocul nostru la Clubul fabricii de ciment de la Bârsești, unde era o bibliotecă. Terminasem toți clasicii literaturii franceze și engleze de la Honoré de Balzac, Gustave Flaubert până la Tobias Smollett. Am citit foarte multe cărțile de istorie, iar școala nu mă mai interesa.

– Să ne întoarcem totuși unde am rămas, la clasa a-IV-a.

– Tata între timp a găsit o slujbă la Fabrica de Ciment de la Bârsești. De acolo a primit o repartiție pentru un apartament cu 3 camere, dar până la urmă l-a luat altcineva și noi am ajuns într-un apartament cu 2 camere, pe Strada Republicii, pe scară cu generalul Gorgonețu și pe cealaltă scară era avocatul Vilău, ai cărui copii au făcut parte din copilăria mea, Lizeta, medic si Emil, profesor de matematica.

Începând cu clasa a –IV-a nu ne-am mai mutat. Am făcut școala generală nr. 4, unde clasa a–IV-a a fost una experimentală .

– Deci în clasa a IV-a nu ați avut parte doar de un nou început, ci și de un experiment.

– Da, deși trebuia să avem o învățătoare, am avut un dascăl la fiecare materie. Am fost coleg, printre alții, cu Minodora Dincă, Cristi Vodislav , Gabia Bobei, fostă Crișan.

Fratele meu, al doilea, a urmat la școală nr. 8. Eu am rămas până la liceu la școala nr. 4. Nu am prea învățat nici școală nici în liceu.

– După ce ați realizat, nu se prea vede, că n-ați învățat…

– Citeam doar literatură. Nu făceam nimic altceva. Îmi mai plăcea istoria pe care o făceam cu profesorul Gigi Cristea, dar nu istoria pe care o preda el, ci pe cea care o găsisem în biblioteca din casa splendidă a unchiului Niță Stănculescu, de la Craiova, cel care luptase și în 1919 în Ungaria și în 1944 în Rusia la Stalingrad.

–V-ați oprit vreodată din citit?

– Niciodată! Am acasă vreo 7.000 de volume, în afară de ce le-am dat copiilor și cumpăr și citesc în continuare.

– Să finalizăm Școala Generală nr.4 și să ajungem la liceu.

– Îmi reamintesc cu plăcere de încă doi profesori din generală, profesoara Biologie, doamna Popescu, soția viitorului meu profesor de română din liceu, cea care făcuse o slăbiciune pentru mine, îndrăgindu-mă ca pe copilul ei și profesoara de desen, doamna Bombonica, fostă arhitectă, cea care a proiectat Castelul de Apă, din Tg-Jiu, unde e acum benzinăria Petrom. Iar ca să fac trecerea spre liceu, domnul Amzuică a fost un alt profesor bun de desen, din liceu, care m-a învățat să desenez mai întâi în cărbune și apoi în acuarelă. Am făcut o lucrare, care a fost premiată și selecționată până într-o expoziție la Praga. Cred că am avut talent la desen, dar nimeni din familie nu m-a încurajat. Atunci era o meserie cu care mureai de foame și tatăl meu a avut ambițiile lui cu mine. M-a urmărit, m-a luat de mână și m-a dus la Tudor Vladimirescu.

– Vă pare rau?

– Nu, nu-mi pare rău! De un singur lucru îmi pare rău, că nu m-am făcut avocat. Aș fi salvat mulți oameni. Apoi am vrut să-mi fac copiii avocați, dar toată lumea s-a opus. E marele regret al meu…

– Până să vă întreb de copii, povestiți-mi cum a fost la Liceul Tudor Vladimirescu?

– Am intrat la Liceul Tudor Vladimirescu, dar nu am avut noroc de profesori buni, care să mă determine să învăț foarte bine. Matematica am făcut-o mai întâi cu doamna Nițescu si apoi cu domnul Băroiu. Fizica am făcut-o cu domnișoara Rebedea. Prima mea notă la fizica a fost 1. Toata clasa a luat 1 cu o singură excepție, un singur 5. După acel 1 am luat un 3, un 5 un 6 si un 8 si 8 în teză. Media a fost 5.88. În trimestrul II sau III nu știu ce am făcut la o teza și m-a dus în toamnă la corigență.

– Aoleu! Am fost și eu corigentă, în clasa a X-a, pe trimestrul I, cu media 3, la Rezistența materialelor și nu mă încearcă sentimente prea plăcute când îmi reamintesc…

– Eu din clasa a IX a până în clasa a XI a am fost corigent la matematică și fizică. Din 32 de elevi din clasă, 20 veneam în toamnă la corigență, mereu aceeași 20. De la domnișoara Rebedea am învățat, dar era altceva, nu picam pentru că nu știam, dar dl. Băroiu avea niște tipare, niște clienți. Îmi zicea:

– Să iasă la tablă Inspectorul Aurică, de la Fabrica de Împachetat Fum.

– Cum???

– Așa îmi spunea. Îmi punea o întrebare, dar eu fiind mai timid, nici nu apucam să pun mâna pe cretă, că îl și auzeam:

– Îți merge mintea ca bâtu țestului.

Te misti ca ochii mortului.

Marș la loc, nota 2!

În fiecare toamnă învățam. Când mergeam să dăm corigența pe mine dl. Băroiu mă întreba dacă sunt tuns și mă trimitea atunci să mă tund, timp în care ceilalți dădeau corigența. Când mă întorceam îmi cerea și mie carnetul și-mi punea nota 5, fără să mă mai întrebe nimic. Mie modul ăsta de a face școala nu mi-a plăcut. În clasa a –XII-a colegul meu, Puiu Preoteasa m-a chemat să fac pregătire cu el. Abia atunci clasa a-XII-a am trecut-o fără probleme.

In clasa a IX a Profesorul Ghinoiu m-a lăsat corigent la latină. Tata a mers la școală, la cancelarie pentru a înțelege ce s-a întâmplat. După primele discuții s-au împrietenit, tata fiind umanist și cunoscând greaca veche, latina, italiana și ceva rusă. Au început să-și spună amândoi citate în latină. După asta a venit acasă și m-a încins puțin. A fost un tip extrem de dur neînduplecat în direcțiile lui. Când aveam 4 ani mi-a dat o palmă peste ceafă că mâncam cu gura deschisă de am intrat cu nasul în farfurie, dar de atunci nu am mai mâncat cu gura deschisă.

– Mă gândesc că la Limba română rezultatele erau altele.

– Luam niște note de toata jena.

– Cum așa?

– Eram foarte timid și aveam și un scris infect, indescifrabil, din cauza faptului că începusem să scriu de la grădiniță, cu litere de tipar. Apoi, un om care citește foarte mult, are lumea lui imaginară, nu se luptă cu exteriorul. Am făcut Limba română cu Popescu – Bălești, un profesor pe care l-am admirat, dar mai mult de 5 nu mi-a dat niciodată. În clasa a-X-a ne-a montat piesa ”O scrisoare pierdută” și mie mi- a dat rolul lui Cațavencu, care mi se și potrivea. Eu stăteam în ultima banca cu ceilalți golani ai clasei. Mie mi se spunea Gavrilă Împărat, ăla care a citit 2 bascule de cărți. La sfârșitul unei ore de Română fără să mi dau seama, ne-am ridicat în picioare, eu eram în mintea mea de unde am ieșit și teatral am dat o replică din Cațavencu: deschideți geamul să iasă aerul de mitocan! Popescu – Bălești a înlemnit. M-a cunoscut după voce că eu eram.

La orice teza scriam 20 de pagini, dar, din cauza scrisului, Popescu – Bălești se oprea după primele rânduri și mi spunea că mi-a dat 5 pentru că m-am străduit să scriu atâtea pagini, dar dacă ar fi citit mi-ar fi dat 10 plus.

Cel de al doilea profesor care m-a nedreptățit la început, dar m-a iubit mai târziu, după ce m-a cunoscut, a fost profesorul de franceză Sabin Găman. Am avut înclinație spre limbi străine, aveam un puternic accent franțuzesc, dar din păcate părinții mei nu au avut bani să-mi plătească meditații. În clasa a-XII a mi-a făcut propunerea să mă pregătească la limba franceză, fără bani, că știa că nu aveam, doar ca să dau examen la Relații Internaționale – Comerț Exterior. M-am și pregătit, dar din păcate nu am putut să dau examen pentru că se depunea dosar.

– Dar anii de liceu au trecut.

-Au trecut, dar la final aveam Bacalaureatul, pe care-l dădeam la 3 materii. Matematică, Română și Biologie. La matematică din cauza unui coleg de clasă, am fost dat afară din sala, pentru că s-a interpretat că mi-ar fi șoptit, deși el nu știa și mă întrebase pe mine. Mi-au dat 1 în teză și m-au dat afară din lucrare, dar nu și din Bacalaureat.

– Ați spus exact că aveau ,,clienții” lor.

– Aveau, dar datorită colegului meu Puiu Preoteasa care mă meditase toată clasa a- XII-a, la oral am luat nota 9. Domnul Băroiu nu mă mai putea pica pentru că acum era o comisie. Toți au rămas mască!

– Bun așa!

– Astea sunt chestiile pe care le- am făcut eu în viață, la cei care nu au dat 2 bani pe mine. O să vedeți ce valențe iau toate astea, mai târziu, când m-am lepădat de timiditate.

– Povestiți-mi!

– În perioada în care am lucrat în multinațională și eram director de vânzări, lumea îmi spunea rechinul. Nu iertam nimic, nu am avut niciun rival, la nicio licitație, la niciun concurs nu a avut nimeni o lucrare mai bună ca a mea. Așa m-am format, nu mă laud.

Să termin cu Bacalaureatul. La Română am luat notă 5 deși știam foarte bine Frații Buzești. Eram îndrăgostit de Sadoveanu. Visam toate cărțile lui, inclusiv cele din perioada comunistă. Le am și acum, cărți scrise înainte de război, dar mi-au dat 5 tot pentru că nu mi-au citit mai mult de câteva rânduri.

La Biologie pe care o făceam cu profesorul Bobic, deși mi-au picat niște subiecte pe care le știu și acum, am luat nota 6. M-am dus cu 5.33 și am luat diploma de bacalaureat.

– Nu vă judec în nici-un fel mai ales că la bacalaureat și nu doar la bacalaureat, și eu am niște note de toată jena. Ce-ați făcut mai departe?

– Mama lucra în continuare la CFR și visam să primesc o călătorie gratis cu trenul în Europa, în schimbul celor 12 călătorii gratuite în țară. În perioada de liceu țineam o corespondență cu o fată din Franța, Christianne si cu un băiat din Spania, Augustin Fernanadez. Această corespondență, sutele de scrisori scrise pentru ei, m-au făcut să mă perfecționez în limba franceză. Toate astea m-au făcut să visez la călătorii în toată lumea.

– Zice-se ,,ai grijă ce-ți dorești”… Până la urmă ați făcut călătoriile astea, probabil prin toată lumea. Dar să revenim la drumul ales după liceu.

– Am vizitat peste 35 de țări, dar mult mai târziu. Atunci tata avea, la Bârsești, un coleg care fusese marinar și mi-a insuflat dorința asta și am vrut să mă fac marinar. Am început să fac pregătire la sport, din clasa a- XI- a, cu profesorul Bîcă si am căpătat o formă sportivă foarte bună, ajungând să ridic haltera de 65 kg peste cap. Cu această ocazie tot tata m-a dus la dentistul de la Bârsești pentru că trebuia, să ai o dantură impecabilă. Când m-am dus la Constanța să mă înscriu, la vizita medicală, m-au găsit cu tensiune 17/10 și probleme cu vederea, daltonist. Ca să nu mi se năruiască visurile m-am dus împreună cu rubedenia tatălui meu, care era din Valea Stanciului la care stăteam pe perioada examenului, la un Amiral pe care îl cunoștea, să încercăm să mă admită la examen chiar dacă nu trecusem vizita medicală.

– L-ați convins?

– M-a convins el pe mine, să mă întorc acasă, spunându-mi că din cauza problemelor cu vederea nu voi înțelege semnalele luminoase în timp de furtună și pot să scufund vaporul și să omor oamenii. Am înțeles pentru că aveam o minte brici. Așa că m-am întors acasă unde tata mi-a zis că mai am 2 frați de întreținut și că pe mine mă întreține la facultate doar dacă voi intra din prima, altfel trebuie să mă duc să-mi găsesc serviciu să mă întrețin.

-Și ce s-a întâmplat?

– Am dat examen la Timișoara la TCM și am picat.

– Tata s-a ținut de cuvânt?

– Imediat după terminarea liceului m-a angajat la Fabrica de Ciment de la Bârsești, la Centrala termică unde căram saci. Lucram de la 6 dimineața la 2, de la de la 2 la 10 seara, de la 10 la 6 dimineața, în trei ture. Imediat după liceu fiindcă nu reușisem la facultate trebuia să merg la armată. Tata m-a mințit că-mi amână armata, dar el îmi pregătise deja valiza de lemn cu care trebuia să plec.

-Și ați plecat în armată?

– Am făcut armată adevărată, un an și 4 luni. Nu am făcut munci agricole, ca alții În armată m-am schimbat. Nu am mai fost timid. Acolo am învățat ce înseamnă să fiu primul și în dormitor și în grupă și în pluton și în baterie și în regiment. Acolo am devenit un bărbat adevărat. Acolo am învățat să mă lupt pentru locul meu! Am terminat școala de gradați. La trageri care se notau și în funcție de ele te și avansau deși eram daltonist, am ieșit primul pe regiment. Mă duceam la biblioteca unității și în masca de gaze aveam cărți de citit. Când am venit din armata în mai, am venit hotărât, să performez.

– Era luna mai, până la examene mai era puțin. Ați performat așa cum vă doreați?

– Am dat examen la Craiova, la Științe Economice în iulie și nu am reușit.

– Mi-e și frică să mă gândesc la promisiunea tatei…

– Între timp tata se mutase de la Bârsești în minerit. M-a angajat la carieră minieră din iulie până în noiembrie când m-a luat fratele tatei, Dumitru, să mă pregătesc de Timișoara. Să nu credeți că în carieră m- a dus tata să stau în vreun birou cu reșoul la spate. M-a dus într-o stație de asecări, unde erau două pompe de 25 de kW, o baracă de tablă, un scaun și o masă de lemn. Tremuram de mă luau toți dracii și cu mine aveam cartea de învățat. Când m-a chemat unchiul meu la Timișoara, am zburat ca din pușcă. L-am lăsat pe tata cu tot cu cariera lui minieră…

– V-a salvat același unchi? Cel care vă luase la 5 ani, când vă îmbolnăviserăți?

– Da, el era, dar aparent m-a salvat. În fapt am scăpat de tata, dar am dat de unul mai cazon, care era foarte dur și cu copii lui. Avea 2 băieți și o fată. După 3 zile care au fost bune, m-a condiționat, să mă angajez și să-i dau 500 lei pe lună, pentru masă și cheltuielile de întreținere. Așa că în fiecare dimineață mergeam cu fiul lui cel mare, vărul meu Florin, la Forțele de Muncă, să ne căutăm de lucru. Prima noastră repartiție a fost la Kandia.

– Fabrica de ciocolată?

– Și noi ne-am bucurat când am aflat crezând că o să mâncăm toată ziua ciocolată, numai că ajunși acolo, nu ne au lăsat nici să intrăm în curte. Sarcina noastră era să încărcăm și să descărcăm saci de zahăr. Am cărat la saci timp de 8 ore de ne-am cocoșat. N-am rămas acolo decât 3 zile.

A doua repartiție am primit-o și eu și vărul meu la ICVA – Întreprinderea de Colectare și Valorificare a Ambalajelor de sticlă din Timișoara. Am lucrat acolo 9 luni și am cărat la ambalaje din toate magazinele, din toată Timișoara.

– Era mai bine acolo?

– Acolo erau cei mai nepregătiți, cei mai necalificați oameni, scursura societății, dar am avut noroc că am întâlnit un gorjean din Bălești, domnul Stroe, șef de depozit, care m-a prezentat unui alt șef, merceologul șef, un sârb Stanoevici. Țin minte numele tuturor oamenilor care mi-au făcut bine! Un alt șef era un ungur Huszvar, căruia Stroe îi spusese că sunt un tip ambițios și mă pregătesc pentru facultate. Domnul Huszvar și a dat seama ce șansă pot fi pentru fiul lui. Mi l-a prezentat pe fiul lui care era o pușlama și el voia să îl determine să facă facultate. Evident ca m-am ocupat și de el. Toți cei trei șefi m-au ajutat să ajung agent de gară și mi–au crescut salariul. Lucrăm 24/48 ore ca să am timp să învăț. Aveam 2 colegi cu care lucram ca să am timp să învăț. Pentru asta dl Huszvar mi-a cerut ca 2 ore pe zi să mă ocup de fiul lui. De atunci am început să am noroc în viață.

– Adică?

-Un alt frate al tatei era impiegat de mișcare la gară și m-a ajutat să primesc la timp vagoanele în care urma să încarc marfa pentru expediere la fabricile de conserve, si băuturi. Pe tura mea erau cele mai multe așa încât am ajuns să fiu răsplătit cu prime, la fiecare 3 luni. Cu banii strânși făceam meditații la matematică cu profesorul Mada, un tip extraordinar, iar la fizică am făcut cu un asistent de la Politehnică. Ambii m-au învățat tot ce nu făcusem cu Băroiu și cu domnișoara Rebedea.

Anul acela am dat examen la Mașini Hidraulice la Timișoara, dar fiind sigur pe mine m-am pripit și am picat și de data asta. În neam eram 13 veri și dintre toți eu eram oaia neagră. Cei de vârsta mea erau toți la facultăți.

– Lăsați, i-ați ajuns și depășit mai târziu! Unde v-au dus pașii în continuare?

– După asta mi-a întins o mână un alt unchi Ioan Dăscălescu, director tehnic la centrala de metale neferoase Slatina (fost director tehnic la Complexul Metalurgic Reșița, Oțelul Roșu, Nădrag) soțul unei surori de a tatălui mei, tanti Mitina, de la Slatina, care m-a chemat la fabrica unde lucra el, să mă calific la locul de muncă și în toamnă să dau examen la subingineri.

În octombrie m-am mutat la Slatina unde unchiul meu m-a angajat și unde am urmat un curs de calificare ca operator pe mașini de rectificat roți dințate elicoidale Z. La fabrică m-am împrietenit cu un inginer moldovean, Costel Lupoaie, din Galați, provenind dintr-o familie cu 10 copii. Stăteam la cămin în aceeași cameră și mi-a fost profesor și la școala de meserii după care am ajuns rectificator. Mi-a spus că m-a urmărit cum învăț, că nu am metodă și mi-a adus o mulțime de culegeri pe care mi le-a dat, fără bani (știa că nu am, trecuse și el prin astfel de perioade). M-a impresionat gestul lui, mi-a fost rușine și m-am apucat de învățat serios. In luna mai 1977, am solicitat la fabrica un concediu fără plată de o lună, pentru pregătirea examenului de admitere la facultate. Am plecat la Tg-Jiu unde m-am întâlnit cu Gelu Neicuș un vechi coleg de mahala și prieten de copilărie, mai tânăr cu un an ca mine. El era mai bun la fizică, pe care o făcuse cu dl. profesor Vasile și eu eram mai bun la matematică.

– Și?

– Erau 17 manuale pe care trebuia să le repetăm. De la 6 seara până la 6 dimineața lucram împreună la el acasă, pentru că părinții lui ieșiseră la pensie și erau la țară. Dormeam până la 10 ziua, după care mergeam la ștrand până la 6 seara și dormeam pe plajă. Așa am procedat zi de zi timp de o lună.

Mi-am dorit să dau examen la TCM la București împreună cu alți 2 colegi de serviciu, dar unchiul meu m-a sfătuit să dau la Craiova, la secția de Mașini Unelte, care atunci se înființase. Am dat examen la Craiova și după aceea am mers la Slatina și le am arătat subiectele și modul în care le-am rezolvat. Toți colegii mei, în afară de Costel, mi-au spus că nu iau, că am pierdut timpul degeaba.

– Au avut dreptate?

– Când m-am dus să văd rezultatele am început să citesc lista de jos în sus, nu mă găseam, nu îndrăzneam să mă uit în prima parte, unde eram trecut admis pe locul al treilea. De fapt pe locurile 2 și 3 eram cu aceeași medie, eu și o fată. În culmea fericirii, am mers la unchiul Nita acasa , unde a venit și unchiul Nelu de la Slatina. El m-a întrebat dacă le-am spus părinților, dar eu plecasem de la 18 ani de acasă, părinții nu mai prea știau de mine, nici nu știau unde am dat. De aici mi-am sunat părinții și le-am spus că am reușit.

– Sunt curioasă dacă tata și-a călcat cuvântul. A fost de acord să vă întrețină în facultate?

– Nici vorbă! Am stat la cămin. În primele 2 luni a trebuit să plătesc 1.400 lei. Intrând al treilea, eu aveam și bursă, dar acestea veneau târziu, abia în noiembrie și până atunci trebuia să am să plătesc cele două luni. L-am sunat pe tata să-i cer bani, dar el mi-a zis că am avut o înțelegere, aceea că mă ține în facultate dacă reușesc din prima și nu mi-a dat. Unchiul Niță era veteran de război, avea o pensie de 1400 de lei și mi-a dat el, m-a împrumutat practic, să-mi plătesc căminul până primeam bursa. Evident că am returnat imediat banii.

– Cum a fost în facultate?

– Anul I a fost foarte greu! Tot atunci m-am cunoscut cu Todoruț Octavian, cu Radu Alăman cu Jean Costin, cu Ilie Dicu, ultimii trei fiindu-mi colegi de cameră la cămin. Fiind o facultate nou înființată toată ziua eram în bibliotecă la Facultatea de Electrotehnică să-mi refac cursurile. Eu învățăm în cursul zilei singur, iar seara, la sala de lectură le povesteam colegilor totul. Și ei luau la examene note peste 7. Toți erau foarte inteligenți. În sesiune învățăm 20 de ore pe zi pentru că altfel pierdeam bursa și stăteam în stradă.

În paralel am început să fac lucrări de laborator pentru alți colegi. N-aveau bani să-mi dea, dar primeam la schimb mâncare și băutură.

În anul II la proiectul de Mecanisme am făcut lucrarea pentru aproape toți colegii. După asta am fost chemat de profesorul Buculei. I-am povestit că fac asta ca să mă întrețin să-mi plătesc cursurile. Nu m-a pedepsit, dar și mi-a cerut să nu mai fac așa ceva. Colegilor le-a dat note mai mici, dar i-a trecut pe toți.

– Și la absolvire?

– La proiectul de stat am proiectat o mașină de debitat lingouri de aluminiu pentru ALRO Slatina, pentru care am primit 14.600 lei, bani pe care i-a luat facultatea. Am terminat șef de promoție și aș fi dorit să rămân asistent, dar datorită originii nesănătoase am fost sfătuit să-mi retrag dosarul pentru asistent și am primit repartiție dublă în Institutul Tehnologic de Mașini Unelte de la București, care avea și o Filială de Cercetare la Tg- Jiu. Soția mea, Melania, terminase ASE-ul înaintea mea și a primit și ea repartiție tot la Mașini Unelte în Tg-Jiu.

– Stați așa, când și cu cine vă căsătoriserăți?

– M-am căsătorit în anul III cu Melania, fostă Cruceru, din Stejari, Gorj. Eram prieteni din anul I. Murise bunica mea, Paraschiva. Am fost la înmormântare împreună și la o lună, cu dispensă ne-am căsătorit. Căsătoria am făcut-o ca la carte. Clasică. În anul II, de ziua mea, m-am dus cu părinții mei, la ea la Stejari și le-am cerut fata de nevastă. După 2 zile de bucurie, de petrecere am stabilit totul. Le-am spus că eu, student fiind, nu pot face decât cununia civilă cu colegii mei la facultate și socrul meu mi-a spus că pentru că el este cineva în sat, vrea să facem nunta acolo. Așa am făcut. Mi-am ținut cuvântul. Am făcut cununia civilă la Craiova, la Union cu colegii mei și doar cu părinții noștri, fără participarea rudelor și nunta am făcut o în 17 august la 2 zile de la Sf. Maria. În facultate tata îmi trimitea 150 lei pe lună, dar eu pe lună cumpăram cărți de 400 de lei. Și când m-am însurat tata îmi trimitea 250 lei pe lună că nu avea încotro și socrul meu ne trimitea 1500 lei. Noi vindeam o cartelă și trăiam amândoi pe ea. Dar eu aveam și bursă.

– Să ne întoarcem la parcursul profesional.

– Am lucrat din 1982 până în 1984 la Mașini Unelte Tg-Jiu. Atunci când am venit la Mașini Unelte în Tg-Jiu am răspuns de o mașină cu comandă numerică Yasuda care lucra în 5 axe, o bijuterie de mașină. Am dotat-o cu SDV uri, am colaborat cu specialistul care deservea mașina, la programarea ei pentru execuția diverselor piese pentru presele hidraulice. Am făcut echipă de programare pentru mașini cu comandă numerică cu prietenul si colegul meu Toderaș (Todoruț Octavian)pe care l-am și lăsat în locul meu. Mai târziu Toderaș a devenit Director Tehnic al fabricii.

După un an am fost mutat la Filială unde am făcut parte dintr o echipa care lucra programul pentru mașini de presat pentru industria de armament. Șeful filialei era dl. Ing. Doandeș Constantin. Acolo m-am împrietenit cu Nae Văcaru, un excelent automatist, cu care sunt si acum prieten.

In fabrica am făcut standuri de încercare pentru mecanismele de acționare la grupurile de tăiere și înaintare pentru minele din Valea Jiului pe care le-am omologat la Mașini Unelte. Pentru asta am fost premiat de inginerul șef Șandru. Directorul Voinea îmi propusese să rămân, să mă facă șef de secție, dar nevastă- mea a zis să plecăm la București.

– De unde atâta determinare?

– Și soția mea e la fel de dură. Nu am fost foarte tandri unul cu altul, dar suntem niște camarazi adevărați și am stat în viață spate în spate. Îl aveam deja pe Cătălin, băiatul nostru, născut la Tg-Jiu, în 1982. Urma să se nască fata noastră și soția mea a zis că vrea să creștem copiii la București să poată zbura în lumea largă. Ceea ce s-a și întâmplat. Am plecat la București unde s-a născut Mihaela, în 1985.

Așa ca în 3 septembrie 1984, imediat după nunta lui Jean Costin, colegul și prietenul meu, consătean cu soția, am ajuns la București la Atelierul de Proiectare mașini de alezat și frezat cu comandă numerică. Șeful meu de atelier, domnul ing. Bunescu Vasile, un tip în vârstă din Cernăuți, când a auzit că sunt oltean mi-a zis să plec înapoi de unde am venit. Eu i-am spus ca am venit la București ca sa ajung director. După discuția asta, din cei 70 de inși care erau în Atelier (Institutul avea 1.700 de oameni numai șefi de promoție, locul 1 și 2 la terminarea facultății) nimeni nu a mai vorbit cu mine vreme de 6 luni. După aceea ne-am împrietenit și am făcut lucruri minunate împreuna. În 1991 când a ieșit la pensie, domnul ing. Bunescu, mi-a lăsat mie tot ce avea, toată documentația lui, inclusiv o parte din sculele de pescuit. Am început prost, dar apoi și-a schimbat părerea despre mine.

Când am ajuns în București am locuit mai întâi la cămin, în camera în care fusese UTC-ul unde mi s-a pus un pat de fier. Soția mea își lua delegație și venea o dată pe lună la mine. Deși era gravidă cei ce ne văzuseră întrând în cămin împreună, m-au reclamat la miliție că am adus femei în cameră. Când mi-a bătut milițianul I-a ușă i-am arătat buletinul. După asta ne-au lăsat în pace și pe 3 octombrie, de ziua mea, la o lună după ce venisem în București, mi-au dat locuință și apoi pe 15 decembrie mi-am adus și soția cu tot cu serviciul.

În institut am făcut proiecte, m-am înscris la doctorat în 1986 am luat examenul, dar tema a fost dată unuia cu pile, Dorneanu, al cărui tată era șeful comitetului de partid pe București. A venit și mi-a cerut mie documentația. Nu i-am dat-o și mi-a copt-o. Când mi-am depus dosarul în 1988 mi l-au respins cei de la Sectorul 3 de partid. Am 5 brevete de invenție, realizate în cadrul unor echipe de proiect cu ingineri de talie, Stoicoviciu Remus( care mi a fost mentor și îndrumător în toți acei ani, Nicolae Serafim, Negulescu Octavian, Penciu Nicolae, căruia îi datorez venirea în Atelier și multe alte lucruri. Din aceste brevete 2 au fost extrem de importante, proiecte de mașini pe care au fost realizate rotoarele turbinelor de la Centrala Nuclearelectrică Cernavodă. Am făcut și o invenție pentru mașini cu comandă numerica, de tip Centru de prelucrare cu comanda numerica CNC.

În 1990, domnul ing. Rădăcină, un mare consilier, cercetător principal, un tip extraordinar, m-a chemat să-mi spună ca are 10 locuri la doctorat și că unul mi-l dă mie fără examen. I-am spus că pe mine nu mă mai interesează, că la 36 sunt bătrân și să-l dea unui tânăr.

– V-ați dat în alt fel doctoratul…

– Da, mi-am dat doctoratul vieții…

– Și soția ce a făcut când a ajuns în București?

– Ea a lucrat la IMUAB, la Prețuri, iar din 1988 a ajuns Șef Serviciu Financiar la Centrala de Mașini Unelte. Apoi a fost Director economic la diverse companii. Din 1991 amândoi am lucrat numai în domeniul privat.

-Cum ați ajuns la privat?

– Șeful meu de la Institut, domnul ing. Penciu Nicolae, s-a mutat la prima fabrică din IMUAB care se privatizase, la hala de strunguri mari Carusel ( numita hala Toshiba). Aveau nevoie de un șef de vânzări. M-a rugat să mi dau demisia din Institut și sa vin în echipa de la ARMUS( așa se numea după privatizare fabrica respectiva). Așa am ajuns în vânzări, iar după un an am ajuns șef. Am și salvat fabrica din multe situații dificile, prin contractele realizate. Printre altele, în 1992-1993 am participat la negocieri și am vândut cel mai mare strung carusel, cu platoul de 12 metri, în China, la cel mai bun preț de până atunci. M-am împrietenit cu șeful de partid al delegației chineze. M-a ajutat faptul că și el era pasionat de istorie domeniu în care excelam.

După asta am fost avansat, m-au făcut șef serviciu vânzări și mi-au crescut salariul astfel încât câștigam mai mult decât președintele țării( domnul Iliescu avea salariul de 81.000 lei). La un moment dat m-a chemat directorul general să angajez copilul unei doamne de la Mediu, care ne controla. Fusese repartizat la Faur care era în cădere. Mie nu-mi făcea plăcere să fac asta, dar l-am primit. După un timp și el și-a dat seama că nu face față și își tot caută altceva de lucru. Căutându-și altceva de lucru pentru el, a găsit o firma, CCC Integrator, care avea un anunț pentru recrutarea unui director comercial, care sa cunoască industria prelucrătoare românească și mi-a spus că el crede că postul ăsta mi se potrivește mie. Băiatul ăsta, Cristi pe nume, mi-a făcut cel mai mare bine. Firma era franțuzească, a unui cetățean francez de origine română și venise să vândă soft în România. Căuta un director comercial. Mi-am făcut rapid un CV, și Cristi s-a dus și mi l-a depus la firma asta.

– Ați și plecat?

– Nu imediat. În aprilie 1994 m-a sunat, dl. Cotora, patronul de la Integrator, că vrea să mă vadă. Venea o data pe lună din Franța. Era un tip mai mare cu 2 ani ca mine, foarte prezentabil. După ce am vorbit eu vreo 2-3 ore, a început să-mi pună întrebări punctuale. Răspunsurile mele l-au fascinat și mi-a spus că trebuie să mă duc la ei. Dar eu nu eram hotărât. L-am refuzat!

Eu eram acum la ARMUS șef vânzări și am avut un incident cu directorul adjunct comercial domnul Breahnă care trăia cu impresia că-i voi lua locul. A făcut tot felul de manevre și m-am trezit schimbat din funcție și mutat la Mecanicul Șef al fabricii. După ce-am primit decizia schimbării, foarte marcat, fără sa mai stau pe gânduri, am dat telefon la Integrator să întreb dacă mai e postul liber.

– Și era?

– Angajaseră până atunci 100, dar îi dădeau afară după 2 zile. În 2 zile am fost la Integrator cu notă de transfer. Cotora a venit trap-galop din Franța. M-a prezentat echipei. Le-a spus că eu știu cum să vând, că ăsta va fi rolul meu, iar rolul echipei va fi să mă învețe ce să vând și să mă asiste în acest rol. M-a băgat direct în ședința:

cămașă albă,
cravată,
pantaloni la dungă,
pantofi lustruiți
tuns și bărbierit în fiecare zi.

Mi-a spus că am 6 luni să învăț limba engleză (învățasem în școală doar rusă și franceză)și să învăț elemente de IT: hard, soft, rețele și mi-a dat 2 băieți, studenți atunci, care să fie permanent la dispoziția mea: George Frațian și Radu Enuică, acum amândoi seniori în IT, locuind de foarte mulți ani în Statele Unite ale Americii, oameni excepționali cu care mă văd și mă vizitez periodic. Am murit în cele 6 luni! Am învățat rutină de engleză, să pot vorbi, pentru că distribuiam softuri și echipamente din lumea largă. De Anul Nou vindeam primul soft și prima stație grafică de proiectare, domnului Dorin Chișcan, director general la Mașini Unelte Tg-Jiu. A venit și Cotora cu mine din Franța, a participat la prezentare, dar nu s-a amestecat în negocieri. După asta mi-a mărit salariul. 1995 a fost cel mai tare an al meu de când făceam comercial. Am reușit să-l ajut să câștige două proiecte mari la două mari rafinării, pe SAP nu pe Oracle care era concurent. Apoi eu singur am reușit să vând la MOLDOCIM Bicaz, și IMAR Arad de peste 2 milioane de dolari.

De noi se lipise un tip neamț hibrid, mama nemțoaică și tatăl englez Mark Waller, reprezentantul SAP AG Germania, pe Europa de Răsărit și care avea România în subordine. Începusem să mergem mai bine ca Polonia și Cehia și el stătea mai mult pe la noi, așa că l-am luat la negocierea de la MOLDOCIM Bicaz. I-a plăcut ce-am făcut și în vizita de referință în Germania la Heidelberg Cement.

Apoi au urmat, proiectele de la IMAR Arad și Tarom. După toate astea Mark mi-a spus că de Anul Nou SAP vrea să mi dea un bonus de 40.000 de mărci și Cotora a intervenit să nu-mi dea banii ăștia. Asta m-a pus pe gânduri, dar nu eram hotărât să plec, fiindcă învățasem foarte multe. Când m-am întors de la proiectul de la IMAR Arad în avion am avut primul stroke cardiac.

– E preinfarct?

-Mi-am pierdut cunoștința în avion și mi-am revenit foarte greu. Nu știu dacă a fost preinfarct, e posibil. Nu am fost imediat la medic, nu aveam timp. La întoarcere i-am cerut domnului Cotora o mărire de salariu pe care mi-o promisese și nu mi-o dăduse și tot atunci m-au căutat cei de la Oracle și mi-au spus că mă transferă la ei.

– Și-ați plecat?

– Nu am plecat, am rămas și am adus firma Integrator la o licitație, la Tarom, de pe locul 7, ultimul, pe locul întâi.

– Cum ați reușit asta?

– M-am introdus la șeful de IT al Companiei Luxair care vorbea vreo 4-5 limbi străine, inclusiv franceză, unde eu eram doctoraș, că-l avusesem profesor pe domnul Sabin Găman. Cu acest domn am setat vizita de referința pentru delegația de la Tarom. La engleză încă bâjbâiam. Pe 10 decembrie 1995 am luat o echipă de 13 oameni grei de la Tarom (o condiție în caietul de sarcini era ca fiecare competitor să realizeze o vizită de referință pentru produsul software ofertat într-o companie similară) și m-am dus cu ei în Luxemburg la Compania Luxair, care avea profilul exact ca Taromul, trafic, cifra de afaceri și număr de călători. Eu cu toți 13 am coborât la Frankfurt, unde a venit și Cotora de la Paris. Aici ne-a așteptat un autocar cu care ne-am dus direct în Luxemburg, la aeroport. Am împărțit echipa de la Tarom în funcție de meserii, în 4 grupe și fiecare a asistat la demo-uri life. Am intrat în operațional direct și ei le-au arătat cum conduc aeroportul. A fost ceva extraordinar. Șeful IT le-a explicat toată compania. Asta am făcut-o împreună cu IBM-ul care ofertase inițial singuri pe o altă soluție, și după asta și-au refăcut oferta împreună cu noi. Am făcut încă o prezentare la soluția pe care o doreau ei. A fost cea mai tare vizită de referință făcută de mine vreodată. Era în 1996. Licitația a durat până în vară. Am câștigat licitația la un preț extraordinar, mult peste așteptări. Mi-a mărit salariul la 1.500 dolari pe lună și urma să primesc un bonus de 3000 de mărci după semnarea contractului. Contractul s-a semnat după plecarea mea, deci fără bonus.

– Dar dacă lucrurile stăteau atât de bine de ce ați decis să nu rămâneți nici aici?

– Pentru că a început să devină arogant și să-mi controleze absurd prezența și activitatea în firma. Îi era frică să nu-mi deschid o altă firma. Cotora este cel mai bun om de afaceri pe care l-am văzut vreodată, dar că om era rău. Si era și sănătatea mea în joc. M-a trimis la Combinat Chimic SOFER Bacău. Eram în mașină cu 3 colegi mai tineri. Pe drum mi-am pierdut cunoștința( al doilea stroke cardiac). M-au scos din mașină și m-au pus pe marginea drumului unde am zăcut o jumătate de oră. Mi-am revenit și m-am dus să susțin prezentarea. La întoarcere m-am dus la Policlinică, la cardiologie.

– În sfârșit…

– Doctorița mi a spus că dacă vreau să mai trăiesc trebuie să mi schimb slujba! Blocul nouă de ramură era făcut zob. Aveam 42 de ani eram la primul meu tratament.

M-am dus acasă și am stat de vorba cu soția mea cu care nu am avut niciodată secrete și ea mi-a spus să mă mut la Oracle. Așa că după doi ani am plecat. După mine a plecat toată echipa mea veche. Acum sunt majoritatea în America lucrând în slujbe foarte bune.

– Ce vă aștepta la Oracle?

– În primul rând am stat o luna și jumătate acasă pentru că în cei 2 ani la Integrator nu făcusem nici o zi de concediu. Abia după asta m-am dus la șeful de la Oracle și i-am spus că mi-am dat demisia, că vreau să vin la ei, dar că am niște condiții. El mi a spus că aceste condiții, acum nu le mai pot negocia cu el, pentru că nu m-am dus când m-au chemat. Și l-a chemat pe directorul de vânzări pe regiune domnul Jan Lowles, un tip mai tânăr cu 10 ani că mine. Cu el am negociat doar condițiile, nu banii.

– Care erau condițiile?

– I-am cerut:

să-mi dea voie să-mi angajez oamenii pe care-i cunosc eu;
să-mi dea fonduri să traducem și să legalizăm produsele, pentru că știam că nu pot vinde în România un program american care nu era în concordanță cu legea românească;
să-mi dea voie să încep serviciul la ei printr-un concediu, că altfel mor după 3 luni.

Mi-a acceptat tot. Pe 1 august m-am angajat, am plecat o luna în concediu, iar pe 3 septembrie am început lucrul.

– Fuseserăți 2 ani concurenți. Cum v-au primit colegii?

– Erau într-adevăr niște puștani de care mă tot lovisem în piață și printre ei erau vreo 2-3 persoane pe care-i deranjam venind la Oracle. Ei terminaseră Automatizări și Calculatoare și erau foarte bine pregătiți. Vorbeau engleză perfect, nu ca mine. Știau IT, nu ca mine. Nu aveau secrete în profesie, cum aveam eu. Am avut mult de luptat cu ei, dar acum sunt cei mai buni prieteni ai mei.

Eu mi-am făcut o strategie pe care le-am prezentat-o. Le-am spus că eu am închis 5 proiecte de vreo 5 milioane de mărci germane( marca era cotata la 1,8 față de dolarul american, moneda în care lucrează Oracle). Toată reprezentanța Oracle făcuse un milion. Îmi trebuia liniște să pot să lucrez, așa că le-am spus că în timp ce eu vindeam cu milionul, ei vindeau acolo cu cana. Unul mai deștept s-a prins că ei erau pe salarii mult mai mici și acum puteau să ceară și ei să ajungă la salariul meu și s-au potolit.

Prima vânzare a fost la Grimex, la domnul Florin Cârciumaru, în 1996. N-a fost o sumă mare le-am dat și un discount important și am și școlarizat câțiva ingineri. In vremea aceea lucra acolo domnul Tiberiu Albu și avea o echipă de fete, pe care le-am școlarizat în tehnologia Oracle. Aveau ambiții foarte mari, doreau sa scrie un software pentru toată fabrica.

– Prima vânzare de la Integrator ați făcut-o la Mașini Unele și prima de la Oracle la Grimex?

– Da, pentru că voiam să ajut acasă la mine.

– Să revenim!

– Oracle a plătit foarte mult pe cursuri ca să ne formăm. În primii ani am făcut cursuri cât 7 MBA- uri. Am ales training-urile care m-au ajutat să mă formez, care m-au ajutat ca dintr-o privire să știu care este factorul care mă poate ajuta să câștig eu licitația, nu altul. Înțelegeam care e durerea managerului respectiv, de ce-i trebuie lui proiectul. Toate astea nu le înveți în școală. Școala ți-le fixează, dacă le ai în tine. În companiile mari se aleg oamenii talentați, potriviți să facă asta, ca la fotbal. În IT eu niciodată nu m-am dus la nicio prezentare cu o hârtie, cu un text. Am pus o carte de vizită pe masă, am spus cine sunt pe cine reprezint și ce știu să fac. Întotdeauna discursul meu a fost în funcție de omul din față, de poziția și pregătirea lui, de pasiunea lui, de dorințele lui, de nevoile lui profesionale, de strategia de dezvoltare a companiei pe care o reprezenta. Și deși sunt foarte vorbăreț am învățat să și ascult. Mai spre sfârșitul carierei am prins cursuri de talent management când mă dădeau de exemplu.

– Deveniserăți ”material didactic”! Căror fapte, căror succese se datora asta?

– Primul meu proiect mare de la Oracle l-am semnat la OLCHIM Râmnicu-Vâlcea, care era cu oferta lui SAP pe masă. Proiectul a fost un succes și datorită domnilor Roibu Constantin, director general, Vasile Măndică, director economic, Ursățeanu Ion, director IT.

Proiectul de la OLCHIM Râmnicu-Vâlcea a devenit un punct de referință pentru la SNLO Tg-Jiu unde s-a muncit la greu. Colegii mei au lucrat acolo ani de zile până au dat drumul la sistem. Asta a însemnat lansarea mea în Romania în business-ul cu produse informatice. Am transformat apoi SNLO într- un punct de referință pentru alții:

Termocentralele de la Turceni și Rovinari;
Transgaz 2001;
Romgaz;
Policolor,
Rompetrol,
Someșul de la Cluj companie mixta româno-italiană în 2002;
Astra Vagoane Arad Călători unde se asambla Săgeata albastră, iar nemții când au vândut licența au vrut sa impună ca pregătirea și lansare în fabricație a garniturilor numite generic Săgeata albastră să fie făcute cu ajutorul programelor SAP. Numai că la licitație noi am câștigat cu Oracle și din 2002 pana acum, Oracle asigura pregătirea de fabricație, lansarea în fabricație, terminarea producției, livrarea. Și celelalte produse ASTRA sunt gestionate tot de Oracle.

Am avut in Oracle marca nr. 6 si am ținut-o până am plecat. Am fost Director de vânzări aplicații, funcție pe care am ocupat-o din prima zi. În Oracle întotdeauna puterea a avut-o cel care aducea banii. Eu cred din 19 ani, cât am lucrat aici, 10 ani am fost cel mai bun vânzător din Oracle Romania și printre cei mai buni din regiune, din 27 de țări. La sfârșitul anului fiscal cei mai buni vânzători din regiune erau luați și duși undeva într-o locație la maxim de stele din lume, cu tot cu familia. Se făcea un bilanț după care urma distracția. Am fost în Tenerife, în Malta, în Mauritius, Singapore, Mexic, nici nu mai știu pe unde am fost. Asta îți aducea și mărirea de salariu. Întotdeauna a fost plătită performanța. Nu există milă în multinaționale, dar dacă ești cel mai bun, e ca la poker, toată masa e a ta.

Oracle a mai făcut ceva foarte valoros în România de care nu am apucat să vorbesc. Încercau să dezvolte în lume niște centre de excelență. Vizate au fost Egipt, Spania și Irlanda, dar peste tot s-au lovit de o problemă. Nicăieri nu găseau specialiști care să vorbească 25 de limbi, în care produsele Oracle sunt traduse și să asigure suportul tehnic necesar. Numai la noi au găsit români care vorbeau toate limbile pământului. Au găsit o româncă în Argentina pe care au adus-o de acolo și au pus-o șefa primului nucleu în jurul căruia s-a format Centrul. La Contracte aveam o fată tânăra, Csillo Manto, foarte frumoasă care a făcut carieră în Oracle iar acum e în Dubai lucrând pentru Oracle de pe o poziție înaltă. Și ca ea sunt multe persoane tinere. Faptul ca poți comunica, faptul că ai o minte deschisă și logică îți dă voie să ocupi orice poziție din lumea Oracle..

– Câți ani ați rămas în Oracle?

– Am lucrat aici din 1996 până în 2015. În 2013 am căzut în metrou. Inima mi-a stat 2 minute jumătate. Am ajuns la Spitalul Elias, pe mana celui mai bun doctor tânăr, Ionut Stancă, specializat printre altele în angiografie, care imediat mi-a făcut o coronografie, după care m- a trimis la spitalul Universitar unde domnul doctor Călin Siliște, un alt mare medic, care după ani de zile de munca în Franța s-a întors în țara să vindece oameni. De ziua mea, 3 octombrie, aveam plasat în piept un stimulator cardiac bicameral, care de atunci mă ține în viață. Le sunt veșnic recunoscător acestor doi oameni.

Am plecat din 2015 din Oracle; asta e o treabă și bună și rea. În locul meu au venit două generații de angajați care nu au reușit nici măcar sa preia ce am făcut eu și cei din echipa mea. În telefonul asta am 2.000 de numere de clienți și acum mă sună oameni din firme diverse ca să mă întrebe cine a rămas în locul meu și de ce nu vine să vadă ce probleme au. Luna trecută m-am dus la Oltchim cu un prieten pentru că au nevoie să reformeze sistemul. Acum un an, directorul de la Oltchim mi-a spus că și dacă sunt in cărucior, când are probleme va trimite mașina după mine. Se întâmplă asta pentru că în decursul anilor unde ziceau unii că nu se poate, eu spuneam că se poate. Nu a existat proiect promovat de mine sau promovat de altul și abandonat, ca eu să nu merg și să-l pun pe picioare, să pun ordine la client.

Din tot ce am făcut în viață mă identific, cu Oracle unde am stat 19 ani, mi- a intrat prea mult în minte. În anii ”98, ”99 au vrut să mă ducă mai întâi în Anglia, apoi în Rusia. Eu am refuzat, deși aș fi primit foarte mulți bani.

– De ce?

-Așa cu v-am spus, atunci când am intrat în informatică, prima dată m-am dus la mine acasă, în Gorj. Acolo voiam să-i ajut să crească. Așa și acum nu voiam să muncesc, să modernizez prin proiectele informatice posibil de realizat, alte țări. Eu am vândut în Romania la prețuri mai mici față de cele ce se practicau în Europa, am coborât prețurile la nivelul puterii de cumpărare de pe piață. Am stăpânit toate mecanismele și am avut credit de la conducere să fac asta.

– Regretați ca v- ați retras din Oracle?

– Nu mai puteam, dacă mai continuam muream…

– Tragem cortina peste episodul Oracle. Ne întoarcem la familie.

– Părinții mei au murit de tineri. Tata a murit de oboseală, mama după ce a fost paralizată 10 ani. Soția m-a adus la ea acasă după ce ne-am căsătorit. Așa am ajuns din nou în Gorj, de astă dată la Stejari.

– Povestiți-mi puțin și despre copiii dumneavoastră, ce fac, v-au urmat?

– Am fost extrem de dur cu copiii, nu i-am pupat decât în somn.

– Doamne ferește! N-am ai auzit asta decât la bunica mea, dar ea, săraca, era născută înainte de 1900…

– Am procedat foarte corect așa! În clasa a-II-a le am pus meditații la franceză și engleză. Stăteam doar într-un apartament cu 3 camere, dar băgam 80 milioane pe an în meditații, în educația copiilor. În anul următor le-am pus meditator la italiană și germană, până au venit socrii disperați că vreau să le omor nepoții, că ei trebuie să se joace. Cu chiu cu vai le-au dus până la liceu. Italiană și germana nu s-a prins de ei și a trebuit să le-o scot, deși eu aș fi vrut să le introduc și spaniola. Ambii au urmat Liceul MF 3 de matematică-fizică di București, un liceu foarte bun.

Băiatul a făcut Cibernetica. La absolvire eu îi sugerasem sa ocupe o poziție bună în IT, dar el, un scorpion încăpățânat, mi-a spus că i-am tăiat orice șansă să facă o carieră pentru că eu am fost și în Oracle și în SAP și orice ar face el nu-mi poate demonstra că e bun, așa ca n-a lucrat nicio zi in informatică.

– Și ce face?

– E o poveste foarte interesantă! Atunci când era mic îl băteau toți copiii la bloc. De vreo 2 ori am vrut să mă bat cu părinții băieților, dar mi-am dat seama că e greșit și apoi l-am dus la arte marțiale, să învețe să se apere. Am făcut mare greșeală pentru că a prins gustul. La liceu, la 15 ani au început să-i apară dureri la spate. Am întrerupt l-am dus la Complexul Sportiv de Medicină sportivă la 23 August, la recuperare. Nu l-au recuperat și i-au pus un diagnostic urât: boala lui Scheuermann. A intrat la facultate și apoi a continuat iar cu artele marțiale. Când a intrat la facultatea a ajuns la un chinez care avea o școală de arte marțiale și era și medic în medicină tradițională. Acesta a încercat să-l trateze, dar fără rezultate notabile. O colegă cunoștea o indoneziană studentă România și fata asta I-a spus că în Indonezia e o școala de arte marțiale, cu un Sensei tare, medic în medicină tradițională și că ambasada Indoneziei oferă burse pentru studenții români, 2 locuri pe an.

Când eu îl pregăteam să ocupe o poziție foarte bună în IT, el mi-a spus că nu se duce niciunde că a doua zi, pe 4 august, pleacă în Indonezia unde va studia limba si cultura indoneziana, dar că de fapt se duce să se vindece. Înainte de a pleca, a acceptat să meargă la un medic ortoped la Spitalul de urgență, pe care l cunoșteam bine, să-I facă un RMN care I-a confirmat ca nu are boala lui Scheuermann.

–Și a plecat în Indonezia?

– A plecat. Nu-l puteam ține cu forța. Inițial pentru un an, dar a stat 7 ani.

–7 ani???

– Inițial nu a vrut să și ia cu el nici laptop nici telefon. Noroc că era într-un fost oraș imperial mare, Bogor, care are 3 milioane de locuitori, la 60 km de Jakarta, unde era și Universitatea la care primise bursa.

– Ce a făcut acolo?

– În primul an a învățat limba indoneziană. După ce s-a înscris la Universitate s-a dus să caute școala de arte marțiale. A intrat într-un program cu Senseiul respectiv, care după 2 ani a reușit să-l vindece complet. După 3 ani l-am întrebat cât vrea să mai stea, că îmbătrânește pe acolo și mi-a spus că el acum e indonezian, că nu mai vine acasă. L-am vizitat în 2008. Soția mea a plâns 3 nopți continuu cât am stat acolo. Voia să își ia titlul de antrenor în arte marțiale și asta presupunea să facă antrenament 7 ore pe zi, timp de 7 zile pe săptămâna, dar el acum lucra să se întrețină, că bursă se terminase după 2 ani. Se angajase și apoi s-a apucat să predea engleză și la Facultatea de Litere din cadrul Universității din Bogor, că aveau deficit de profesori de engleză și la niște școli private, în rândul celor bogați. Apoi I-au încredințat școala de arte marțiale din munți pentru luptătorii străini care veneau pentru stagii de pregătire contra cost. Ca să nu plătească acolo cazarea și trainingul, trebuia să facă niște cursuri de limba engleza în fiecare duminică cu 2 grupe de copii. L-am întrebat câți bani îi mai trebuie ca să nu mai lucreze. Mi-a cerut 300 dolari lunar, că acolo un inginer trăiește cu 75 dolari pe lună. Cu 300 își plătea masă casă și-i mai rămânea ceva. Maică-sa sigur că i-a trimis mai mult, că așa sunt mamele. După 7 ani s-a întors.

– Măcar s-a întors mai sănătos?

– E sănătos! S-a împrietenit cu Senseiul respectiv. Ei erau 7 frați răspândiți prin lumea întreagă. Doar el trăia în Indonezia și ținea școala locală. I-a pus diagnosticul imediat, avea stomacul nervos și rinichii bolnavi. Terminațiile nervoase pentru stomac și rinichi se întâlneau în măduva coloanei vertebrale și-i producea acele dureri atroce. Senseiul l-a vindecat indicându-i diverse diete cu plante și o serie de exerciții fizice. În 2 ani l-a pus pe roate. Când a ajuns acolo era de 86 de kg., în 7 luni l-a adus la 64 kg., după care a început să-l reconstruiască.

-Ce-a făcut la întoarcere în țară?

– A stat vreo 4 luni în țară.

– Doar 4 luni?

– Nu s-a adaptat, pentru că toți foștii lui colegi aveau serviciu, familii, casă. Așa că tot pe 4 august, când avea 32 ani, m-a anunțat că peste câteva zile pleacă în Franța, că se înrolează în Legiunea Străină, că ăsta e visul lui. L-am rugat sa se răzgândească. N-a vrut. Acolo, deși era cel mai bătrân din grupă a ieșit primul de la el din promoție, după stagiul de 6 luni de pregătire.

– Vorbiți cu admirație, v-ați împăcat cu hotărârea lui și de astă dată?

– Eu nu am mai vorbit cu el. A sunat, a întrebat de mine, dar eu nu am mai vrut să vorbesc cu el. Când a aflat ca eu eram gata să mă curăț, le-a spus că se întoarce acasă. Cei de acolo i-au permis să vină să mă vadă, să se întoarcă oricând că-l reprimesc, dar nu s-a mai întors. Mi-a spus ca el s-a învățat liber si ca nu vrea să mai aibă șef, că vrea sa se apuce de un business, că se poate conduce singur. A deschis o școală de arte marțiale și m-a pus să-i plătesc cursurile de turism.

Eu am câștigat la un moment dat foarte mulți bani și am fost un om foarte drămuit, nu am risipit nimic, tot ce-am acumulat am investit în ceva. Am cumpărat împreună cu 3 colegi și prieteni de ai mei de la Oracle, o fâșie de teren, la Poiana Țapului, pe care am parcelat-o. Prima dată am vrut să ne facem o căsuță. Așa era moda! În 2003 m-am apucat să construiesc. Am avut un contract foarte mare, am făcut 185 % plan și am primit un bonus neașteptat. Toamna i-am chemat pe arhitect și pe constructor și făcând modificările necesare, au ridicat la roșu o vila turistică; până în decembrie 2003 mi-au făcut-o cum am vrut eu.

– 4 luni?

– Aveam banii și nimeni nu se joacă cu mine! Nevasta mea a stat în fiecare zi acolo. Ea a fost expert contabil și ținea contabilități acasă și avea perioade din lună când era mai liberă. Structura vilei e pe cadre. Cu cărămidă eficientă compartimentai tot, nu era nimic pierdut. Are cam 175mp la bază și 150 pe celelalte trei etaje. În 2007 vila era terminata, în 2009 a funcționat ca pensiune turistica în 2012 am închis-o, pentru că nu mai era rentabilă. Cătălin s-a hotărât sa o redeschidă. Mi–a spus că el ia vila și o rebrenduiește în stil indonezian. Surya e azi singura investiție cu tentă indoneziană de pe Valea Prahovei.

– Și Mihaela?

– Fata e berbec și ea e încăpățânată, de fapt, în sensul bun, tenace, luptătoare. A făcut Facultatea de Management apoi un master pe Marketing și vânzări. Și-a găsit singură slujba. S-a angajat la Procter & Gamble, unde a lucrat vreo 4 ani. Eu am vrut să o ajut, dar m-a refuzat. A vrut să o ia de la zero. Are o voință și o putere extraordinară. A plecat după 4 ani și a ajuns la Samsung. A plăcut-o mult coreeanul care conducea Reprezentanța din România. S-a împrietenit cu un tânăr informatician, Andrei. Când fratele ei era în Indonezia, a venit într-o zi și mi-a spus că din luna iunie își ia un an sabatic. Eu am întrebat-o când a obosit, că nu avea nici cinci ani de vechime. Mi-a spus că ea trebuie să cunoască lumea, că nu e împlinită.

– Cum ați reacționat la o asemenea veste?

– I-am spus că dacă se bazează pe mine, să știe că nu-i dau niciun ban. Avea ea 2.000 euro strânși și cu ei a plecat la Cătălin. Indonezia e un arhipelag cu nu știu câte insule și-a început să-l bată cu piciorul, studențește. Cu 2 dolari mânca 4 mese pe zi. L-a chemat și pe Andrei după ea și i-a stricat și lui rostul, evident în ghilimele. Au luat la picior toată Indochina. Au văzut: Singapore, Malaezia, Thailanda, Myanmar. Și trece un an. De Anul Nou i-am mai dat eu 1.000 de euro și în anul următor îi termină și vine acasă. Eu mă așteptam că se duce la Samsung că o aștepta coreeanul, el a fost încântat de ideea că pleacă în Asia și vede lumea, își schimbă mentalitatea… Draci! Niciun gând să se ducă la muncă, și vine și îmi spune că a descoperit altceva acolo, în peregrinările ei, că a găsit o grămadă de oameni, din Franța, din Canada, de peste tot, de vârstă voastră, de vârstă noastră care muncesc 6 luni pe an și 6 luni umblă prin Asia cu rucsacul în spate, nu au nimic stabil. Și mi-a spus că o tentează, că a întâlnit pe unii care sunt coach, care se ocupă de formare profesională. Eu deja-mi și pusesem mâinile pe buzunar…

– Haideți că puteți fi și simpatic…

– Evident, mi-a cerut bani să se înscrie la un astfel de curs, făcut pe net de o firma specializată din Canada. I-am dat banii și a făcut cursul. Nu-mi pare rău, n-am dat banii degeaba, e bună. Dintre cei care au făcut cursul ăla, e singura care profesează și are clientelă. S-a specializat pentru oameni care sunt în mare necaz.

Deși am fost foarte sever cu copiii, în discuții suntem foarte liberi. În 2010 tot ea a venit la mine și mi-a spus că nu vrea să mai stea cu noi. Niciodată nu le am oferit nimic copiilor. Toată viața i-am obligat să-mi ceară. Am avut concepția asta pentru că socrii mei au dat celor două fete ale lor totul, în mod egal când au crezut ei că le trebuie.

– Foarte frumos!

-Deloc! N-am fost niciodată de acord cu asta! Dacă îi dădea soției mele un leu, că-i trebuia, îi dădea automat și surorii ei tot un leu, deși nu-i trebuia, dar ca să-i poată da, ei se împrumutau la CAR, că n-aveau bani, că erau dascăli. Eu am spus că n-o sa fac asta niciodată. N-o sa le dau niciodată în același timp. O să le dau la fiecare doar când or să aibă nevoie.

Fata începuse să-și caute casă, dar nu găsise. Într-un final, după multe căutări și o sugestie a unei colege de- a mea care știa ce căutam am găsit un apartament într-un bloc nou, construit de un evreu. S-a dus cu nevasta mea și le-a plăcut. Când vedeai prețurile, îți cam sărea basca din cap. A doua zi fata mă sună ca să mă roage să- i cumpăr și lui Cătălin apartament tot acolo, că noi murim și el e singura ei rudă. Eu i-am zis ca el nu se mai întoarce din Indonezia, dar că dacă îl convinge, eu mă gândesc la propunerea ei și merg să negociez cu evreul pentru ambele apartamente.

– A fost de accord?

-După un timp, mă trezesc cu un email de la Cătălin, cu un răspuns ștrengăresc, de golan, în care mi-a spus că dacă se întoarce i-ar plăcea să locuiască lângă soră-sa, să-i trimită copiii la ea când vrea să rămână singur cu soția. Am negociat cu evreul si am obținut o reducere de 90.000 euro.

– Când aud de o asemenea negociere chiar îmi sare basca din cap, chiar dacă n-am nici bască nici cap! Eu nu negociez nici la piață, pentru că mă gândesc tot timpul că și ăla e un preț fix…

– Totul trebuie negociat. Nici nu am avut toți banii, pentru că cele 2 apartamente au costat în total 420.000 euro. Am avut o parte din bani strânși pentru mine și soție pentru bătrânețe și pentru restul am luat credit de la bancă. Am rămas fără nici un leu pentru bătrânețe. Acum trăim din pensie.

– Acum ar trebui să vă ajute și ei.

– N-am nevoie de nimic! Am tot ce-mi trebuie. Am muncit și am o pensie frumoasa. Are și soția pensie. Beau din ce-mi produc eu. La restaurant nu mănânc decât foarte rar. Am haine cumpărate din Statele Unite pe care nu le- am îmbrăcat niciodată. Am multe costume, am zeci de cămăși noi, peste o suta de cravate și suficiente perechi de pantofi. Totdeauna am fost prudent, am fost prevăzător.

– Cum arată zilele dumneavoastră acum, la Stejari?

– Mă trezesc la 5.30. Muncesc în grădină, mă duc la pomi și la stupi. Intru în casă la 11. Pe sală avem o masă unde avem wireless, avem laptopurile, avem televizorul. Acolo citim, acolo scriem, acolo fac cuvinte încrucișate, tot timpul facem ceva. Glumim că acolo e centrul nostru de presă. În iulie și august, la ora 11 intrăm în casă pentru că e foarte cald, la ora 18 ieșim afară și lucrăm mai departe.

– Bun! Cum îmi explicați faptul că ați făcut atât de multe și într-o zi ați renunțat la toate și ați plecat la țară?

– Am renunțat pentru că nu mai erau ale mele. Toată viață mea am lucrat pe proiecte, am avut teme. Prima temă a mea a fost să fac facultatea. Ați văzut că pentru asta am cărat saci, sticle și borcane, m-am dus și m-am calificat în fabrică. Am intrat al treilea și am terminat-o primul! Am intrat în Institut unde am stat 7 ani. În toate locurile de muncă mi-am dat toată măsură pe care puteam să o dau. Am zeci de proiecte făcute!

Apropo de teme. Tot eu a trebuit să rezolv problema locuinței copiilor. Am rezolvat-o! Apoi vila, să fie pentru mai târziu că nu se știe cui va trebui…

După ce s a întors fiul meu, el a fost proiectul meu, să-l ajut să reintre în lume. I-am plătit cursurile de ghid turistic și tot ce a mai vrut. S-a împrietenit și s-a căsătorit cu Miruna, o fată extraordinară, fostă colegă a fetei mele. Pentru mine ca oltean, băiatul e pe primul loc că-mi duce numele mai departe, a avut și norocul să-mi facă și un nepot.

– Off, eu tot ca olteancă, nu vă înțeleg și nu știu pe unde scoateți cămașa când va citi asta, Mihaela… Și mai cred și că sunteți nedrept…

– Totdeauna am fost nedrept, recunosc nu am fost niciodată prea drept și nu mă interesează să fiu. Nu există dreptate! E o chestiune subiectivă. Nu vreau comentarii pe tema aceasta.

-Nu mai fac alte comentarii doar pentru că e povestea dvs. pentru că ora e târzie și m-ați zăpăcit. Vă rog să continuați.

– Tot ce aveam agonisit am împărțit în două. Fiecare a primit partea lui, după cum am crezut eu și soția mea. Doar astă iarnă le-am dat bani aproape în mod egal pentru că aveau nevoie.

–Ați făcut la fel ca socrul dvs. deși spuneați că nu veți face niciodată asta…

– Nu, eu v-am spus că dau la cel care are nevoie. Ea nu avea nevoie de toți banii. După ce și-a cumpărat apartamentul nou, a început să schimbe tot prin el și a locuit o lungă perioadă la fratele ei. Acum avea și el nevoie de niște bani doar să-și închidă balcoanele.

– Bine! Să zicem că e cum spuneți dumneavoastră. Să încheiem cu o nedumerire a mea. Explicați -mi cum anume copilul timid de odinioară s-a transformat la maturitate în rechinul fără rival.

– Armata! Când am făcut gardă permanentă, 180 de zile la depozitul de muniție din afara Slatinei. Mergeam pe jos 8 km și păzeam depozitul. Încrederea în mine am căpătat-o când am pus pușca la ochi și am devenit trăgător de elită, pe unitate. Ce credeți că s-a întâmplat în mintea mea? Pot să-mi apăr țara, pot să împușc pe oricine ne vrea răul, nu-mi mai e frică de nimic. A ieșit toată frica din mine când am mers cu masca de gaze pe figură, îmbrăcat în complexul chimic din cauciuc, la un presupus atac chimic și când în aplicația de la Cincu, sau în praful de pe poligonul de la Mălina, am dormit 2 săptămâni într-un camion sub o ploaie continua învelit doar cu o foaie de cort și mâncam doar pâine cu câte o conservă…

– E o posibilitate! Oricum ai da-o, aveți o poveste incredibilă și deși recunosc că scrierea ei m-a solicitat cât alte 10 povești la un loc, sunt bucuroasă că am făcut-o. Vă mulțumesc și vă doresc sănătate că în rest aveți de toate!

Maria Băcescu

04.07.2018