Dominanta structurii mele a fost ambiția!
Peste 37 de ani de activitate susținută în sectorul energetic, din care peste 30 de ani în funcții de conducere într-o centrală termoelectrică.
Crescut în condiții modeste, în ținutul Gorjului, de unde și-a extras vigoarea și forța lăuntrică, și-a schimbat destinul prin ambiția și puterea sa mentală.
Este vorba de Doru VIŞAN, omul a cărui viaţă şi activitate se împleteşte strâns şi indestructibil de destinul termocentralei Paroşeni, ea însăşi cu o istorie impresionantă în sistemul energetic românesc.
Construită în 1956 după un proiect rusesc, având un grup energetic de 50 MW, centrala Paroşeni era considerată, la acea dată, prima centrală termoelectrică de mare putere, destinată să funcționeze cu cărbunele extras din minele din Valea Jiului.
În anul în care centrala Paroşeni furniza primii săi megawaţi în sistemul energetic, mai exact, în 11 august 1956, venea pe lume, într-o familie nevoiaşă, în spaţiul istoric al Olteniei, Doru VIŞAN, primul copil al soţilor Gheorghe şi Elena Vişan.
În următorii 3 ani, la Paroşeni s-au pus în funcţiune încă două grupuri similare, împreună fiind denumite ulterior etapa 3 x 50 MW sau „etapa veche”.
În anul 1964 centrala Paroşeni a intrat în etapa a doua de dezvoltare odată cu punerea în funcţiune a primului grup de 150 MW din ţară, tot de construcţie rusească. Centrala Paroşeni devenea astfel prima centrală termoelectrică din ţară cu o putere instalată de 300 MW. Pe această infrastructură, centrala se modernizează în anii ulteriori, din anul 1983 furnizând agent termic în sistemul de termoficare al Văii Jiului, devenind unica sursă de căldură în sistem centralizat pentru oraşele Lupeni, Vulcan, Aninoasa şi Petroşani.
Anul 2000 marchează intrarea în cea de-a treia mare etapă de dezvoltare a centralei Paroşeni constând în reabilitarea blocului nr. 4 de 150 MW de către un consorţiu de firme japoneze. Blocul nr. 4, complet modernizat şi automatizat a intrat în exploatare comercială în anul 2007. A urmat apoi, timp de 10 ani (2009-2019), o perioadă foarte grea, în care s-a reuşit cu mare dificultate implementarea instalaţiilor de desulfurare şi şlam dens care să asigure conformarea totală a centralei Paroşeni la cerinţele europene de mediu.
Aflat acum în pragul pensionării, directorul Sucursalei Electrocentrale Paroşeni, domnul Doru VIŞAN, a avut amabilitatea de a ne dezvălui, din perspectiva şi din experienţa sa, premisele care au stat la baza conturării în timp a unei cariere profesionale de succes.
Vă invit să-i urmărim povestea, descrisă în cele ce urmează, de domnia sa, urmărind elementele care i-au jalonat existența, între sărăcia lucie şi bunăstare, între copilul care ducea vaca la păscut şi managerul care a gestionat în perioade critice viitorul centralei Paroşeni, între provincie şi capitala tării, între mediul românesc şi cel de la Bruxelles.
BUNICA A FOST OMUL PE CARE L-AM IUBIT CEL MAI MULT
– Gorjean sau hunedorean?
– M-am născut la Târgu-Jiu, în 11 august 1956. Părinţii mei, Gheorghe şi Elena Vişan erau de la ţară, amândoi din Gorj, din două sate apropiate: Ciuperceni, respectiv Peşteana. Proveneau din familii foarte amărâte. Din cauza sărăciei, după căsătorie, au fost nevoiţi să plece la Târgu-Jiu să-şi caute un rost. Acolo, tata a găsit de lucru, ca tâmplar, iar mama femeie de serviciu, la CFR. Stăteau cu chirie într-o cameră de 2,5/2,5 m, o ţin minte, am fost, mai târziu, să o văd. Nu aveau decât o oală în care încălzeau şi apă, făceau şi mâncare, un lighean, nişte vase şi ceva tacâmuri.
– Sigur generațiile de azi nici nu-și pot imagina o astfel de viață. Vă rog să continuați povestea.
– După nașterea mea, locuind toți trei în acel spațiu, din primele luni de viată am început să am probleme de sănătate din cauza condițiilor de trai improprii pentru un nou-născut. Părinții m-au dus la doctor care, a spus clar că, trebuie făcut ceva, imediat, pentru a mă scoate din acel mediu. În aceste condiții, a venit bunica din partea tatălui și m-a luat la ea. Părinții mei îi aduceau alimente (pâine, ulei, zahăr), dar în rest, de la 6 luni m-a crescut bunica. Mă lega de pat când eram mic.
– Cum așa???
– Atunci când pleca să ducă vaca sau cu alte treburi gospodărești. Alteori mă lua în spate şi mă ducea cu ea. Odată, când bunica alerga după vacă, am zburat din spatele ei, cât colo. Era să mor atunci. Sigur, această situație a fost generată de nevoile vieții, de starea de sărăcie, a fost o soluție la acel moment, pentru că vreau să vă spun că bunica a fost omul pe care l-am iubit cel mai mult în viața mea.
– Descrieti mi-o puțin!
– Bunica avea un caracter foarte puternic, un om foarte aprig și foarte vioi, era de o hărnicie ieșită din comun. La ea nu exista expresia „Nu se poate!”. Avantajul pentru mine a fost că am crescut într-o căsuță mică, dar care avea totuși două camere, pridvor, curte, gradină, libertate și, cel mai important, aveam lapte. Până la 6 ani nu am mai mers deloc la Tg-Jiu, doar părinții veneau să mă vadă.
V-am zis că bunica a fost omul pe care l-am iubit cel mai mult. Când a murit, a fost cea mai mare ruptură din viața mea, deși nu mai eram copil. De la ea am învățat totul: instincte primare și vitale pentru existență. Nu a permis niciodată să mi se strecoare, măcar în gândire, idei de genul: să fur, să înșel, să nu muncesc, să dobândesc ceva fără muncă, să nu învăț, să nu respect. Era tare aspră când era vorba despre valorile morale.
AM BENEFICIAT DE O INSTRUIRE FOARTE BUNĂ ÎN ȘCOALA GENERALĂ, LICEU ŞI LA FACULTATE. CU UN SINGUR HANDICAP, PE CARE L-AM CONȘTIENTIZAT MAI TÂRZIU
– Cum s-au descurcat părinții dumneavoastră mai departe în acea cămăruță?
– Între timp, tata ajunsese tâmplar de întreţinere la Şcoala Medie Pedagogică. La 7 ani am fost luat de părinţi la Tg-Jiu şi înscris la această şcoală.
– V-au luat de lângă bunica, v-au făcut din nou orășean…
– Da, m-au luat, dar a fost o decizie corectă şi înțeleaptă. Şcoala din sat nu era rea, dar Şcoala Pedagogică era exemplară, cea mai bună din Tg-Jiu şi cred că una dintre cele mai bune din ţară, dar în vacanţe, fugeam tot la ţară, la bunica. Toate vacanţele. Nu rămâneam în Tg-Jiu nici măcar în sâmbăta în care se dădea vacanţa. Pe la 10 ani am primit o bicicletă, <Carpaţi> veche, am tras mulţi ani de ea. De atunci, am făcut naveta săptămânal Tg-Jiu – Ciuperceni cu bicicleta, făceam cam o oră. Aveam o condiţie fizică de excepţie.
– Povestiți-mi despre școlile absolvite. Ce a urmat după Şcoala Medie Pedagogică?
– Şcoala generală pe care am urmat-o în clasele I – VIII a fost într-adevăr de excepţie, a fost cea mai bună educaţie pe care o puteam primi, o pregătire completă. Deşi avea un profil umanist, se punea accent şi pe cele două materii de bază – matematica şi fizica. Şi multă cultură în educaţia anilor respectivi, multă de tot. Se punea un accent dur de tot, de neimaginat, pe literatura română. Dacă nu aveai abonament la Revista literară, te lăsa corigent. Plecai în vacanţă cu o listă de cărţi, ca lectură obligatorie. Bine concepută, pe grade de dificultate, de la lectură uşoară până la cărţi grele. Erai obligat să le citeşti. Când te întorceai la şcoală trebuia să prezinţi rezumatul.
Apoi, foarte multă chimie, botanică, anatomie. Mi-a plăcut anatomia, dar din chimie n-am înţeles nimic, şi-mi pare rău. Mă duceam la tata şi-i spuneam :
–Fă-mi, tată, o casetă, din aia, cu tabelul lui Mendeleev, să-i dau profesoarei să mă treacă şi pe mine.
Geografie! Aoleu, ce chestii dure erau acolo, era un chin.
La orele de desen se făcea selecţia în funcţie de profilul copilului. Unii făceau desen artistic, iar alţii desen tehnic. Eu nu aveam deloc înclinaţii spre desenul artistic, eram în schimb foarte bun la desen tehnic.
Fugeam de la orele de muzică. Dacă nu fugeam eu, mă dădea afară profesorul. Când începeam să cântăm, izbucnea:
„Scoateţi afară măgarul ăla care rage”.
– Ce frumos povestiți! Cu atâta umor, aceste amintiri, care ar fi putut să lase și altfel de urme…
– Aşa, puteam pleca la fotbal… A fost o şcoală completă, care te forma cu toate elementele necesare de cultură. Sigur că nu lipseau metodele tradiţionale de corecţie.
– Nu prea-mi place ce aud, deși urecheată am mai fost și eu…
– Educaţia se făcea printre palme, tras de păr sau de urechi, stat la colţ în genunchi. Toate aplicate cu zel şi bune intenţii de dascălii acelor vremuri, pentru că astfel sistemul educaţional să scoată „oameni” din noi. Nu exista nicio teamă că părinţii le-ar putea cere socoteală pentru rele tratamente aplicate odraslelor lor. Nu, nici măcar nu i-ar fi trecut prin cap niciunui părinte să intervină sau să pună la îndoială metodele „pedagogice” de educaţie din şcoala acelor vremuri.
Erau apoi şedinţele cu părinţii, şedinţe serioase, în care se făcea analiza situaţiei şcolare şi a profilului fiecărui elev, cu recomandări privind calea cea mai potrivită de urmat pentru fiecare. Au fost şi situaţii contradictorii, mai ales cu taică-meu, care avea vederile lui. Mama, chiar dacă nu avea „sclipirile” lui, era mult mai realistă, mai bună şi a reuşit să îndulcească deciziile fixiste ale tatălui meu. El avea preferinţele lui, îl cunoşteau toţi profesorii şi fiecare îi băga în cap tot felul de idei. În timp, şcoala pedagogică se dezvoltase şi avea şi clase de liceu, dar era cu profil uman. Tata hotărâse şi părea de neclintit în decizia lui să urmez şi liceul în continuare în aceeaşi şcoală.
– V-a convins?
– Cu un an înainte de a termina eu ciclul gimnazial, se înfiinţase în Tg-Jiu un liceu nou cu profil de construcţii şi arhitectură. Liceu bun, cu foarte multe cadre didactice provenind din eşalonul II, dintre cele care nu aveau niciun fel de perspectivă în umbra titanilor, a profesorilor consacraţi deja, cadre care, în această conjunctură, au ales să vină să predea la noul liceu, dar foarte, foarte valoroşi.
Până la urmă, a contat foarte mult opinia profesoarei de desen tehnic. Femeia asta era un idol pentru mine în viaţă, o îmbinare între valoarea ei sufletească, precizie şi apreciere. Ea a simţit cel mai bine că mie îmi place să modelez, să prelucrez. Îmi dădea să fac cele mai sofisticate lucrări de traforaj, făceam veioze şi alte chestii pe care apoi le vindea ea. Câştigam bani. Şi îmi plăcea, ăsta-i adevărul. Fiind foarte bun la desen tehnic, ea l-a convins pe tata să mă lase să urmez liceul cu profil de arhitectură. Aşa am ajuns să dau examen la noul liceu de construcţii şi arhitectură unde am reuşit cu brio.
– Cum a fost la liceu?
– Liceul a fost, de asemenea, o şcoală formidabilă. Acolo, destinul mi-a scos-o în cale pe cea mai bună profesoară de matematică din Gorj. Aceasta a văzut în mine potenţialul pe care-l aveam şi a cotit orientarea mea pentru arhitectură direct spre profilul tehnic bazat pe matematică şi fizică. A ştiut să mă atragă. Din anul II m-am axat pe matematică, am intrat în pregătire, am fost la Olimpiada de matematică. Îmi plăcea foarte mult. Tot ea m-a orientat spre facultatea din Bucureşti, avea chestia asta cu vârfurile, ea nu accepta sub nici o formă jumătăţile de măsură. Examenul de admitere la facultate însemna pentru provincie cea mai mare provocare întrucât liceele de elită din marile oraşe scoteau valori pe bandă. Cele 4 licee mari din Bucureşti, liceul din Craiova. Concurenţa era acerbă. Sigur că cel mai vânat domeniu era Medicina. După aceea, ca efect al dezvoltării industriale a României, a apărut acest curent al ştiinţelor tehnice. Politehnica Bucureşti, urmată de cea din Timişoara şi, într-o măsură mai mică, de cea din Iaşi erau recunoscute, erau de notorietate. Şi concurenţa era formidabilă. Formidabilă. Nu puteai sub nici o formă, dar sub nici o formă, ăsta era mesajul care ţi se transmitea din prima, să ajungi să fii admis fără pregătire. Dar ce pregătire! Era pregătire la sânge adică, pe lângă orele de curs, cam 8 ore pe săptămână trebuia să faci pregătire. De 3 ori pe săptămână sau de două ori pe săptămână câte 4 ore după-amiaza făceai pregătire. Başca metehnele celorlalţi profesori, în special la limba şi literatura română unde nu concepeau să nu citeşti.
– Plăteați pentru pregătirea suplimentară?
– Nu făceai pregătire cu bani, doamne-fereşte. Profesorii aveau acele cercuri ştiinţifice şi ei îşi selectau elevii. Valoarea şi prestigiul lor creşteau proporţional cu rezultatele obţinute de elevii pe care-i pregăteau. Trebuia să intri în acele cercuri. Pregătirea era structurată pe 2 componente. Prima era în cadrul ciclului şcolar, iar a doua era în vacanţe. Ţi se cânta la infinit că trebuie să te sacrifici ca să reuşeşti.
– Erați de acord? Înțelegeați sacrificiul care vi se cerea?
– Aveau dreptate! Când am ajuns la București mi-am dat seama. Dacă nu făceam pregătirea asta, nu luam examenul sub nicio formă. Nu aveam cum. A fost o perioadă în care se ajunsese cu dificultatea examenelor, după părerea mea, prea departe. Erau foarte, foarte dificile.
Conştientizez acum că, pentru formarea mea, şcoala a fost o reuşită pe toate palierele şi pe toate structurile, de la şcoala elementară până la facultate inclusiv. A fost poate cel mai bun lucru al vieţii mele. A fost un continuu proces ascendent de evoluţie. Niciodată n-am simţit involuţie sau decădere. A fost formidabil. Fiecare treaptă a însemnat pentru mine atât noutatea cunoştinţelor şi domeniilor pe care le studiam cât şi o creştere valorică a profesorilor. Am avut şansa de a studia la facultate îndrumat de adevăraţi titani în domeniile lor: prof. Hortopan la „Aparate electrice”, prof. Bâlă la „Maşini electrice”, prof. Roşculeţ la „Matematici”, prof. Buzdugan la „Rezistenţa materialelor”.
O decizie foarte bună a regimului din acea vreme a fost aceea de întărire a sănătăţii prin sport. Eu am făcut atletism şi fotbal.
Înaintea examenului de admitere la facultate, din martie până în iunie, mă trezeam în fiecare dimineaţă la ora 5, alergam 5 km, mă întorceam acasă, mă spălam, făceam o recapitulare, apoi plecam la şcoală. În fiecare zi.
– Ce regim! Câți dintre noi ar fi rezistat la asta? Doar Constantina DIȚĂ mi-a descris ceva asemănător și ea a ajuns campioana olimpică la maraton…
– În vacanțe, eram un grup de tineri care în timpul zilei făceam baie, înotam, iar seara făceam atletism, cros. Ajunsesem să alergăm până la 8 – 10 km. Sportul era o completare formidabilă. Condiția fizică ajuta organismul să facă faţă efortului intelectual care era imens.
Nu eram toți dotați cu sclipiri de geniu, dar s-a dovedit că prin instruire temeinică poţi reuşi. Instruirea e elementul esențial. Prin instruire scoți maximul din fiecare om. Numai prin instruire.
– Mă surprindeți, că deși, așa cum îmi spuneți, nici viața nici vremurile nu erau deloc simple, ușoare, totuși povestiți cu atâta încântare tot ce ați trăit.
– Am un singur regret, poate cel mai păgubos lucru pe care l-a făcut societatea în perioada aceea, că n-am beneficiat de instruire în sfera religioasă, în studiul Bibliei. Sigur că bunica mergea la biserică şi mă lua cu ea. Dar nu-i totuna. Aveam o vecină care nu se culca până nu citea măcar un verset din Biblie.
Am sesizat că-mi lipseşte acest segment târziu, când eram sub presiunea timpului. Ar fi fost extraordinar să beneficiez de educaţie religioasă în școală. A fost, după părerea mea, cel mai mare handicap pe care l-am avut. Nu faţă de colectiv, că toţi erau la fel ca mine. Era o confuzie în capul nostru, ce semnificaţie are Crăciunul, Paştele, era o confuzie totală. Primeam educaţie religioasă în familie, dar nu-i totuna. Mi-am dat seama de lacunele pe care le aveam în sfera spiritualităţii când am început să cunosc şi eu alţi oameni. Negarea religiei a fost o greşeală fatală a epocii comunismului. Cred că dacă în perioada respectivă nu se hulea atât de mult tradiţia creştină, societatea noastră ar fi fost altfel. Ar fi fost departe. O consider cea mai mare lipsă a acelor vremuri.
ERAI AJUTAT, DAR ȘI CANALIZAT DE SISTEM, NU PREA AVEAI CUM S-O IEI PE „ARĂTURĂ”
– Continuați povestea. La facutate rămăsesem. Ați absolvit Institutul Politehnic București, Facultatea de Electrotehnică.
– Mediul atunci era favorabil, nu prea aveai cum s-o iei pe „arătură”. Nu aveai cum. Erai tot timpul sub o anumită lupă, sub observaţie. Poate că era bine, poate că era rău, habar nu am. Dar erai supravegheat pe toate palierele, ce faci, inclusiv cu ce fată ieşi.
Erau vremuri grele, când nevoile materiale nu erau toate acoperite, dar erai ajutat. A fost chiar formidabil. Dacă nu era sistemul ăla de educaţie care mi-a permis accesul la cultură, ştiinţă, instruire, eu nu aveam nici o şansă. Nu aş fi avut cum. Statul mi-a creat accesul la şcoala elementară, apoi la liceu. La facultate, unde era mult mai dificil, mi s-a creat acces prin sistemul de burse. Aveam o bursă foarte mare, bursă de merit. Aveam astfel cazarea la cămin şi masa la cantină practic gratuite prin intermediul bursei şi-mi mai şi rămâneau ceva bani. Mi se pare un lucru absolut formidabil.
Odată intrat la facultate, erai obligatoriu repartizat la cămin în cameră cu doi studenţi din an terminal care se ocupau de tine, aveau grijă să mergi la cursuri, să înveţi pentru examene. De la „tutorii” mei am învăţat o regulă de bază şi anume aceea că, pentru a asimila materia într-un mod eficient, să nu te apuci niciodată de învăţat cu stomacul plin şi să nu mănânci cât timp eşti în procesul de învăţare. Am experimentat-o personal şi dă rezultate foarte bune.
Aveam legitimaţii la toate bibliotecile. Găseai acolo toate cărţile, te aşezai şi făceai conspecte. Aveai timp limitat, trebuia să faci conspect. Şi toate conspectele se transmiteau apoi. Noi le transmiteam celor care veneau, celor din ani mai mici. Cărţile erau atunci de neatins din punct de vedere al preţului. Foarte scumpe. Nu aveai acces la ele. Dar până publicai o carte în vremurile alea, treceai prin nu ştiu câte consilii ştiinţifice.
Foarte puţin am învăţat în cămin. În sesiunea de vară, pe timpul zilei, mă pregăteam în Grădina Botanică, pe bancă. În rest, la bibliotecă.
Deci, fundamentul pregătirii a fost accesul la instruire, instruirea foarte bine organizată de către sistem şi valoarea instructorilor, a profesorilor. Extraordinar. Adevăraţi titani ai şcolii româneşti. Iar Electrotehnica era doar un domeniu. Cadre extraordinare erau pe toate palierele, la Arhitectură, la Medicină, la Aeronave. Aveam un coleg de liceu care făcea facultatea la Aeronave şi mai mergeam seara pe la el. Avea o masă mare şi până la ora 2 noaptea numai asta făcea, proiectare în domeniul aeronautic. Muncă titanică. Era foarte mare volumul de muncă. Într-o perioadă au apărut critici vehemente la adresa sistemului educaţional din România, că încarcă prea mult elevul, studentul şi, la început, le-am dat dreptate, şi eu am crezut că-i prea mult. Pe urmă, mi-am dat seama că e o mare greşeală. Timpii erau foarte bine gestionaţi pentru palierul vârstei pe care o aveai. Duminica ieşeai la plimbare cu prietena, în timpul săptămânii erau mesele comune la cantină urmate de o plimbare cu prietenii, dar în rest era muncă. Aveam laboratoarele, câte 4 ore după-amiaza, care formau deprinderi şi te ţineau permanent în priză sub necesitatea de a-ţi îndeplini sarcinile. Toate erau foarte bine legate şi condiţionate. Nu aveai acces la examen dacă nu aveai laboratoarele toate, laboratoarele se materializau prin lucrări practice, nu puteai să tragi chiulul, nu aveai cum. Era totul bine pus la punct. Trebuia să dai rezultatul măsurătorilor şi te prindea imediat dacă nu ai lucrat. Trebuia să faci practic, să faci un circuit, îţi notai valorile: curent, tensiune, rezistenţă pe diferite puncte şi trasai curba. Societatea era bine structurată, mi-am dat seama mai târziu. Era gândită corect, în sensul că, cei care nu aveau bagajul de cunoştinţe pentru a merge spre vârf, rămâneau în şcolile profesionale şi în şcolile tehnice, deveneau foarte buni meseriaşi şi creau baza societăţii. Iar dincolo, nu aveai cum să ajungi dacă nu erai peste ăştia. Era imposibil. Sigur că mai existau disensiuni, dar te impuneai. Erai beneficiarul unei pregătiri, a unei instruiri foarte bune.
CUM AJUNGE UN TÂNĂR DIN PROVINCIE SA FIE STUDENT EMINENT LA BUCUREŞTI
– Pregătirea asta susținută v-a făcut să fiți şef de promoţie!
– E adevărat, am fost şef de promoţie. N-am avut niciodată inteligenţa aia sclipitoare, dar am avut câteva atuuri. Dominanta structurii mele a fost ambiţia. Apoi, ordinea. Eram foarte ordonat. În tot ceea ce făceam. Aşa am învăţat din şcoala generală, de la profesoara de desen, apoi la liceu la matematică. La facultate, cei care m-au influenţat cel mai mult în abordarea ordonată a oricărui lucru au fost profesorul de „Bazele electrotehnicii” care preda într-o ordine desăvârşită şi cel de matematici speciale. Trebuia să fii ordonat în toate. Şi m-am format aşa. Toată abordarea mea, în absolut orice latură a vieţii, trebuia să fie ordonată.
– Nu vă obosea niciodată preocuparea pentru ordine?
– Da, în unele abordări greşeam, cum ar fi ordinea excesivă în relaţia cu o fată, dar asta a fost structura mea. De altfel, dacă nu-mi puneam ordine în gânduri, intram în panică. Mai ales în sesiune. Eu intram în sesiune cu toată materia pregătită. Absolut toată. Dacă nu, era dezastru. În sesiune, cred că nu-mi rămâneau niciodată cursuri care să nu fie pregătite. Nu chiuleam de la cursuri. Îmi plăcea foarte mult să iau cursuri. Foarte mult. Pe fundamentul ăsta, că sunt foarte ordonat, când începea sesiunea, colegii erau toţi pe mine :
– Îmi dai şi mie cursurile? Îmi dai şi mie cursurile?
Făceam o sinteză corectă a cursului. Nu umpleam cursurile cu tot felul de bălăcării şi nu omiteam lucrurile esenţiale. Era un profil tehnic, ce m-a format în sensul acesta şi care mi s-a potrivit.
– Pe cine ați moștenit?
– Aici, o influenţă a avut şi tata. Tata a fost un tâmplar de excepţie. Foarte bun. Tâmplăria e o meserie de precizie. Nu ştiu ce-a gândit tata, n-am discutat niciodată aspectele astea, probabil că nevoia, sau poate şi alte considerente, dar îmi lăsa sarcini. La 12 ani făceam scaune, taburete. Nu mă lăsa să umblu cu lucruri ascuţite, dar activităţi cum ar fi: să închei scaunul, să-l încleiez, să-l şlefuiesc, să-l lăcuiesc, eu le făceam. Îmi lăsa sarcini. Începusem de mic să învăţ cronologia operaţiilor. Am apreciat tot timpul marea artă a tatei, anume că în vacanţe eram complet liber. Mama era mai rea din punctul ăsta de vedere. Pescuit, la greu. Mă mai punea bunica să-i repar câte un gard, că ştia că pot şi ştiu, dar în rest, LIBER.
– E bine că printre atâtea rigori tot reușeați să îmbinați utilul cu plăcutul.
– În cursul săptămânii, când eram la şcoală şi nu veneam la ţară, mergeam cu tata la pescuit. Pescuitul pentru mine a fost o pasiune, o frumuseţe. La fel ca sportul. Te încărcai efectiv. Mergeam şi iarna. Ianuarie, februarie. Sâmbăta, după o săptămână de şcoală, căci atunci sâmbăta nu era zi liberă, eram fleaşcă. Stăteam la perscuit de dimineaţa până după-amiază pe la 4. Veneam acasă bocnă. Lunea mergeam la şcoală refăcut complet. Vacanţele însemnau libertate totală. Când veneam înapoi la Tg-Jiu parcă eram un sălbatic. Ai mei erau înnebuniți, mă adaptam foarte greu. Cred că au avut o influenţă foarte bună aceste ruperi de ritm, de la rigoare la descătușarea totală. Băteam mingea, jucam fotbal, făceam baie şi pescuiam. Când mă trimitea bunica cu vacile îmi făceam temele de vacantă.
Una peste alta, instruirea a fost totul. Eu aşa mi-am crescut şi fata, tot pe principiul ăsta. Marea majoritate confundă instrucţia cu munca. Nu. Poţi să munceşti şi să munceşti în zadar dacă nu ai lângă tine pe acela care să-ţi dea reperele clare. Cred că asta-i lipseşte societăţii noastre. În totalitate. Învăţăm haotic, învăţăm ce nu trebuie.
STUDENT ÎN ANII ”70
– Dar cum era viața ca student? Vă mai rămânea timp și de altceva în afară de învățat?
– Studenţia a fost, de departe, cea mai frumoasă etapă a vieţii mele, cea mai completă. Am fost favorizat de soartă că am făcut facultatea în Bucureşti. Bucureştiul acelor ani era unul dintre cele mai frumoase oraşe din Europa, unul dintre cele mai civilizate. În Bucureşti, în anii aceia, civilizaţia era o regulă de bază. Dacă nu o respectai, te taxa societatea. De la statul la coadă, fie că era coadă la alimente, la produse cosmetice, la magnetofoane şi casetofoane, la bilete de teatru sau cinematograf sau la orice altceva, dacă nu respectai regula erai terminat. Se stârnea o manifestare colectivă de nu-ţi mai ardea să fentezi. Până la a circula liber şi fără nici o presiune. Atunci nu existau cazuri de viol, de tâlhărie, circulai fără teamă prin cartier noaptea, la orice oră. Odată, după un examen pe care l-am susţinut după-amiaza, ne-am dus toţi din grupă la o bere. Şi, ne-am întins, am băut două sau trei beri, am mâncat mici, veselie multă. Seara, pe la ora nouă când am terminat, eram vreo şase care am plecat pe jos spre cămin. Undeva, în zona Gării de Nord, ne opreşte patrula TF. Ne-a văzut veseli, făceam o gălăgie…
– Ce-i, mă, cu voi?
– Păi, ştiţi, am dat şi noi examen la facultate…..
– Ce-i cu voi la ora asta? Trebuia să fiţi la cămin, să învăţaţi, sunteţi în sesiune.
Ne-au luat şi ne-au dus la birou.
– Cu ce vă ocupați?
– Suntem studenți.
– Unde?
– La Politehnică, la Electrotehnică.
– Da? Carnetele de student!
Dăm carnetele, se uită măgaru’ prin ele.
– Cum sunteți mă studenți, că eu nu văd să aveți nici o notă trecută?
Îi explicăm: – Stai tovarășe, că nu dăm carnetele de fiecare dată, le dăm şi noi la sfârşit.
– Nu există, nu cred că sunteți studenți, ne spune el.
Ne duce în sala lor de așteptare și ne spune:
– Hai, șmotru!
După ce i-am spălat podelele, le-am făcut lună, zice:
– Luați-vă carnetele, am sunat, într-adevăr sunteţi studenţi.
Ne-am luat carnetele şi am plecat înjurând printre dinți.
Conjunctural, cred că, s-au întâlnit toate elementele. Era o generaţie care suferise, care trecuse prin ororile războiului, o generaţie sărmană, cu multe greutăţi şi care a muncit din greu să scoată ţara din nevoi. Se formase deja o şcoală românească foarte bună pe toate palierele, exista creştere economică, Ceauşescu făcuse o industrializare nemaipomenită, reuşită total, medicina era în urcare, erau mari somităţi precum profesorul Proca, primul care a făcut un transplant. În teatru şi cinematografie apăruse o generaţie de mari actori, adevăraţi monştri sacri, Toma Caragiu şi ceilalţi. Am fost şi noi beneficiarii acelor transformări. Trăind în acea societate, singura posibilitate era să te adaptezi, să te modelezi. Insist asupra acestui aspect. Era o carapace care nu-ţi permitea să o iei razna. Spiritul civic era foarte puternic pe toate zonele. Şi, un element deosebit, aveam acces peste tot, acces la cultură, la artă, la muzee. Aveam acces gratuit.
PRIMII PAŞI ÎN PRODUCŢIE
– Vorbiți-mi despre repartiție.
– Am absolvit facultatea în 1982 şi am primit dublă repartiţie. Oraşele mari erau deja „închise”. Toate. Repartiţia de bază era la Politehnica Bucureşti, iar a doua, unde urma să realizez stagiatura timp de 3 ani, era la Intreprinderea de Utilaj Minier Tg-Jiu. Era singurul loc apropiat de casă şi avea posturi pentru că abia se înfiinţase în anul acela, avea repartiţii multe. După stagiatură urma să mă întorc la Bucureşti. Şi am renunţat.
– De ce ați renunțat?
– În septembrie 1982 s-a născut fiica mea, Irina, iar în octombrie 1982 mi-am preluat postul de la Tg-Jiu. Era bine, eram mulţi tineri veniţi de pe băncile facultăţilor din Craiova, Bucureşti, Timişoara, toţi copii buni. Am lucrat în aprovizionare, am lucrat în secţie. Mai bine de un an am făcut naveta de la Tg-Jiu la Lupeni unde locuia familia mea. Sâmbăta era program scurt şi plecam pe la ora 1, iar luni mă trezeam la 4 dimineaţa şi mă întorceam la Tg-Jiu. Era greu, copilul meu creştea şi îşi vedea tatăl o dată pe săptămână. Trebuia să fac ceva.
Directorul întreprinderii, domnul VOINEA un inginer bun, manager bun m-a chemat şi mi-a zis:
– Măi băiete, du-te mă de aici. Locul ăsta nu-i potrivit pentru tine. Du-te şi lucrează în profilul tău, în specializarea ta.
El mi-a facilitat audienţa la domnul ministrul AVRAM, care era un zbir, dar un ministru bun. A pus bazele dezvoltării României, se ocupa de toată industria de construcţii de maşini din România, avea exporturi în toate ţările lumii. Te fascina ce puternic era, ce gândire avea. Acum e trecut de 80 de ani, m-am întâlnit cu el la Bucureşti, arată impecabil şi e extrem de lucid. M-am dus în audienţă, i-am spus ministrului că vreau să-mi cresc copilul, că vreau să lucrez în energie. Şi m-a dat la Paroşeni. A fost o decizie grea, n-aş fi fost în stare să o iau singur dar, cu sprijinul lor, sfătuit de ei, am venit la Paroşeni.
– Cum a fost transferul?
– Am fost primit aici cu reticenţă. Centrala Paroşeni aparţinea atunci de Deva şi am fost trimis să vorbesc cu directorul Rusan la Deva. M-am dus. Domnul Rusan se interesase de mine, aflase că am fost şef de promoţie, m-a întrebat dacă vreau să lucrez la Deva. Am motivat că am familia la Lupeni. Atunci m-a sfătuit să merg la Paroşeni, la laboratorul PRAM. Şeful de laborator, domnul Tibi Ungureanu, era foarte bine cotat. Nu avea el studii superioare, dar profesional era foarte bun. A fost o decizie foarte bună. Acolo am întâlnit un colectiv bun: domnul Ungureanu, domnul Tradnik, cel mai serios maistru pe care l-am întâlnit în viaţa mea, domnul Nevezi. Oameni buni. Am învăţat meserie de la oamenii ăia. Anii care au urmat au fost pentru mine extraordinar de benefici. A fost foarte multă uzură şi, în acelaşi timp a fost procesul de asimilare a realităţii din producţie, de la oamenii vechi. A contat foarte mult fiindcă eu eram “doxa” de teorie, dar altceva era aici, multmai real. Cu foarte mare greutate reuşeam să regăsesc cunoştinţele mele teoretice în instalaţie, Te copleşea, te pierdeai, nu mai ştiai unde sunt. Mentorii mei de la PRAM îmi spuneau mereu să am răbdare, să învăţ pe îndelete, că e mult de învăţat, că durează 4-5 ani până învăţ fiecare loc de muncă, fiecare ce face, cum face. Mi-am făcut toată stagiatura acolo. Mie mi-a plăcut foarte mult meseria şi m-a fascinat PRAM-ul. M-am regăsit acolo în sensul că totul trebuia gândit, descusut, totul avea logică, de la cea mai banală până la cea mai complicată protecţie. Erai mereu în priză. Făceai permanent scheme, simulări, concepeai.
– Dacă ați rezistat atâția ani gândesc că v-ați adaptat, integrat, repede.
– Conceptul centralei Paroşeni, atât proiectul tehnic cât şi modul de organizare şi conducere era unul rusesc. Şcoala rusească implementase în proiectele ei tot ce preluase după război de la nemţi. Toate proiectele erau adaptate, dar deosebite. Plecând de la modul de organizare. Cu pasarele, cameră de comandă separat, locuinţe separat. Conducerea locuia în apropiere, în cele două blocuri numite „Intervenţii”. Muncitorii locuiau la cca 1 km, în cartierul Sohodol. O organizare impresionantă. Acelaşi sistem impecabil de organizare îl regăseai când intrai pe circuite, legăturile între circuitele tehnologice, circuitele electrice, circuitele secundare. Asta am învăţat eu de la oamenii de la PRAM. Am înţeles ce lucru deosebit a fost alegerea directorului Rusan de a mă trimite să învăţ la PRAM. El ştia energetică şi şi-a dat seama că eu, de aici, pot acoperi totul, am legătură cu toate. Altfel, ajungeam să stăpânesc o bucăţică, aşa cum au făcut alţi colegi care au plecat ulterior de la Paroşeni. Eu am avut un spectru larg, ştiam totul, eram obligat să ştiu. De exemplu, aveam circuitul de automatizare de la o moară de cărbune, dar pentru a gestiona acest circuit, eu trebuia să ştiu ce face acea moară. Pentru asta trebuia să învăţ toate lucrurile de la gospodăria de cărbune până la cazan. De multe ori învăţam singur, pentru că şefii de secţii nu-ţi spuneau nimic.
– Metehne vechi…
– Eu mi-am văzut de treabă şi am asimilat de la oamenii de acolo tot ce s-a putut. În faţa lui Dumnezeu mărturisesc că niciodată nu am avut tendinţa de a ocupa un post şi de a avansa. Exclus. După o vreme, d-lui Ungureanu, care avea doar şcoala postliceală, îi era ruşine de mine. Mi-a propus să trec în locul lui. Am refuzat.
Concurenţa la Paroşeni era una reală. Era o luptă acerbă pe posturi. Erau multe de reproşat, dar, în esenţă, erau oameni care stăpâneau meseria. Nu aveau ei cel mai înalt nivel de cultură şi de pregătire teoretică, nu toţi erau cei mai buni manageri, aveau fiecare comportamentele lor, dar erau meseriaşi. De la funcţia de director până la cea de şef de secţie sau şef de laborator, era concurenţă mare. Se ajungea greu. Chiar şi în funcţia de inginer era greu să ajungi. Trebuia să treci examenul de definitivare după stagiatură.
Eu am plecat de la PRAM direct pe post de inginer şef. A fost tot o conjunctură legată de destin.
– Ce anume?
– Lucrasem mai bine de un an cu domnul Miliţescu. Era director general la Energomontaj, apoi a fost pus ministru. Venea la formaţia de la Paroşeni, venea la comandamente, m-a remarcat. A venit la Flaidăr, care era director la Paroşeni, m-au chemat şi pe mine şi i-a zis :
– Vreau să-l iei pe băiatul ăsta şi să-i dai funcţie, să-l pui adjunctul tău.
Nu ştiu dacă lui Flaidăr i-a convenit sau nu. N-am avut ce face. Am încercat să spun ceva, dar mi-a tăiat-o :
– Eşti liber.
Am făcut echipă bună cu Flaidăr. Era echilibrat, cumpătat. Eu nu l-am sabotat niciodată.
CEL MAI TÂNĂR DIRECTOR DE SUCURSALĂ DIN SISTEMUL ENERGETIC
– Aveați doar 34 de ani când ați fost promovat Inginer șef adjunct de exploatare. Încerc să-mi imaginez că nu v-a fost ușor…
– Probabil că Miliţescu avea informaţii, ştia ce se va petrece în anii următori. După câţiva ani în care am fost inginer şef, apoi director tehnic, a urmat procesul de restructurare. Au fost pensionaţi obligatoriu, cu aportul grupei de muncă, o parte dintre salariaţi, inclusiv domnul director Flaidăr. Mi-au trimis recomandarea la organizaţia de partid Vulcan. Nu mai ştiu cine era primar atunci, cred că au înghiţit în sec, avusesem multe meciuri cu ei pentru termoficare, mă trimitea Flaidăr la înaintare. Dar am primit aviz favorabil. Am dat examen pentru postul de director de sucursală cu comisie, cu profesori de la facultate. Toată lumea spunea că o să-mi rup gâtul. Eram cel mai tânăr director de sucursală din sistem. Când am fost numit, director la RENEL era Tibi Câmpureanu cu care am legat o prietenie nemaipomenită. Director general la DGPEET era domnul Reghiş.
Situaţia în centrală era foarte grea, instalaţiile erau praf. Grupul nr. 4 funcţionase ultima dată în anul 1989 în nişte condiţii de-a dreptul criminale.
– Ce să înțeleg?
– Noroc cu revoluţia din ”89. Dacă nu, se întâmpla o mare dramă aici, o catastrofă. Ăsta-i punctul meu de vedere. Fiindcă politica ultimilor ani, 1987-1989, când presiunea pe sistemul energetic era foarte mare, extraordinară, se ajunsese în sistem la frecvenţe de 47,5 Hz, a condus la nişte decizii înfiorătoare în sensul că se funcţiona cu presiune în focar, în drumul II, toate grinzile cazanului şi suprafeţele de schimb de căldură erau încovoiate. Dar cel mai groaznic dintre toate a fost că s-a funcţionat circa 1 an de zile cu turbina cu nişte vibraţii teribile. Îmi amintesc că într-o duminică se pornea turbina şi m-au chemat să măsor vibraţiile. Cei de la ICEMENERG îşi lăsaseră aparatura aici şi eu învăţasem de la ei să fac măsurători. Vibraţiile erau inadmisibile, s-a oprit turbina, a venit aprobare să se deschidă pentru verificări. S-a găsit batiul fisurat la lagărul din faţă la corpul de joasă presiune.
Grupurile de 50 MW erau deja foarte vechi, erau uzate moral şi fizic. Îmi amintesc că odată au apărut vibraţii puternice în funcţionare la turbina nr. 1. Au oprit turbina şi curgea uleiul pe lângă ax. Când au desfăcut-o, era retezat axul. Avea 280.000 de ore de funcţionare. Şi încă se trăgea de aceste turbine.
Revoluţia a avut un impact favorabil fiindcă n-a mai fost presiunea aceea groaznică. Dar era clar că e nevoie de un proces de reconstrucţie al centralei.
A fost de mare utilitate pentru mine uzura aia groaznică cu ăştia bătrâni, că am învăţat de la ei toate şmecheriile, toate tertipurile. În urma restructurării plecaseră toţi oamenii cu experienţă. Încet, încet, am început să-mi clădesc echipa. A contat foarte mult încrederea celor din Bucureşti, a celor din sistem în mine. Mi-au văzut potenţialul şi m-au sprijinit foarte mult. Erau foarte multe avarii, dar mă sprijinea şi conducerea Termoelectrica, domnul Bivol, domnul Marcu din Termoelectrica, conducerea RENEL, ministerul. A fost un proces pas cu pas. Erau şi alte timpuri, nu era politizarea de acum. Şi erau oameni deosebiţi. Contează foarte mult mediul în care trăieşti, ăsta-i punctul meu de vedere. Dacă trăieşti printre oameni valoroşi, e imposibil să nu se prindă ceva şi de tine. Dacă trăieşti într-un mediu toxic, toxic devii şi tu, n-ai cum să-l schimbi. Ori, definitoriu pentru această centrală a fost noţiunea de şcoală a energeticii româneşti. Oriunde te duceai, întâlneai pe cineva care trecuse pe aici, care făcuse practică aici. Peste tot. Directorul centralei Rovinari, domnul Popescu D. Ion fusese inginer şef aici. Bărbulescu de la Işalniţa lucrase aici. Popescu I. Ion, inginerul şef de acolo, fusese inginer şef la Paroşeni. Rebreanu, Căpăţână, Pancef care a ajuns la ISPE, Miliţescu făcuse practică aici. Oameni grei.
COLECTIVUL DE LA PAROŞENI, O FAMILIE MAI MARE
– Ați reușit să clădiți echipa de care vorbeați?
– După părerea mea, tradiţia ce se împământenise aici şi pe care am urmat-o şi eu cu sfinţenie de a angaja pe cât posibil copiii angajaţilor s-a dovedit extrem de benefică. De câte ori m-au tăvălit ăştia de la partid, că mă schimbă, că nu ştiu ce. N-am abdicat de la acest principiu. Copiii angajaţilor au avut mereu prioritate. Şi s-a dovedit a fi un mod de abordare foarte eficient.
– Cum așa?
– Copiii ăştia veneau de acasă cu 50 % din bagajul de cunoştinţe necesare. Mama şi tata discutau adesea în familie despre problemele uzinei, ale instalaţiilor. Şi era OK. Copiii se familiarizau acasă cu aceste probleme şi intrau în producţie pregătiţi. Erau disciplinaţi, respectuoşi, se cunoşteau între ei. Iar în plus se adauga ataşamentul. A fost nemaipomenit. Colectivul de la Paroşeni era ca o familie mai mare. Am întâlnit politica asta în toate marile companii din România. La producătorii de echipamente: 23 August, Republica. La Energoreparaţii era tot aşa. La Gura Văii, la Energo Braşov. Copiii unora dintre salariaţi se căsătoreau şi se mutau în alte zone. Nu-mi amintesc să fii făcut vreo rugăminte către conducerea uneia dintre aceste companii pentru copiii unor salariaţi ai noştri şi să nu-i angajeze. Exclus. Doar dădeam un telefon şi-mi spuneau:
– Bine, să vină!
Bineînțeles că în sfera politică mi se reproșa: „Sunteți o castă închisă, nu pătrunde nimeni la voi”.
Politicienii fierbeau fiindcă ei nu puteau pătrunde. Cu adevărat, am pus zid. Multă vreme, politicul nu a avut acces în această centrală. Pe plan local, apăreau iniţiative de genul: Schimbă-l, fir-ar al dracu!
Toţi cădeau de acord. Când ajungea propunerea la Bucureşti era clasată, nu i se dădea curs.
REABILITAREA BLOCULUI DE 150 MW LA PAROŞENI
– Dar viață ușoară, nu pare să fi avut?
– Decizia privind viitorul centralei Paroşeni a fost una, cum să spun, la mustaţă.
Discuţia a avut loc la Bucureşti, erau trei variante, dintre care două foarte la modă în acea vreme. Prima variantă era ca centrala să fie preluată de Compania Națională a Huilei – CNH. Mineritul aparţinea atunci de Ministerul Minelor, avea putere. Director la CNH era atunci Blaj. Era o funcţie foarte mare şi era foarte susţinut politic. Şi milita pentru ca centrala Paroşeni să fie absorbită de CNH.
A doua variantă, care a fost foarte aproape să se întâmple era să treacă în administrarea Primăriei Vulcan şi să rămână centrală de termoficare pentru Valea Jiului.
Atunci a intervenit decizia oamenilor grei din RENEL care au zis „NU”. Oamenii care lucraseră în sistem şi aveau orgolii, Vaida, Bărbulescu, Dobrescu, Bivol, Ioaniţescu au spus:
„Cum să ajungă la voi, măi? Asta-i şcoala energeticii româneşti, avem o datorie faţă de această centrală”.
În acea perioadă a venit o ofertă a guvernului japonez de credit sindical, să facă un “cap de pod” în România. În această conjunctură, cei din RENEL au zis:
„Hai să facem ceva la Paroşeni”.
Aşa s-a născut proiectul. Nu aici, pe plan local. Reprezentanţii locali n-au făcut nimic pentru asta. Nimic, nimic. Şi atunci era aceeaşi atmosferă la nivelul autorităţilor locale, acelaşi nivel mărunt de a privi lucrurile local şi cu hei-rup. Viitorul acestei centrale s-a decis acolo, la Bucureşti. Norocul a fost cu oamenii din sistem care cunoşteau şi care aveau respect. Şi, nu în ultimul rând, a contat şi potenţialul pe care-l reprezentam eu şi echipa pe care începusem să o formez. Au avut foarte multă încredere în mine, extraordinar de multă. Aşa s-a scris istoria aici.
În faza de contractare, n-a fost săptămână să nu mă duc la Bucureşti. Şi nu mergeam cu şofer, eu conduceam maşina. Munca a fost copleşitoare, dar cu satisfacţii totale. Totale.
RELAŢIA CU CONSORŢIUL JAPONEZ BABCOCK-HITACHI-TOSHIBA
– Ce s-a întâmplat cu oferta a guvernului japonez?
– Relaţia cu consorţiul japonez BABCOCK-HITACHI-TOSHIBA a fost formidabilă. Cred că a fost cea mai grozavă experienţă a vieţii mele, Dacă trăieşti printre oameni valoroşi, e imposibil să nu se prindă ceva şi de tine. În condiţiile în care eu nu puteam fi definit ca un om superficial, nici vorbă, după vreo 6-7 luni mi-am dat seama că, în comparaţie cu ei, eram superficial total. Din momentul ăla a început o muncă titanică de a analiza în amănunt orice şi de a nu mai fi superficial niciodată. Nu am mai luat nicio decizie fără să fie disecată. Am învăţat de la ei. De la ei am învăţat să citesc o hârtie. Pe formatul ăla A4 care-l făceau ei într-o adresă descriau 10 pagini de-ale noastre. Mi-am dat seama ce departe eram noi ca naţie. Şi nu numai pe mine m-au impactat. A fost pentru mine o bucurie extraordinară atunci când a venit conducerea ISCIR şi mi-a mulţumit:
„Dacă nu aduceaţi consorţiul japonez, mi-au spus ei, în special BABCOCK şi HITACHI care au construit cazanul, România nu avea proceduri de sudură la înalte standarde cum are acum. Suntem printre cei mai buni”.
Japonezii s-au mobilizat formidabil în acest proiect. Totul a fost o demonstraţie de forţă, o demonstraţie de seriozitate, de abnegaţie, de profesionalism. Şi, ce m-a surprins cel mai mult, au fost oamenii cei mai generoşi pe care i-am întâlnit eu în viaţă. Aveau o dorinţă de a împărtăşi, de a împărţi cu tine totul, formidabil. Dacă treceau trei luni fără să facă o petrecere era mult. Găseau orice prilej, că au finalizat o anumită etapă, că au terminat de montat ceva. Orice astfel de motiv era un pretext pentru a sărbători, pentru a petrece împreună. Veneau la mine:
– Scrie lista, scrie lista
– Păi, câţi? întrebam eu
– Scrie, scrie! era răspunsul lor.
Modeşti, simpli, respectuoşi, fără orgolii. Sigur că luau foc atunci când le mai reproşai ceva, dar le trecea. Măreţ, ca popor.Acest proiect a fost o mare şansă pentru centrala Paroşeni şi pentru oamenii de aici.
IMPACTUL SPIRITULUI JAPONEZ ASUPRA CONŞTIINŢELOR NOASTRE
– Despre experiența cu japonezii, la fel de frumos vorbesc și ceilalți colegi?
– Mulţi dintre noi nu-şi dau seama, dar la mulţi ne-a schimbat viaţa. Am observat. Modul de a gândi, de a ne organiza viaţa. Dar pe mine m-a impactat cel mai mult. Şi definitiv. Sămânţa asta a prins rădăcini pe un format, un aluat bun al meu, mi-a venit ca o mănuşă, m-a completat total. Mi-am dat seama că procesul acesta de instruire e vital în viaţă, că şi ei au ajuns acolo unde sunt ca popor prin instruire. Acelaşi mod de organizare asimilat de la japonezi l-am dus apoi mai departe şi la minister, şi la discuţiile cu Comisia Europeană, peste tot.
– Bun! Deci am ajuns la Ministerul Energiei. Cum au stat lucrurile aici? Cum ați fost primit?
– Păi când am fost numit secretar de stat în Ministerul energiei, cănd au văzut colegii din minister modul meu de a organiza activităţile, rigurozitatea şi felul în care duceam fiecare lucru până la capăt, nu le venea să creadă. Sigur că le-a fost greu la început, nu le-a căzut bine să vină cineva dintr-o văgăună ca Paroşeni şi să-i ia la întrebări. Procedam exact ca japonezii. Munceam împreună cu ei aşa cum făceau japonezii cu noi. Era o problemă, o duceam până la capăt. Nu-i slăbeam. Îi chemam la 5- 6 după-amiaza şi până la 7-8 seara munceam. După 6 luni se învăţaseră şi vorbeau între ei:
„Nu are rost, că până nu o vezi soluţionată, nu te lasă. Nu te iartă“.
Cei de la Ministerul de externe cu care lucram pe relaţia cu Comisia Europeană s-au apucat să îmi citească CV-ul, să ia informaţii. Unul dintre ei, care fusese ataşat la Tokio mulţi ani mi-a zis:
„De ce credeţi că vă respectă ăştia din minister? De la impactul cu cultura japoneză vi se trage. Păi când începeţi să vorbiţi,la dumneavoastră se vede începutul şi sfârşitul, dar şi modul de parcurgere”.
INVESTIŢIILE ÎN DOMENIUL MEDIULUI ÎN CENTRALA PAROŞENI
– Nu mă pricep ce întrebare să vă adresez, legată de investițiile din centrală. Dar, pentru că știu că înseamnă mult pentru dumneavoastră, vă las să povestiți pentru cei care cunosc, care stăpânesc acest domeniu.
– Blocul nr. 4 de la Paroşeni, complet modernizat şi automatizat, a fost pus în funcţiune după reabilitare în anul 2007. A fost o reuşită totală. A fost singura investiţie de această anvergură din sistemul energetic românesc realizată de o societate cu capital de stat după anul 1990. România intrase în Uniunea Europeană şi îşi asumase respectarea cerinţelor europene în domeniul mediului. Noul grup energetic de la Paroşeni îndeplinea parţial condiţiile de mediu, respectiv se încadra în valorile limită de emisie pentru praf şi NOx, condiţii pe care le îndeplineşte şi la această dată deşi acum cerinţele impuse sunt mult mai restrictive decât erau atunci. Din nefericire, contractul cu consorţiul japonez nu a inclus instalaţia pentru desulfurarea gazelor de ardere şi cea pentru transportul zgurii şi cenuşii în şlam dens, din lipsa, la acea dată, a spaţiului necesar pentru realizarea acestor instalaţii. De aceea, existau depăşiri ale nivelului de emisie admis pentru SO2 şi nu erau respectate cerinţele europene privind depozitarea deşeurilor. Deşi era unul dintre cele mai performante blocuri energetice pe cărbune din Romănia, acesta avea viitor doar dacă se rezolvau şi cele două probleme de mediu. În perioada imediat următoare s-au demarat activităţile necesare pentru casarea, demolarea şi valorificarea echipamentelor care aparţinuseră de etapa veche, de 3 x 50MW, creîndu-se astfel spaţiul necesar pentru implementarea instalaţiilor de mediu. În anul 2009 a avut loc la Bucureşti licitaţia pentru contractarea celor două instalaţii. Aşa cum se obişnuieşte după licitaţiile cu valori mari, au urmat contestaţiile la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, dar şi acţiuni în instanţă. În final, în toamna anului 2010, hotărârea definitivă a instanţelor de judecată a fost în favoarea Constructions Industrielles de la Mediteranée – CNIM. În toamna aceluiaşi an s-a semnat la Bucureşti contractul cu CNIM. Ce a urmat a fost un lung calvar. Termoelectrica avea o situaţie financiară foarte grea şi nu putea obţine credite. Pentru a obţine finanţare, sucursala Paroşeni s-a desprins din Termoelectrica, astfel încât, analiza financiară a noii societăţi să-i permită accesarea de credite. În perioada 2012-2013, cu sprijinul Ministerului de Finanţe, am obţinut finanţarea integrală a preţului contractului şi au început lucrările. Între timp, Electrocentrale Paroşeni fuzionase cu Electrocentrale Mintia şi apoi cu Societatea Natională a Huilei Petroşani şi devenise Complexul Energetic Hunedoara – CEH. Existau acum banii pentru plăţile de bază în cadrul proiectului, dar CEH trebuia să plătească TVA. O povară foarte mare pentru bugetul secătuit al CEH. Am beneficiat de sprijinul directorului general Andronache şi, o vreme, am reuşit să menţinem progresul proiectului. Însă, din primăvara anului 2014 nu s-a mai plătit TVA-ul. După câteva luni de negocieri cu CNIM şi încercări de eşalonare a datoriilor care nu s-au respectat, în toamnă, CNIM a decis să suspende contractul. A continuat să livreze echipamente, dar a oprit lucrările în şantier. Timp de 2 ani am căutat permanent soluţii pentru a readuce proiectul pe făgaşul lui. Se livraseră aproape toate echipamentele, se plătea suma de bază iar TVA-ul continua să se adauge la suma datorată. S-a plătit ceva din TVA-ul restant în vara anului 2015 din ajutorul de stat, s-au reluat parţial lucrările, dar foarte curând au fost oprite din nou. Situaţia era critică. Suma restantă la plată era foarte mare, imposibil de suportat de societate. Utilajele necesare realizării lucrărilor, gen macara turn, care erau închiriate, au fost retrase din şantier. În incinta şantierului zăceau mormane de echipamente care, cu toate acoperirile de protecţie, se degradau sub acţiunea timpului şi a intemperiilor. Exista riscul real să fie reziliat contractul de către CNIM şi să rămânem cu o sumă foarte mare plătită deja din credite şi cu o curte plină de echipamente care să nu mai fie niciodată montate şi puse în funcţiune într-o instalaţie integrată, automatizată, care să-şi îndeplinească scopul pentru care a fost demarată. Şansele de redresare ale acestui proiect deveneau tot mai mici. Aveam însă o dorinţă foarte mare şi o speranţă imensă că vom reuşi cumva să o scoatem la liman.
MISTERIOASE SUNT CĂILE DOMNULUI
– Și ați reușit?
– Un înţelept a spus că:
„Atunci când ai convingerea că o situaţie este fără speranță, nu faci decăt să trânteşti o uşă în faţa lui Dumnezeu”.
Ceea ce s-a petrecut la Paroşeni în anul 2017, modul în care s-au legat evenimentele, este o confirmare certă a acestei afirmaţii, o expresie a modului magistral în care acţionează Dumnezeu.
– Detaliați-mi!
– În ianuarie 2017 mi s-a propus să preiau funcţia de secretar de stat în Ministerul Energiei. Cu părinţii bolnavi la Târgu-Jiu, eu însumi fiind chinuit de migrene cumplite şi dureri mari la nivelul coloanei vertebrale şi în zona cervicală, nu-mi doream deloc să plec la Bucureşti. Însă, acel post îmi oferea alte pârghii prin care întrezăream posibilitatea de a face ceva pentru deblocarea proiectului de la Paroşeni. Atunci mi-am spus că, nu am încotro. Trebuie să merg la Bucureşti şi să rezolv problema asta.. Am spus clar care este obiectivul pentru care mă duc şi toată lumea a apreciat acest lucru. Imediat după ce am preluat postul de secretar de stat, în ianuarie 2017, am invitat CNIM-ul la Paroşeni la negocieri în speranţa că vom putea ajunge la un acord. În aceeaşi iarnă, s-a întâmplat să fie o vreme cumplit de geroasă care a dus la o creştere considerabilă a necesarului de energie în sistem şi care a generat preţuri foarte mari pe piaţa de energie. Au început astfel să intre mai mulţi bani în contul CEH din vânzarea de energie electrică. Sigur că banii obţinuţi în iarna din 2017 erau total insuficienţi pentru nevoile CEH iar presiunile din toate domeniile, în special din zona minieră, unde era nevoie de bani, erau foarte mari.
Nu eram într-o relaţie excepţională cu domnul Melczer, directorul general al CEH, avusesem divergenţe, voise să mă schimbe din funcţia de director de sucursală. Am avut o discuţie cu el. Venit din mediul privat, după discuţia noastră, a înţeles situaţia. Negocierile cu CNIM nu avansau fiindcă partenerii de contract deveniseră extrem de suspicioşi. Am avut şedinţe cu ei inclusiv la sediul ministerului. Nu acceptau niciun fel de acord, niciun fel de eşalonare a plăţilor dacă CEH nu oferea garanţii. De unde să le dai garanţii? Şi atunci, s-a întâmplat o nouă minune. Melczer a luat decizia crucială şi în aprilie 2017 a plătit integral suma restantă. O sumă uriaşă. Astfel, printr-un concurs de împrejurări absolut uimitor, s-au creat premisele ca proiectul de la Paroşeni să fie reanimat. Asta nu înseamnă că perioada care a urmat a fost uşoară. A fost cea mai grea. Întârzierea proiectului cu 2 ani şi jumătate, demobilizarea şi remobilizarea utilajelor şi a forţei de muncă, creşterile salariale în cele mai multe domenii în acest interval de timp, actualizarea garanţiilor, toate înseamnă costuri. Costuri care se adăugau la preţul contractului. Şi pretenţii foarte mari din partea contractorului. Am mai făcut ceva în acest sens. L-am cooptat în echipa de la minister pe domnul Ioaniţescu, fostul director de proiect din partea Termoelectrica în contractul pentru reabilitarea blocului nr. 4, ulterior director general la Termoelectrica. În vârstă de cca 70 de ani, dar cu o vitalitate şi un spirit mereu tânăr, a acceptat să renunţe pentru o vreme la tihna pe care i-o conferea statutul de pensionar pentru a ne da o mână de ajutor. Pe lângă atribuţiile pe care le avea în minister, a avut misiunea de a sprijini, în calitate de consilier, comisia numită de CEH la negocierile dure cu CNIM, care s-au întins pe o perioadă de aproape 2 ani. Cu o experienţă vastă, atât în domeniul tehnic cât şi al relaţiilor comerciale, a avut un rol determinant în aceste negocieri. Este de apreciat că situaţia nu a degenerat într-un conflict păgubos, care să se mute spre soluţionare la Curtea de Arbitraj sau în sălile tribunalelor, părţile reuşind în final să ajungă la un acord. Cele două instalaţii s-au finalizat şi au fost puse în funcţiune în toamna anului 2018 şi, respectiv în primăvara anului 2019.
RELAŢIA CU CONSORŢIUL CONSTRUCTIONS INDUSTRIELLES DE LA MEDITERANÉE (CNIM)
Proiectul realizat cu CNIM nu a fost nici pe departe atât de mare şi de vast ca şi cel realizat cu japonezii, dar a fost mult mai chinuitor. Groaznic chiar. A avut o parte frumoasă la început, am pornit cu o mare deschidere sufletească în acest proiect, aveam un mare respect şi consideraţie pentru cei de la LAB din Germania, care derulau contractul în numele CNIM. Însă, când au apărut sincopele, şi-au dat arama pe faţă. Au existat sincope şi în proiectul derulat cu japonezii, dar aceştia se implicau, au căutat şi au găsit soluţii de finanţare, ei mergeau, ei rezolvau, ei discutau la nivel înalt, totul ca să meargă proiectul. La ceilalţi, a ieşit la suprafaţă componenta dominantă din mediul industrial european, agresivitatea, capitalismul feroce, sălbatic, în care banul este totul. În plus, deşi suntem oameni buni şi valoroşi, neavând capacitatea tehnologică şi financiară a statelor dezvoltate, ne privesc cu dispreţ, reprezentăm pentru ei lumea a treia. Nu contest că am întâlnit oameni valoroşi şi în conducerea LAB, dar şi aceştia constrânşi, fie să respecte politica firmei, fie să părăsească firma. Deosebire totală. Cu regret, trebuie să spun că de la ăştia n-am avut ce să învăţ. Sincer. Nimic. Am avut şansa de a avea anterior experienţa proiectului cu japonezii şi învăţasem de la ei elementele de performanţă. Din punct de vedere tehnic, proiectul ăsta este rodul inginerilor de la Paroşeni care au impus condiţii de calitate. Altfel, ne-am fi trezit în curte cu un morman de echipamente de calitate îndoielnică.
DACĂ AŞ PUTEA ÎNTOARCE TIMPUL…
– Dacă ați lua-o de la capăt, ați trăi la fel?
– Primul lucru pe care l-aş face, fără să stau pe gânduri, dacă aş lua-o de la început, aş prioritiza sănătatea. N-am reuşit niciodată să fac asta şi nu e bine. Am conştientizat asta când am ajuns la minister. Acolo, gradul meu de încărcare era atât de mare şi gradul de expunere atât de puternic, că nu aveam nici o clipă liberă. Acolo am înţeles că, în fiecare clipă trebuie să fii apt perfect fizic şi emoţional. Iar asta nu e posibil decât având o sănătate bună. În viaţă, trebuie să ai grijă de tine, să-ţi întreţii sănătatea.
Pe planul al doilea, mi-aş fi dorit foarte mult să mai am un copil, chiar dacă aş fi adoptat unul. Una dintre cele mai mari mâhniri ale mele este că nu am doi sau trei copii. Îmi iubesc fata. Dar, indiferent câţi copii ai avea, pe fiecare îl iubeşti la fel de mult. Fiecare membru aduce ceva în familie, se completează unul pe altul. Şi împreună formează un tot mult mai puternic. Unul singur nu poate acoperi totul. Iar necesităţile omului odată cu înaintarea în vârstă devin de altă natură, ai nevoie de ajutor.
De la un timp, scopul vieţii devine să rămâi activ, să fii util cât poţi de mult pentru toată lumea, pentru cei din jur şi, în final, pentru tine. Să nu devii o povară. O povară pentru societate, o povară pentru familie.
UN MESAJ ÎN PRAG DE PENSIONARE
– Încet, încet ne apropiem de finalul interviului. Vreau să vă mulțumesc pentru faptul că mi-ați destăinuit povestea dumneavoastră împletită strâns cu a centralei Paroșeni. Vă rog să așterneți un gând de final pentru cititori.
– Situaţia e destul de tristă acum. Tristă în centrală, în ţară, în lume. În ultimii ani, producţia de cărbune extrasă din Valea Jiului s-a diminuat drastic, motiv pentru care centrala Paroşeni a funcţionat tot mai puţin. În iarna 2019-2020 s-a renunţat şi la termoficarea în sistem centralizat în Petroşani şi acum centrala nu mai funcţionează nici iarna decât arareori. CEH e în insolvenţă de mai bine de un an.
Sper că se va găsi soluţia optimă de a salva această centrală. La Paroşeni s-a format în timp un colectiv foarte valoros, printre cei mai valoroşi oameni din sistem. Am avut şansa de a cunoaşte foarte mulţi oameni în aceşti ani iar oamenii de la Paroşeni nu sunt cu nimic mai prejos. Foarte buni pe capitolul dezvoltare, investiţii, proiecte, net deasupra altora. Unul dintre efectele proiectului amplu de reabilitare a blocului nr. 4 a fost acela că personalul de aici s-a maturizat profund. Proiectul a venit la momentul potrivit, când oamenii aveau încă o capacitate mare de învăţare, mai aveau un spaţiu gol pe care astfel l-au umplut, au absorbit cu plăcere, au asimilat extraordinar de mult şi au devenit foarte buni.
Ca principiu managerial, în fiecare angajat trebuie să vezi partea lui bună. În rest, să-i stăpâneşti, să-i ţii în frâu. Dar partea bună a fiecăruia, lasă-l să o dezvolte. Nu te mai ocupi tu de ea. Se ocupă singur. Eu aşa am făcut. Şi am dat fiecăruia gradele de libertate adecvate.
A fost generaţia anterioară care şi-a făcut datoria, s-a format generaţia actuală care şi-a făcut, la rândul ei, datoria. Dar mai e şi obligaţia de a lăsa ceva în urmă. Fiecare om are o perioadă de asimilare şi de eficienţă, de a dovedi că este bun şi respectat dar şi în profesie, ca în viaţa de toate zilele, este important să laşi un urmaş.
Luaţi individual, eu nu mi-aş face probleme pentru niciunul dintre colegii de la Paroşeni. Problema majoră este ca cineva să-i ţină uniţi aici, ei să fie mulţumiţi de ceea ce fac şi răsplătiţi ca atare. În rest, doresc ca ei să ştie că sunt extrem de valoroşi, printre cei mai buni din ţară. Vreau să închei cu îndemnul meu pentru ei:
Aveţi obligaţia să munciţi, să luptaţi, să nu vă lăsaţi şi să duceţi mai departe istoria acestei centrale. Fiecare, la momentul potrivit, să-şi facă datoria de pe poziţia pe care se află. Nimic mai mult. Doar să-și facă datoria. Apoi să fie împăcați cu ei înșiși, să devină oameni simpli, normali, modești.
Viața merge înainte!
