Sunt ca un jucator de poker, mizez totul pe o carte!

Până nu demult habar n-aveam pe lângă ce colegă extraordinară, incredibilă, ireală, minunată, magnifică – Daniela Farhadi – am trecut în primii ani de liceu, fără să bag de seamă.

 

Vă imvit să-i ascultăm povestea, însoţind-o pe lungul şi aventurosul drum parcurs de la Daniela Tănase la Daniela Schmoll şi apoi la Daniela Farhadi.

– Pentru că ne-am am găsit fără să ne fi căutat, cum ai spus tu, până să-mă dumiresc şi să-mi pregătesc întrebările te rog să-ţi faci un fel de autoportret.

 – Mă entuziasmez repede şi când cred într-o idee, o susţin cu toată convingerea. Îmi place să învăţ, chiar şi acum, nu cred că ştiu destul. Când aş înceta să mai învăţ, ar însemna că am îmbătrânit, că am ajuns la demenţă senilă. Acum, urmez de două săptămâni un curs, unde am cunoscut câţiva oameni de ispravă şi sper să rămân în contact cu câţiva dintre ei. 

– Ce curs?

 – Un curs plătit de Forţele de muncă din Austria, nu în scopul de a ne forţa să ne încadrăm în muncă, ci de a justifica banii pe care ni-i plătesc. E reconfortant, e ca o terapie în grup, unde nu trebuie să plătesti. În afară de comunicare directă, învăţăm şi multe lucruri practice, care pe mine mă interesează, chiar dacă nu îmi aduc nemijlocit mare lucru. Astăzi la curs am citit un fragment din romanul meu autobiografic şi reacţia colegilor şi a antrenoarei m-a onorat. A urmat o tăcere de cinci minute, în care rămăseseră duşi pe gânduri, transfiguraţi. Desigur că m-a emoţionat acest moment. Suntem de naţii diferite: în afară de mine, româncă, este o armeancă, un columbian, un turc şi trei austrieci. Provenim din culturi diferite, turcul nu este religios, armeanca nu e musulmană, ci catolică, de altfel şi ceilalţi sunt tot catolici, nepracticanţi. Am reuşit însă să devenim o grupă omogenă, datorită talentului antrenoarei, de a ne insufla toleranţă şi respect, mai ales că ne aflăm, practic, într-o situaţie care ne este comună tuturor, şi anume, de neintegraţi în piaţa muncii austriece.

– Revino la autoportret.

– Îmi place muzica, şi anume toate genurile de muzică, clasică, rock, pop, hip-hop, "manelele".  Îmi place să observ oamenii, animalele, natura.

 Îmi fac notiţe pe bonuri de casă, pe orice petec de hârtie, când nu am un caiet la îndemână. Sunt dezordonată şi totuşi am şi în dezordine un sistem de ordonare, în care găsesc mereu ceea ce îmi trebuie. Am mereu la îndemână ceva de scris.

Am renunţat să colecţionez, indiferent ce – am învăţat să selectez obiectele, în aşa fel încât ceea ce iubesc sa încapă într-o valiză. Într-un fel, sunt pregatită să plec oricând la drum. Nu ştiu când mă întorc, aşa că iau cu minte strictul necesar, de obicei doar câteva lucruri de schimb, în afară de chiloţi şi de periuţa de dinţi. Ceea ce e în bagajul meu, obligatoriu, e paşaportul, cardul de sănătate şi cardul de la bancă, un aparat de fotografiat, un creion şi o agendă. În rest, are Dumnezeu grijă de mine. Când am nevoie de ceva, se găseşte mereu o uşă care să mi se deschidă şi un om dispus să mă ajute. 

Nu pot alege o singură carte pe care as lua-o cu mine într-o călătorie, de aceea iau de obicei una, pe care încă nu am citit-o. 

Ma emoţionează suferinţele altora şi îmi găsesc timp pentru prieteni. Mă pasionează fotografia, mai ales ca metodă de documentare.

Admir pe oricine îşi face treaba cu profesionalism, pe nonconformisti, pe cei care îşi urmează drumul propriu. 

 Mă implic pentru oamenii care îmi cer ajutorul, răspund totdeauna la scrisori şi la e-mail-uri, îmi fac timp pentru alţii.

Uneori pictez, alteori dezleg cuvinte încrucişate, scriu scrisori prietenilor, pe hârtie, pe care le trimit cu poşta; cos, confecţionez bijuterii din mărgele.

Citesc biografii şi impresii de călătorie, învăţ limba farsi, am doi câini, vizitez expoziţii de artă, muzee, călătoresc fără ţel, unde mă duce drumul, mă intereseaza istoria si religia.

– Limba farsi???

 – Farsi este limba care se vorbeste în Iran, sau limba persană, este unul şi acelaşi lucru.

– Continuă te rog de unde te-am întrerupt.

– Nu îmi place să gătesc numai pentru mine, ma îndop cu fastfood, când sunt singură, beau ceai şi fumez narghilea, îmi place să dansez, să cânt.

          

  Amintirile sunt o bogăţie spirituală, speranţele sunt un impuls pentru viitor. Clipa prezentă e singura în care trăiesc cu adevărat. De aceea nu îmi fac planuri, nu programez nimic. Mă risipesc cu bucurie, şi asta nu e o virtute, e doar firea mea. Când dau de oameni pragmatici, nu rămân lângă ei, pentru ca în general oamenii care se asigură, sunt egoişti. Sunt ca un jucător de poker, mizez totul pe o carte, mai rău decât că pot sa pierd, nu are ce să mi se întâmple, dar cine nu riscă nu câştigă. 

Am o memorie afectivă de elefant, când am îndrăgit pe cineva, ramâne în amintirile mele pentru toată viaţă. Din păcate, îmi amintesc şi de oameni care nu merită să îmi amintesc, dar în mod sigur şi prin aceia am câştigat ceva, o experienţă de viaţă, o înţelepciune.

Nu mă simt jenata să îmi recunosc greşelile şi pot să îmi cer iertare. Accept că nu mă poate iubi fiecare şi nu port ranchiună celor care m-au dezamagit.

– După descrierea asta mi-am amintit un banc al cărui final zice că ,,pentru a te comporta aşa trebuie să fii foarte, foarte sus’’Până a-mi povesti cât de sus eşti, să pornim de la începuturi, eşti gorjeancă de unde anume?

– Eu cred că Dumnezeu a fost în toane foarte bune, când a măsluit un plan cu numele „Daniela“.

Părinţii mei, amândoi moldoveni, s-au mutat ,,provizoriu” în Gorj, unde tata primise funcţia de comandant al Cazarmei din Pojogeni. Provizoratul lor s-a prelungit până la sfârşitul vieţii. Eu nu făceam parte din planul lor, însă făceam parte din cel al lui Dumnezeu. Când mama a rămas însărcinată cu mine, murise tatăl ei; din naivitate credea că suferinţa după bunicul o determinase să intre în menopauză.

Chiar dacă nu am fost un copil planificat, am fost unul dorit. Când medicul a confirmat sarcina mamei, părinţii mei au fost fericiţi. Eu sunt menopauza mamei şi un înlocuitor pentru bunicul.

Părinţii mei –Viorica şi Ştefan Tănase – nu ajungeau la un consens în privinta numelui meu, fiecare având altă preferinţă. S-au inspirat de la emisiunea ,,Daniela si Aschiuţă”, Aschiuţă fiind o păpuşă. Pentru un copil ,,Daniela” suna mai bine, decât ,,Aschiuţă”. Încă nu apăruse moda cu filmele indiene, altfel ar fi putut fi şi mai rău, să mă cheme ,,Vandana”.

– Salvată de a te numi Aschiuţă sau Vandana  ai pornit la drum de la Pojogeni.

– Primele luni din viaţă le-am petrecut în pădurea din Pojogeni, unde se afla cazarma.Vara dormeam într-un hamac, între doi copaci. Aerul tare de pădure mă anestezia, ceea ce făcea să fiu un copil comod. Când ne-am mutat în Târgu-Jiu (într-un apartament pe strada 1 Mai, peste drum de Cinematograful Dacia), ceasul meu biologic şi-a spus cuvântul. Noaptea eram trează, spre disperarea mamei şi a bunicii, Elena, care mă leganau, pe rând, ca să îi lase pe tata şi pe sora mea mai mare, Liana, să doarmă.

Aşadar, sunt o gorjeancă, născută din doi părinţi moldoveni. Sunt prima gorjeancă din familia mea. Al doilea gorjean a fost nepotul meu Ionuţ, fiul sorei mele. A treia, fiica mea, Nina, care, în planul meu, ar fi trebuit să se nască în Austria, dar, cum Dumnezeu are cu noi un plan anume, s-a născut prematur, iar eu mă aflam atunci acasă.

– Deci şi pentru tine, cuvântul "acasă" are semnificaţia locurilor unde ai păşit în viaţă?

– Despre "acasă" nu mă pot exprima în puţine cuvinte. Cuvântul şi-a modificat semnificaţia, în timp şi pe măsură ce evenimentele au influenţat sentimentele mele. Când eram mică, "acasă" se limita la apartamentul în care locuiam. Apoi "acasă" a crescut, era oraşul Târgu-Jiu, care a rămas până acum. Trebuie să recunosc că mi-aş aroga un patriotism mai mare decât cel dovedit, dacă aş spune "acasă" e România. Deşi sunt mândră că sunt româncă şi am vorbit cu fata mea totdeauna numai româneşte, aş exagera dacă aş spune că flutur în lume drapelul românesc. Din păcate, eu nu îmi cunosc bine ţara. De câte ori eram plecată undeva, mi se făcea dor cumplit de acasă. Pentru mine, Târgu Jiu este singurul loc din România unde aş putea să concep să trăiesc, dacă m-aş întoarce acasă. Când a murit tatăl meu, apartamentul a fost vândut şi mama s-a mutat la sora mea, la Craiova. Atunci "acasă" a devenit un sentiment de dor faţă de locul şi de vremea trăită împreună cu familia mea, se reduce la mormântul unde e îngropat tata. "Acasă" nu mai este un loc, ci este limbă română, care e şi identitatea mea. Iar "acasă" este şi în  Iran, în Karaj.

Stai! Până să ajungem în Austria şi Iran, să facem totuşi o incursiune prin amintirile din copilarie.

– Nu ştiu când mi s-a făcut clar că am o soră, căci diferenţa de zece ani dintre noi făcea să fim doi copii ,,singuri” la părinţi; dar se prea poate să fi descoperit faptul că aveam o soră atunci când mi-a salvat viaţa. Aveam doi ani, înghiţisem o monedă, care mi s-a înţepenit în gât. Eram pe cale să mă sufoc, mama la un pas de leşin, sora mea a reacţionat din instinct, m-a întins pe genunchii ei, cu capul în jos, şi m-a pocnit după ceafă, ceea ce a stârnit prima mea ofensă împotriva ei. Aşa am făcut eu cunoştinţă cu sora mea. Din perioada copilariei mele, am foarte putini amintiri cu sora mea, însă se afla în preajma mea de câte ori mi se petreceau mici accidente, un înger păzitor concret.  

De când mă ştiu, am dormit cu bunica Elena. Pentru mine era foarte plăcut, fiindcă era caldă şi moale şi vorbea în permanenţă cu mine. De altfel era o vorbăreaţă şi mama îmi spunea deseori că am moştenit de la ea şi de la cealaltă bunică a mea, Catinca, pălăvrăgeala. Din păcate de această bunică nu îmi pot aminti. Aveam doi ani când am vizitat-o, ştiu doar că era foarte bună şi generoasă. Îi părea rău că nu îmi putea rosti numele, îi întreba pe părinţii mei unde au găsit ei numele ăsta, „Dănăila“. Nici de bunicul Gheorghe, soţul ei, nu-mi pot aminti, iar celălalt bunic, Simion, murise când mama mă purta în pântec.

– Cum era viaţa alături de o bunică vorbăreaţă?

– Dacă ar fi să definesc în mod spontan relaţia dintre mine şi bunica, atunci pot să o compar cu cea a unui cangur, care îşi poartă puiul în marsupiu. Bunica îmi citea în fiecare seară; pe la trei ani am băgat de seamă că deseori adormea înainte să-mi ispravească povestea. Pe la patru ani, privind fascinată buzele bunicii, care erau foarte frumoase, am avut revelaţia că sunetele pe care le forma cu buzele ei dădeau viaţă cuvintelor. Bunica mea, învăţăoare pensionară, m-a lămurit că sunetelor le corespund semnele negre din carte, care se cheamă litere. Am priceput că literele pot fi citite şi eram deja hotărâtă să învăţ alfabetul, ca să pot citi singură poveştile până la capăt.

– Ai învăţat să citeşti la patru ani?

– Vecina noastră de palier, Simona, era cu opt ani mai mare decât mine, dar avea multă răbdare cu copiii mai mici de pe scara noastră; am rugat-o sa ne jucam de-a şcoala şi aşa am învăţat să scriu şi să citesc.   

– Grădiniţa, şcoala mai puteau prezenta interes pentru un astfel de copil?

  –  Pentru vârsta mea eram ceea ce pe vremea aia se numea ,,precoce”, ceea ce făcea să fiu uneori destul de obositoare, punând mereu întrebări şi având idei năstruşnice. Într-o zi mama m-a dus la grădiniţă. Mintea mea, foarte flexibilă pentru fantezie, nu găsea nici un sens pentru această realitate bruscă şi crasă. M-am îmbolnăvit prompt, iar mama, dând pe seama frigului din clădire, m-a lăsat sa stau acasă, până la şcoală.

La şase ani am mers la şcoală. Şcoala generală numărul 3, care se afla la cinci minute de locuinţa noastră. Prima zi de şcoală a constituit o tragedie, emoţiile au fost aşa de puternice şi impactul cu învăţătoarea mi-a creat o asemenea panică, încât am făcut pipi pe mine. Şi, mai rău decât atât, un fotograf cinic, care ar fi putut sa evite o amintire penibilă, făcându-mi pur şi simplu un bust, m-a imortalizat în întregime. Poza aia nu am pus-o în album, însă a fost păstrată. Acum pot să mă amuz pe seama ei. De altfel, fiind expertă în gafe, am confecţionat şi o strategie, aceea a autoironiei,  ceea ce mi-a completat simţul umorului şi mi-a atras mult public şi prieteni.

– Vorbeşte-mi te rog despre  şcolile în care te-ai format, despre modelele în care ai crezut.

– Îmi asum să afirm, că pe mine nu m-a format nici o şcoală, ci anumiţi profesori sau persoane pe care le-am întâlnit pe drumul vieţii. Şcoala, ca instituţie, mai degrabă a creat confuzii, din care m-au scos profesorii care erau înzestraţi pentru meseria lor.

Am avut modele, care mi-au impus respect, însă nu mi-am dorit niciodată să semăn cu cineva. Dimpotrivă, eu m-am opus vehement, încă din copilarie, să mă încadrez în ceva unde nu mă potriveam, să respect reguli care contraziceau firea mea, am ţinut morţis să nu mă las constrânsă în tipare, nu fac niciodată ceva fiindcă ”se cuvine”, ci fiindcă vreau. În afară de asta, prefer să regret că am făcut, decât că nu am făcut ceva. Mai ales de când am devenit mamă, am considerat că trebuie să fiu exemplu pentru fiica mea, nu pentru a mă imita, ci pentru a-şi asuma să fie ea însăşi. Am avut totdeauna nevoie de propriile mele greşeli, nu puteam să învăţ din experienţele altora.

Primul om care a fost idolul meu a fost tata. Îi iubesc pe toţi din familia mea, însă el era la o înălţime la care nu ştiu dacă mai ajunge vreunul dintre noi.

Procesul ăsta s-a desfăşurat la mine invers, de obicei în copilărie ai mai mulţi idoli, şi renunţi la ei pe măsură ce te maturizezi. Eu am căpătat modele noi, în timp ce descopeream din lecturi sau din documentare că există oameni de o nobleţe rarisimă, la care mă gândesc deseori şi din viaţa cărora ma inspir în conduita mea, care au contribuit la îmbogăţirea mea spirituală.

De câte ori descopăr un om grozav, îl adaug pe lista mea cu ”modele”. Pentru mine modele nu sunt numai oamenii, ci şi animalele, de la care eu am învăţat foarte mult. Câinii mei, Luna şi Timmy, au un suflet mai bun decât al multor oameni. Luna a fost o mamă desăvârşită, iar Timmy este foarte afectuos şi are un instinct de salvator, adoptând puii de pisică. Dacă am fi mai atenţi faţă de lumea înconjurătoare, am descoperi că avem multe de învăţat, chiar şi de la animale.

– Mă scuzaţi.  Reformulez, cine au  fost acei profesori, acele persoane care te-au extras din confuziile create de şcoală, care te-au inspirat şi ţi-au marcat viaţa şi destinul?

– Ca să fiu sinceră, eu nu prea învăţam. Intuitiv, găseam învechit sistemul de învăţământ şi existau materii de specialitate care erau inutile pentru viitorul meu şi pentru viaţă în general. Norocul meu era că memoram uşor şi deţineam multe informaţii din afara şcolii, ceea ce mă salva la teze. 

Mulţi dintre profesorii mei m-au inspirat prin felul lor de a fi ca oameni, prin comportamentul lor, dându-mi lecţii de ,,viaţă”. Deşi pentru învăţătoarea mea -Elena Poenaru -aveam sentimente discrepante, între admiraţie şi ofensă, am respectat-o şi îi datorez scrierea frumoasă, stăpânirea gramaticii şi faptul că m-a învăţat să mă apăr singură. La momentul respectiv nu a fost pentru ea tocmai avantajos, fiindcă mă revoltam şi împotriva ei, când nu avea dreptate. Însă între noi a rămas un sentiment de respect reciproc şi îi mulţumesc pentru simpatia pe care mi-a păstrat-o peste ani.

 Doi profesori m-au marcat deosebit în şcoala generală şi anume profesorii de română Aneta Mircea şi Iancu Popescu. Pe doamna Mircea am avut-o profesoară la clasă, am învăţat de la ea respectul pentru limba româna şi mândria de vorbi româneşte corect, am învăţat ce e literatura şi îi datorez stimularea pentru creaţie. Profesorul Iancu Popescu coordona cenaclul şcolii şi îmi cerea mereu să scriu articole pentru Gazeta de perete ,,Semafor”. La vremea aia mă plictisea de moarte, însă mai târziu mi-am dat seama ca în felul ăsta îmi antrena talentul.

– Ce s-a petrecut cu ,,creaţiile’’ tale de atunci?

– Poetul Adrian Frăţilă a prezentat primul lui volum de poezii în Cenaclul nostru şi a fost un eveniment care m-a ambiţionat să devin poetă.

Prima mea poezie o compusesem la cinci ani, naivă, desigur. Compunerile de la şcoală mi-au dat posibilitatea să-mi desfăşor fantezia. Când profesoara noastră a avut un concediu medical şi a suplinit-o alta, care nu mă cunoştea, mi-a reproşat că tema ar fi fost scrisă de unul din părinţi, dar colegii, obişnuiţi cu compunerile şi poeziile mele, au confirmat că eram talentată.

 Am publicat sporadic poezii şi eseuri de artă, precum şi traduceri în revistele literare "Ramuri", Tribuna", "România literară","Columna", "Meridian" şi  "Brâncuşi";.

–  Să ne îndreptăm spre liceu şi spre oamenii întâlniţi acolo.

– Când m-am înscris la Liceul Tudor Vladimirescu, am făcut-o îndemnată de părinţi, de profesori şi de sora mea, care absolvise acelaşi liceu. Era o şcoala cu tradiţie, unde învăţaseră mulţi gorjeni care au devenit actori, medici, profesori, scriitori, ingineri reputaţi.

 Profesorul de româna, Ion Popescu Băleşti, a fost tolerant cu neastâmpărul meu, la fel şi alţi profesori, care predau materii la care nu mă straduiam să învăţ, pentru că mi-era de pe atunci clar că nu îmi vor folosi niciodată în viaţă.

Un caracter deosebit avea doamna Felicia Iliescu, era înţelegătoare faţă de oricine nu avea înzestrare pentru chimie.

Profesorului de matematică Grigore Mladin îi datorez că ştiu şi acum matematica de bază învăţată în cei doi ani la ,,Tudor”.

Profesorul de filosofie Gheorghe Purcea a fost un om de la care am învăţat principii de morală. Ne trata ca şi cum îi eram egali, nu ţinea să îi acordăm un prestigiu şi pentru asta l-am iubit în mod deosebit.

Deşi nu mă interesa istoria care era predata în şcoală, doamna Bistreanu avea o fineţe, pentru care nu vroiam să o dezamăgesc.

 Un profesor pe care l-am iubit este domnul Florin Dumitrescu, care m-a contaminat cu dragostea pentru limba şi literatura franceză. Chiar am avut o ,,etapă franceză”, în care compuneam în această limbă.

Am urât sportul, din cauza profesorului de la şcoala generală, şi tata, împotriva principiilor lui, îmi procura în fiecare an o scutire medicală. Era o impostură, dar din cauza metodelor acelui profesor, aveam repulsie faţă de această disciplină.

În clasa a zecea, datorită colegei mele Mihaela Mirea am descoperit Cenaclul Columna, pe care l-am frecventat consecvent, care m-a marcat, unde mi-am format stilul; a fost familia mea, unde în fiecare joi ma simteam "acasă" si unde eram eu însămi. Acolo l-am cunoscut pe profesorul de română Titu Radoi, care m-a convins să mă mut la Liceul de Chimie, unde urma să îl am profesor.

– Şi ai acceptat să pleci de la Tudor?

– Eram într-o mare dilema, fiindcă îl pierdeam pe domnul Dumitrescu, însă am decis în favoarea talentului meu. ,,Nea Titu”, cum era numit în Cenaclu, era un profesor sever, însă cu o ţinută integră. Nu mă favoriza deloc, dimpotrivă, am primit şi nota zece, dar şi nota patru.

– Doar un 4? Povesteşte-mi.

Nota -patru- mi-a adus-o Şcoala Ardeleană. A fost o mişcare din literatura română care nu era tocmai pe gustul meu. A fost subiectul care mi-a căzut la o lucrare de control. Am scris eu ce îmi aminteam de la ora de predare, dar nu citisem suplimentar. ,,Nea Titu” avea un renume pentru nota doi, circula anecdota că îi punea pe elevi să despartă în silabe numele său : ,,Ră-doi”, şi zicea : ,,Ră” e al meu şi “doi” al tău. Inspirată de asta, am scris în finalul lucrării, considerând că mi se cuvine un punct în plus, dat fiind ca încropisem ceva:

 ,,Puneţi-mi trei, şi gata, că nu mai ştiu nimic!

  În lumea asta mare un trei e-atât de mic,

  Că de-oi muri ca mâine, doar n-oi muri de-un trei,

  De Şcoala Ardeleană şi învăţaţii ei.”

– Erai fantastică, şi inspirată şi curajoasă. Ce s-a întâmplat?

– Când ne-a adus lucrările, aşteptam cu respiraţia tăiată. Împărţea lucrările în ordinea descrescătoare a notelor, cea mai mică fiind doi. Nici când a epuizat notele de doi, nu mi-a spus numele.

– Aoleu! Să nu fi gustat deloc minunatele tale versuri?

 – Şi eu am tras concluzia că îmi dăduse nota unu. Lucrarea mea era într-adevăr ultima.

,,Danielo, nu ţi-am respectat dorinţa! Pentru versurile tale ţi-am dat patru!“ Apoi a citit în fata clasei versurile mele, la care toţi s-au topit de râs.

Eram ca şi la Tudor, bufonul clasei, o trasătură prin care am rămas în memoria colegilor mei.

Şcoala ca atare era pentru mine doar un loc unde îmi întâlneam prietenii, cei mai buni fiind Crisitan Petre, Mariana Gâtan, Alina Sandu, Silviu Anuţescu, care mi-au rămas prieteni pe viaţă. Din acest motiv, când am terminat liceul, am fost luni întregi deprimată.

– Aşa deprimată, spre ce te-ai îndreptat la absolvirea liceului?

– Majoritatea colegilor mei îşi precizaseră ţelul şi ştiau concret ce voiau să studieze. Eu nu mă orientasem spre nicio profesie.

În clasa a douăsprezecea, Ministerul Apărării acordase un număr limitat pentru fete pentru studiul limbilor străine în cadrul militar. Fiindcă tata era ofiţer şi eu aveam talent la limbi străine, ar fi fost pentru mine ideal să devin translator în armată.

– O clipă. Nu mi-ai explicat când a apărut pasiunea pentru limbi străine.

 – Micuţă fiind şi auzindu-i vorbind pe ţiganii din cartierul nostru, am priceput că oamenii vorbesc limbi diferite. Eram fascinată de această limbă, iar tata, neştiind limba lor, a început să mă înveţe limba rusă şi alfabetul rusesc. Cam pe atunci s-a născut în mine dorul de depărtări, dorinţa de a cunoaşte mai mult decât era în jurul meu, de a hoinări, asemenea ţiganilor.

Tot cam pe atunci am conştientizat că eu sunt altfel decât familia mea, pentru că rudele mi-au atras atenţia să nu mai vorbesc în dialectul oltenesc. Eram foarte mândră de a fi altfel şi am folosit perfectul simplu până când s-a produs o confuzie, la întrebarea „cine a fost, tata, la telefon?“, în care eu folosisem perfectul simplu; un unchi pe care îl îndrăgeam, se afla la noi, a izbucnit în râs şi m-a tachinat mult timp cu asta, iar din acel moment nu am mai folosit niciodată perfectul simplu.

– Bravo! Eu încă-l folosesc, deşi unii în jurul meu sunt oripilaţi. Să revenim la Ministerul Apărării.

– Pentru că eram mioapă şi dioptriile mele erau aşa de mari, încât nu puteam vedea fără ochelari, şeful comisaratului m-a sfătuit politicos să nu depun dosarul de înscriere, pentru că aş fi fost respinsă la examenul medical. Ratarea avea pentru mine numele ,,miopie”. Pentru altceva nu aveam nici o tragere de inimă.

– Şi totuşi…

– Într-o zi l-am întâlnit pe poetul Spiridon Popescu, în faţa Librăriei Mihai Eminescu, şi m-a anunţat că prozatorul Mircea Nedelciu îmi citase o poezie în romanul lui ,,Zmeura de câmpie”. Cum îl cunoşteam eu pe Spirache, pus pe farse, nu l-am luat în serios, dar el m-a împins în librărie şi a răsfoit în carte până a dat de poezia mea, –Cerneala-. Veniseră în vizită la Cenaclul nostru scriitori din Bucureşti şi fiecare dintre noi citise o poezie sau un fragment de proză. Lui îi plăcuse poezia mea si a citat-o în acel volum.  

Acesta a fost un moment magic, în care m-am hotărât sa dau examen la Filologie. Îmi rămăsese puţin timp pentru pregătire, nici patru luni, aşa că m-am concentrat pe recapitularea limbii franceze, pentru care îi multumesc profesorului meu Florin Dumitrescu, pentru răbdarea şi timpul pe care le-a investit în mine. Soţia lui, Ariana, ne făcea cafea, când ne lovea oboseala. Când a aflat ca m-am înscris la Limbi străine, secţia de franceză, s-a bucurat, iar când am adaugat că la fără – frecvenţă, mi-a spus ca el refuză să mă mai pregatească, fiindcă îşi dorea să nu reuşesc, ca să dau examen în anul următor la zi, convins ca mi-aş irosi talentul şi ca meritam un studiu serios. Cu toate astea, am reuşit a zecea, din douăzeci de locuri, şi selecţia a fost severă, nu s-au ocupat toate locurile. Întâlnisem la examenul de admitere tineri care încercau a treia, a patra oară. Facultatea de Limbi străine avea mai putine locuri decât Filologia, secţia de română.

– Facultatea era în ton cu aşteptările tale?

– În acest timp am predat un an ca suplinitor, şi am constatat ca profesia nu mă atrăgea cu adevărat. Fiind o creatoare, mă plictisea să repet cunoştinţele mele ca să îi învăţ pe alţii. Şi cum pe vremea aia, cu diploma de la filologie aveai de ales între profesor şi bibliotecar, nu îmi rămâneau alternative. Şoarece de bibliotecă eram oricum, nu era necesar să am o diplomă pentru asta.

În timpul studiului la Facultatea de limbi si literaturi străine am descoperit frumuseţea şi bogăţia folclorului românesc, am căpătat pasiune pentru psihologie şi pentru literatura comparată. 

Dupa cinci semestre am abandonat facultatea. Mama a fost foarte supărată, tata deziluzionat.

– Cunosc sentimentul şi eu mi-am dezamăgit părinţii de nenumătate ori…

Revenind la oile noastre, te rog să-mi povesteşti cât de lin sau cât de întortocheat a fost drumul de la Daniela Tanase la Daniela Schmoll şi apoi la Daniela Farhadi?

– Numele Daniel provine din ebraică şi înseamnă ,,Dumnezeu este judecătorul meu"; deşi părinţii mei nu ştiau nici semnificaţia numelui, nici cum va decurge viaţa mea spirituală, este un nume care mi se potriveşte. Eu nu cred în întâmplări, ci în predestinare.

Într-un singur cuvânt, aş numi drumul vieţii mele o aventură. Se potriveşte şi firii mele. Îmi asum riscuri, îmi place să cunosc mereu ceva nou, să fac ce vreau, chiar dacă par nesăbuită, să fiu pe drum, să nu îmi compromit visurile.

Am schimbat multe locuri de muncă. După Revoluţie am lucrat la Registrul Comertului, încă de la înfiinţarea Camerei de Comerţ. După câţiva ani am plecat în Austria, unde l-am cunoscut pe Erich Schmoll, tatăl Ninei. 

Pe Nina am născut-o în Târgu Jiu, în 1995. După legea de atunci pentru emigranţi, nu am primit drept de şedere odată cu căsătoria. Aveam încă viza de turist, pe care am prelungit-o atât cât era legal. Practic am fost expulzată de statul austriac, deşi eram gravidă. Din cauza stresului am născut prematur şi Nina a fost la un pas de moarte. Un om deosebit, Harald Ponweiser, s-a implicat în Austria pentru situaţia noastră şi a organizat zborul unui avion sanitar, însoţit de un medic şi o asistentă, astfel Nina a primit ajutor medical de îndată ce ne-am îmbarcat. Eu nici nu apucasem să îmi leg centura de siguranţă, iar ei o pregateau pe Nina pentru analize. Avionul aterizase extrem de riscant, fiindcă nu avea vizibilitate, iar aici ne-a ajutat şeful turnului de control, care nu a respins aterizarea şi a transmis coordonatele pe răspunderea pilotului. Dumnezeu s-a ajutat de aceşti oameni, care au riscat pentru viaţa copilului meu. Eu eram disperată, căci, deşi avionul aterizase, nu putea încă decola, din cauza ceţii. Am petrecut un scurt timp în turnul de control, traducând pentru pilot. Când am ieşit de acolo, ceaţa s-a risipit, de parcă cineva ar fi suflat peste fumul de la o lumânare. Pilotul mi-a spus atunci să fiu convinsă ca fiica mea va supravietui, pentru că Dumnezeu o iubeşte.

– Emoţionant…

– Mi-am dedicat viaţa fiicei mele, iar poezia devenise pentru mine numai un refugiu. Am fost foarte mirata când am auzit ca Nicolae Diaconu, cel care a fost primul cititor competent al poeziilor mele şi care păstrase multe manuscrise de ale mele, a încropit din ele un volum şi l-a prezentat în numele meu la Festivalul Naţional de Poezie ,,Tudor Arghezi” şi că volumul meu, al cărui titlu l-a dat Nicolae Diaconu, după una din poezii, ”Izvorul şi setea”, câştigase marele premiu la secţia de poezie. Am fost onorată de gestul lui şi l-am considerat un înger pentru talentul meu. Premiul a constat într-o sumă de bani, din care am cumparat mai târziu două portrete în cărbune, ale artistei Oara-Larisa Mindoiu (tot din Gorj) şi în editarea cărţii. Pentru că Nina era prea mică, nu am fost prezentă la premiere şi la lansarea cărţii.

– Ce-ai făcut în Austria, cum ar veni cam singură printre străini?

 – În Austria eu nu m-am adaptat niciodată. Admir multe trăsături de caracter ale austriecilor, însă una dintre ele a făcut să nu câştig prieteni. La început, faptul că mă aflam într-o ţară străină, că o descopeream cu încetul, că învăţam o limba nouă…

– Cum, te-ai dus fără să cunoşti limba?

– Deşi în timpul şcolii a doua limbă străină din planul de învăţământ era germana, am avut ghinionul ca profesoara noastră de germană din şcoala generală să fie de trei ori gravidă în patru ani. Suplinitoarele ei au fost o proaspătă absolventă de facultate, care nu avea autoritate şi probabil nici interes deosebit pentru un oraş aşa de mic, o doamnă apropiată de vârsta pensionării, plictisită, care îşi dădea silinţa numai în a se vestimenta modern, alta între două vârste, a cărei frustrare în viaţa personală o distrăgea de la o predare consecventă, şi încă una despre care nu îmi aduc bine aminte, ceea ce denotă că nu s-a străduit nici ea prea mult să ne înveţe ceva. Totuşi profesoara drăgălaşă care era mereu însărcinată vorbea nativ germana şi, fiind conştientă de dificultăţile acestei limbi, ne prezenta multe filme şi casete audio, cu ajutorul cărora învăţam în joacă – nu mult, însă temeinic. Aşa se face că mi-au rămas nişte cunoştinţe disparate, dar, mai cu seamă, baza gramaticală. Şi, având talent pentru învăţarea limbilor străine, a fost suficient să îmi amintesc aceste cunoştinţe şi să continui să învăţ singură, "din mers". Neavând în jurul meu persoane cu care să fi vorbit în limba română, am fost constrânsă să învăţ mai repede germana. Dat fiind însă că în Austria se vorbeşte un dialect, am învăţat mai mult de la televizor şi din ziare şi reviste, pe care le citeam nu atât pentru continut, cât pentru limbă. 

Faptul că mă ocupam de copilul meu m-a distras de la realitate. Când deja ştiam mai bine germana decât cei mai mulţi austrieci din satul unde locuiam, cunoşteam împrejurimile şi fata mea între timp crescuse, urmându-şi drumul propriu, am resimţit singuratatea în care mă aflam. Mi-am dat seama că şi de soţul meu mă îndepărtasem cu încetul. Ne-am trezit că eram doi străini care locuiau sub acelaşi acoperiş…

– Ce decizie ai luat în situaţia ivită?

– Am avut nevoie de un an şi de multă analiză a situaţiei şi a consecinţelor deciziei pe care trebuia să o luăm. În acest timp am cunoscut întâmplător un Iranian, de care m-am îndrăgostit.

– Dumnezeu ştie dacă ,,întâmplător’’…

–  Nu, în esenţă, a fost predestinat să îl cunosc pe Mohammad.

– Sunt foarte curioasă. Povesteşte-mi!

– Obişnuiam să fac în fiecare an, în ianuarie, analizele sângelui, preventiv; asta e ceva ce am învăţat în Austria: să investeşti în sănătate, să mergi la medic înainte de a fi bolnav. În acel an, nu fusesem în stare să ajung la medicul de familie, ceva mă împiedica de fiecare dată, când era marţi, ziua când se recolta sânge pentru analize. Era deja sfârşitul lui februarie, când, într-o dimineaţă, m-am trezit devreme, fără ceas, fiind hotărâtă să mă duc, la nevoie, pe jos – medicul de familie avea cabinet la patru kilometri, o distanţă pe care o parcurgi uşor într-un oras, dar nu pe serpentinele unor munţi, chiar şi aşa de puţin înalţi, ca aceia unde locuiam. Aşteptam să îmi vină rândul, când a intrat un tânar, care şi-a îndreptat spontan privirea spre mine şi a început să îmi surâdă. I-am întors surâsul, din politeţe. El continua să mă privească şi să îmi zâmbească. Nu pot explica cum şi de ce, m-am simţit împinsă ca de un resort, m-am dus ţintă la el şi l-am întrebat din ce ţară este. "Din Persia!", mi-a răspuns. Mi-a plăcut fantastic mândria cu care a folosit denumirea antică a Iranului. Ceea ce nu făcusem niciodată, i-am dat numărul meu de telefon mobil. Când am ajuns acasă, mi-am dat seama că fusesem ridicolă şi speram să mă sune şi să nu mă sune. Mai târziu, când ne-am reîntâlnit, mi-a povestit de ce îmi surâsese.

– De ce?

– Trăia de nouă ani în Austria şi era deprimat, din cauză că nu se putea adapta. În cele din urmă, a ţinut post timp de douăzeci şi una de zile, în care a băut numai apă…

– 21 de de zile, doar apă?…

– Da şi s-a rugat neîncetat la Dumnezeu să îi arate pe ce drum să meargă. În ultimele trei nopţi a avut repetat acelaşi vis, în care mă văzuse pe mine, iar în spatele meu pe bunica mea, care i-a dăruit un medalion şi l-a încurajat să se căsătorească, cu mine, în ciuda faptului că eu eram mai în vârstă. Mi-a descris-o amănunţit pe bunica şi mi-a desenat medalionul, în care eu am recunoscut un medalion moştenit de la bunica mea, despre care el nu avea cum să ştie, la fel de puţin despre cum arăta bunica mea. Aşadar, când a intrat la medic, el mă recunoscuse. 

– Şi-ai intrat în acest joc?

– La început am avut reţineri şi îndoieli, din cauza diferenţei de vârstă, dar Mohammad mi-a răspuns: "Eu l-am rugat pe Dumnezeu să îmi dea o nevastă bună, deşteaptă şi frumoasă, iar Dumnezeu mi-a respectat dorinţa. Am uitat să ii pomenesc şi despre vârstă!"

– Ce frumos! Ce s-a mai întâmplat mai departe?

– A fost greu pentru toţi, dar cel mai tare a suferit fără îndoială Nina. Am divorţat şi am plecat în Iran, unde m-am căsătorit după legea islamică cu Mohammad Farhadi. M-am convertit la Islam. Numele meu în paşaport a ramas Schmoll, pentru că după divorţ eu nu am revenit la numele de fată.

– Iartă-mi ignoranţa, cum e legea islamică?

– Căsătoria islamică nu este recunoscută în Europa, însă eu folosesc neoficial numele Farhadi, ca semn de respect pentru bărbatul meu şi pentru familia mea din Iran.

– Familia ta iraniană???

– De la familia mea iraniană am reînvăţat valorile primite de la familia în care m-am născut, cărora, din păcate, europenii nu le mai acordă prioritate. In Iran am învăţat toleranţa, respectul faţă de toţi oamenii, ospitalitatea. În Iran, când îţi bate cineva la uşă, îi deschizi şi casa ta e casa lui; să îl laşi la uşă, înseamnă să nu îl primeşti pe Dumnezeu în casă, căci orice om îţi e trimis de Dumnezeu. În Iran nu suferă nimeni de foame; dacă unei femei îi moare soţul, familia are grijă de ea mai departe, iar dacă familia se află departe, vecinele îi aduc în fiecare zi cele trebuincioase pentru hrană. După ce mănâncă, iranienii îi mulţumesc lui Dumnezeu. Iranienii împart ceea ce au cu alţii care au mai puţin. Când au o împlinire, pun nişte bani deoparte, pe care îi donează pentru săraci. Un salut presupune un întreg ritual de politeţe.

 Socrul meu, de fiecare dată când pleacă de la noi sau când încheiem o convorbire telefonică, mă saluta cu fraza "Îmi dau viaţa pentru tine", ceea ce înseamnă cea mai mare formă de respect şi de preţuire, mai cu seamă când cineva o spune cuiva mai tânăr.

Când mă cert cu Mohammad, Maman Goli (Goli înseamnă "floricică" şi Baba (tata) îi fac lui Mohammad de-a dreptul un proces, chiar dacă nu eu am dreptate, asta din cauză că sunt femeie şi pe deasupra, din punctul lor de vedere, eu îndur dorul de fiica mea, deci ar fi nedrept să mă mai framânte şi o ceartă. Dacă ne certam, Mohammad îşi cere iertare şi dispare, ca să se întoarcă gâfâind cu flori sau cu prăjituri. 

Mustafa, cumnatul meu, îmi este un frate mai mic, iar Afsane si Akram, cumnatele mele, îmi sunt surori. De câte ori am plecat de acolo, Mohammad şi soacra mea mi-au dat cadouri pentru Nina.

– Îmi place foarte mult ce aud…

– Iranienii nu sunt "consumatori" ca europenii, nu îşi înghesuie casa cu mobile inutile, preferă să cheltuiască pentru a călători şi pentru a petrece împreună timpul liber, la iarbă verde, în ceainării, acasă, cu familia şi cu prietenii. Bărbaţii fac mereu daruri nevestelor şi copiilor.

Iranienii sărbătoresc Anul Nou în martie, mai multe zile, făcându-şi vizite, iar în ultima zi, pe douăzeci şi unu martie, ies la iarba verde. Să ramâi în casă în această zi aduce ghinion. Sunt oameni dintr-o bucată, deschişi, sinceri, mândri de originea, de limba, de istoria, de traditiile lor, iubesc muzica. Dacă "românul s-a născut poet", atunci iranianul s-a născut poet şi muzician. Un iranian cântă oriunde, acasă, pe stradă, în taxi; şi oricând, şi când e vesel, şi când e trist. O nuntă ţine trei zile. Într-o zi petrec femeile, într-alta bărbaţii, iar în a treia zi petrec cu toţii. Se jertfeste o oaie, din care o treime mănâncă familia, iar două treimi sunt donate săracilor.

 La fel, se jertfeşte o oaie în cinstea unui profet care este patronul casei şi ori de câte ori se realizează ceva (casă nouă, maşină, o însănătoşire). Oamenii îşi fac acolo timp – pentru familie, pentru vizite, pentru siestă. Este nepoliticos să te grăbeşti, să nu rămâi la masă, să contramandezi o întâlnire. Oricât de supărat ai fi pe cineva, nu trebuie să îl refuzi, dacă împarte masa cu tine. Dacă tocmai ai mâncat şi eşti plin, din politeţe iei măcar o bucăţică de pâine. Se zice că, dacă refuzi mâncarea, cineva în lume rămâne flămând în ziua aia. Ca şi românii, dau de pomană, însă, spre deosebire de noi, nu întind mese unde sunt invitaţi vecinii sau rudele, ci împart pe stradă sau la cimitir. 

 În revista "Woman", adresată femeilor, din Austria, mi-a fost publicat un articol despre Iran. Initial scrisesem un comentariu la adresa unui articol care, deşi scris de către o iraniană, propaga informaţii cu totul deformate despre condiţia femeii în această ţară, iar redactorul şef al revistei – o femeie- m-a întrebat printr-un e-mail dacă îi permit să îl publice, cu mici ajustări, din motive de spaţiu. M-am simţit onorată, desigur, iar acest lucru m-a încurajat să încep să scriu şi în limba germană.

Acum e Ramadan şi postesc, până la apusul soarelui. Nu mănânc, beau doar apa, ceai. În primele zile e putin greu, dar după aceea mă simt uşoară ca un fulg şi nu-mi mai e foame, iar seara manânc mai puţin decât aş fi mâncat la prânz, ceea ce, sper, mă ajută să mai dau jos din kilograme, pentru că m-am îngrăşat de când mă aflu în Austria, din cauză că nu gătesc numai pentru mine, decât produse pre-gătite, şi astea conţin multe grăsimi.

Citesc acum o carte pe care mi-a adus-o Nina cadou din România, "Citind <Lolita> în Teheran’’, de o autoare iraniana. Nu pot să o las din mână , aşa de bine îmi face. Recunosc Teheranul, felul de a fi al iranienilor, ceea ce îmi stârneşte şi lacrimi, fireşte, dar în aceeaşi măsură mă bucură extraordinar. Înainte de această carte am citit o carte scrisă de o fată din Yemen, cu ajutorul unei scriitoare de acolo, despre cum a fost căsătorită de familia ei, pe când avea nouă ani, şi cum a avut curajul să fugă de acasă şi să ceară unui judecător ajutorul pentru a divorţa. Acum această fetiţă merge din nou la şcoală şi se joacă, aşa cum fac copiii de vârsta ei. M-a izbit felul cum e greşit înţeles Coranul, de către cei analfabeţi, care, în numele unor tradiţii regionale, le produc copiilor lor mutilări fizice şi psihice. În multe ţări arabe se practică acest fel de căsătorie, care nici nu e înregistrată legal, fiindcă e destul să fie încheiată de un reprezentant religios. Iran nu este o ţară arabă, mulţi fac confuzia asta, după cum extrem de mulţi europeni confundă Austria cu Australia. Asta denota cât de puţin informaţi sunt oamenii şi că nici măcar în şcoli nu se învaţă temeinic. 

– Povesteşte-mi despre Iran. E o lecţie bună pentru mine care aproape că nu ştiu bine nici unde să caut Iranul pe hartă şi nici nu am nicio speranţă că voi ajunge vreodată să calc acel pământ

– Dacă ar fi să recomand cuiva un itinerariu pentru vacanţă, prima ţară de pe listă ar fi Iran. Şi geografic şi arhitectural este un paradis. Iubesc foarte tare deşertul şi munţii, Marea Caspică, moscheile din Mashhad, Qom şi Esfahan, bazarurile, caravanseraiurile, podurile renumite, Persepolis, autostrăzile din Teheran, Turnul Televiziunii, cartierele vechi şi cele noi din Teheran, ruinele, micile ateliere meştesugăreşti, vânzătorii ambulanţi, traficul aglomerat, viaţa de noapte, ceaiul cu scorţişoară, îngheţata cu şofran, chador-ul meu, pe care îl îmbrac cu mândrie, limba moale şi dulce ca mierea…

Aş putea să scriu la nesfirşit despre Iran, despre oamenii pe care i-am cunoscut acolo, despre caracterul lor mândru şi totodată generos, despre patriotismul lor. Acolo şi o piatră te întâmpină cu ospitalitate, ei chiar personifică lucrurile neînsufletite, au o filosofie de viaţă mult mai profundă decât a europenilor. 

Există păreri controversate despre Iran, însă majoritatea confundă imaginea politică, cu aceea a poporului iranian, fără să facă distincţii.

Ca în orice stat, există nemulţumiri în ce priveşte guvernul, însă nici pe departe nu se simte declinul pe care îl cunoaşte acum în general Europa. Este foarte greu să administrezi un sistem care se adresează unei populaţii aşa de numeroase ca aceea din Iran, mai cu seamă că şi acolo există mulţi refugiaţi din Afganistan, din Pakistan şi kurzi din Turcia sau din Azerbaidjan. Populaţia iraniană însă este omogenă şi kurzii nu sunt oprimaţi, cum sunt în Turcia, unde practic au fost supuşi unei decimări, pe care guvernul turc o reneagă şi astăzi. Corupţia din sistemul politic nu e nici pe departe mai mare decât în România sau în Austria ultimilor ani, însă interese militare şi financiare din afară propagă o imagine distorsionată despre Iran. Eu sunt de părere că oamenii ar trebui sa fie mai putini naivi şi să nu accepte aşa uşor să fie manipulaţi. Ar trebui sa fie întrebate persoane care au trăit nemijlocit acolo şi nu reprezentanţii unor guverne care au ca ţel discreditarea Iranului ca ţară. Chiar dacă actualul guvern ar fi înlocuit cu altul, Iranul nu e dispus să mai fie sclavul Europei şi cu atât mai puţin al Statelor Unite. Pentru ei, independenţa a reprezentat o prioritate înaintea libertăţii depline. Şi asta au reuşit. În ciuda embargoului, Iranul dovedeşte că nu are nevoie de implicarea altor state în dezvoltarea economiei. 

Din păcate, noi, europenii şi în special noi, românii, ne lăsăm îmbătaţi cu apă rece sau, altfel spus, primim cu entuziasm în dar Calul Troian.

– Aşa se vede din afară …

– Există şi dezbateri oneste pe marginea acestui subiect, însă care nu sunt mediatizate suficient, din cauză că ar contrazice cras ceea ce până acum mediile de informare au reuşit să consolideze, şi anume, ideea ca Iran este o ţară coruptă, în care drepturile omului sunt călcate în picioare, unde mai sunt executate pedepse cu lapidarea în public, unde femeile sunt maltratate, unde purtarea chador-ului este suspectată şi caricaturizată…

– Chador?

– Foarte multe femei musulmane din Europa îşi acoperă capul, iar eu fac parte dintre ele. Am fost uneori întrebată de ce o fac, de vreme ce aici am dreptul să îmi las capul descoperit?

– Chiar aşa, de ce-o faci?

 Răspunsul meu a fost : "Tocmai de aceea, pentru că am dreptul să îmi aleg şi este propria mea decizie."

Chiar în Iran au fost uimiţi mulţi de atitudinea mea, mai cu seamă că, multe femei musulmane, în momentul când avionul decolează de pe aeroportul din Teheran, îşi scot baticele şi îşi aranjează discret părul. Eu nu fac lucrurile cu jumătate de măsură şi, convertirea la Islam fiind decizia mea, mă străduiesc să înţeleg învăţăturile acestei religii şi să fiu onesta faţă de mine însămi.

– M-ai lăsat fără cuvinte. Mi-e şi frică să te întreb ce va mai urma…

– Sună utopic, însă mi-aş dori să militez pentru toleranţă între religii – mă revoltă faptul că sunt manipulaţi oameni împotriva altor oameni şi cel mai tare mă indignează că Mass – media, în ciuda "libertăţii" cuvântului, emite informaţii ajustate, tendenţioase, şi deopotrivă mă irită naivitatea oamenilor care îşi formează o părere numai din anumite surse de informare. 

Evit să vorbesc despre Islam ca religie în sine, ca să nu fiu suspectată că propag ideologia lui în defavoarea altor religii. Orice religie este bună, dacă nu este instrumentalizată. Un om este bun nu datorită credinţei lui, ci datorită faptelor sale. Pot vorbi despre impactul meu personal cu religia musulmană şi în special cu forma ei practicată în Iran. M-a preocupat problema credinţei mai cu seamă de când am născut-o pe Nina. Înainte am avut sporadic căutări, însă din momentul când am născut, m-am rugat în fiecare zi. Totuşi nu aveam o relaţie personală cu Dumnezeu, era mai degrabă un oaspete care venea uneori în vizită sau la care încercam uneori să ajung. Am început să citesc din istoria religiilor şi m-am confruntat cu multe situaţii în care oscilam între religii, neputând să găsesc nici în cea ortodoxă, în care am fost botezată, nici în cea catolică, în care am botezat-o pe Nina, nici în budism un loc unde să mă simt aproape de Dumnezeu. În Biserica Catolică, precum şi în şcoli patronate de ordine catolice au avut loc nepermis de multe abuzuri sexuale asupra copiilor, presa a dezvăluit aceste delicte, ca atare mulţi catolici au protestat împotriva lor. Totodată un partid naţionalist din Austria pleda vehement împotriva emigrantilor străini şi îndeosebi împotriva musulmanilor. Mă simţeam obligată civic să aduc argumente împotriva acestei tendinţe rasiste. Am început cu a o încuraja pe Nina să fie prietenoasă cu toţi copiii, indiferent de etnie. Apoi interveneam în discuţii, când erau atacaţi oameni numai din cauză ca erau altfel (culoarea pielii, nationalitate, religie, orientare sexuala, nivel de cultură). M-am documentat din istorie şi din religie, chiar din geografie, ca să nu mă blamez, susţinând nişte idei numai de dragul de a contrazice. Am citit Biblia şi o traducere în germană a Coranului şi am descoperit că de fapt există asemănări pe care un necunoscător nu le percepe. Iar când am citit o carte scrisă de un istoric american, am descoperit că prima religie monoteistă din lume, cu şase sute de ani înainte de Cristos, a fost Zoroastrismul, religia Persiei Antice, iar Creştinismul a preluat principiile ei. Şase sute de ani după Creştinism apare Islamul. Acest ciclu, la intervale de şase sute de ani, nu este întâmplător. Persia a fost cucerita de arabi şi a preluat Islamul, adaptându-l la religia ei străveche si la mentalitatea poporului său. Islamul are forme diferite, de la stat la stat, în Iran se practică în ultimele decenii o formă democratică, umanistă, în care eu m-am simţit "acasă". Acesta este motivul pentru care m-am converit la Islam, în Iran. 

Am citit câte ceva depre societatea din Grecia Antică, din Roma Antică, din Persia Antică, şi am ajuns la concluzia ca epoca modernă copiază nişte modele care nu mai sunt viabile şi că se teme de reforme, fiindcă ar pune în discuţie sisteme considerate funcţionabile.

Deşi am repulsie faţă de politică, am început să gândesc politic. Îmi amintesc spontan fraza unui politician -din păcate nu mai ştiu care-: "Democraţie înseamnă să respect că mă contrazici, chiar când nu sunt de acord cu tine" – sau cam asa ceva.

Mai cred că există patrioţi, ca vor ieşi din latenţă şi că vor lupta fără compromisuri pentru binele celor care nu pot să lupte. 

– E bine că ai rămas optimistă. Te felicit şi te invidiez un pic pentru curajul şi pentru alegerile tale. Te rog să încheiem cu un gând frumos pentru toţi cititorii.

 – Cu câţiva ani în urmă aş fi spus: "aş fi bucuroasă dacă aceia care m-au cunoscut şi-ar aduce aminte de mine"; acum nu este important ca eu să locuiesc mai departe în inima cuiva, ci pur şi simplu ar fi frumos şi de dorit ca toţi sa îşi aducă aminte de un lucru: că, dacă nu îşi deschid inimile, pentru oricine, rămân singuri, oamenii vin şi pleacă, este bine să lăsam în noi loc pentru cei care sunt şi pentru cei care vin, fără mai mari aşteptări de la ceilalti, decât de la noi înşine.

Exista un principiu universal, ca tot ce facem şi ceea ce gândim are o energie care se întoarce la noi. Nu îi putem schimba pe alţii, dacă nu schimbăm atitudinile noastre. Eroarea unora dintre oameni este că se aşteaptă ca Dumnezeu să aibă chipul unei persoane; Dumnezeu este energie, iar atunci când vorbim despre "judecată", vorbim despre energia pe care am emis-o noi însine şi care se întoarce la noi. Mohammad mi-a făcut un mare compliment, spunându-mi "Eu de la tine am invatat sa iubesc!", dar eu cred ca fiecare dintre noi se naşte cu iubire şi că potenţialul de a iubi este în fiecare la fel de mare. Unii îl folosesc, alţii nu. Unii au avut norocul să se nască într-o familie unde le-a fost ocrotit acest sentiment, altora le-a fost mutilat, dar de la un punct depinde de noi, să regăsim acest dar nativ. Înainte de a aparţine unei naţii, unei "rase", unei religii, suntem oameni!

Comentarii

comentarii

Related posts

7 Thoughts to “Sunt ca un jucator de poker, mizez totul pe o carte!”

  1. Iniţial am fost tentat să numesc articolul "O viaţă într-o pagină web". După ce am terminat de citit, cred că denumirea corectă ar fi "Un suflet într-o pagină web". Mai ales pentru faptul că am cunoscut şi păstrez încă legătura cu acest suflet mare şi generos, cu posesorarea căruia am avut onoarea să fiu coleg şi (sper şi acum) prieten!

  2. DANIELA

     Exceptional interviu !Daniela,poate sa fie un ambasador de succes sau tipul de parlamentar care ar putea salva Romania,este o femeie minunata si foarte inteligenta.Mult succes Daniela,felicitari Maria !

  3. Alina S

    Minunat articol.

  4. Ovidiu

    Captivant, incredibil.
    Moldo-gorjanca-iraniana trebuie sa fie o femeie de exceptie.
    Multumesc !

  5. Talvescu Dumitru

    Bafta in tot ce faci si Domnul fie cu tine! Ma bucur pentru succesul tau ca om.

  6. Camelia Radulian

    Un articol fermecator, despre un OM rar, de o frumusete exceptionala. Multumim, Maria, ca ne-ai oferit privilegiul sa privim radiografia unui suflet deosebit!

     

  7. Daniela Ursu

    Dana, esti o fiinta fantastica! Daca nu te-as cunoaste, as spune ca nu existi si ca interviul contine un personaj inventat. Daca nu as sti ca esti onesta 100%, as zice ca fabulezi. Ai un suflet frumos si plin de iubire, nealterat de zbuciumul vietii. Esti grozava si sunt mandra ca am fost colega ta. Îți apreciam scrierile (atât cât stiam eu din ele, evident puțin) înca din liceu, dar nu te-am cunoscut în profunzime. Interviul acesta ne dezvaluie mult din sufletul tau si crâmpeie din viața ta tumultuoasa. M-am bucurat sincer ca te-am regasit dupa atatia ani si am devenit un consumator constant al creatiilor tale. Succes in tot ce faci! Felicitari, Maria, pentru alegere si pentru realizare!

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.