Nu poti trai pentru o idee, cand ai atata responsabilitate!

Daniela Ursu, absolventă de Chimie alimentară la Galaţi, astăzi e inginer la D.S.V.S.A. Gorj. Mi-a  fost colegă de liceu, dar ne-am împrietenit, abia acum, după 30 de ani, după ce ea mi-a descoperit, citit şi comentat interviurile mele.

Încă din primul dialog, mi-a sugerat persoane cu care aş putea face interviuri. Le-am notat, dar fiindcă povestea Danielei mi se pare foarte interesantă, vreau să o fac cunoscută.

– Te rog să începem povestea din copilărie şi să-mi vorbeşti mai întâi despre familia din care ai pornit la drum?

– Întâi de toate trebuie să-ţi spun că sunt o persoană foarte veselă şi deschisă, în ciuda necazurilor care nu m-au ocolit. Am tendinţa de a vorbi uneori cam prea mult şi am „darul” de a intra adânc în amănunte, de a oferi foarte multe detalii despre subiectul în care mă lansez. Aşa că te rog să spui „Stop!” dacă ţi se pare că mă aplec prea mult asupra unui subiect.

În cele ce urmează nu vei afla nimic senzaţional sau extraordinar, ci lucruri cât se poate de simple: voi încerca să zugrăvesc în cuvinte câteva crâmpeie din viaţa mea aşa cum a fost ea, sau mai bine-zis aşa cum îmi place mie să mi-o amintesc. Pentru că uneori alungăm sau micşorăm amintirile neplăcute, în favoarea celor încântătoare. Am avut şi continui să am o viaţă frumoasă, bogată în evenimente şi încărcată de responsabilităţi, dar pe care mi le-am asumat întru totul, întrucât decurg din propriile decizii.

Aşadar, să începem cu familia de origine: părinţii mei, Aneta şi Grigorie Ciulică, au lucrat în agricultură, au avut două specializări foarte frumoase: tata horticultură, iar mama – floricultură. S-au cunoscut în facultate, la Bucureşti şi s-au căsătorit înainte de repartiţii, ca să prindă posturi în aceeaşi localitate. Care localitate s-a numit Bălăneşti de Gorj. Tata este fiu de maistru din judeţul Mehedinţi (bunicul a fost primul om din sat care a purtat pantofi!), iar mama provine dintr-o basarabeancă aprigă şi un ialomiţean blând, ambii învăţători. (În paranteză fie spus, bunica şi mătuşa mea mi-au povestit adesea cât de cumplit a fost când, în 1940, au fost obligaţi să lase în urmă totul: să părăsească oraşul – Chişinău – cu casa în care s-au născut şi au crescut cele două fete, prietenii, slujbele, locurile şi oamenii dragi, toată viaţa lor de până atunci!).

Copilăria primilor cinci ani am petrecut-o la Bălăneşti, în sânul naturii. Făceam lungi plimbări cu mama pe câmp şi începusem să învăţ numele multor flori. Îmi plac florile de câmp mai mult decât cele crescute special în sere şi grădini. Prietena mea, doctoriţa  Doina Cristea, m-a învăţat la o vârstă fragedă că orice lucru, cât de neînsemnat, are frumuseţea lui, dacă ai timp şi răbdare să-l înţelegi. „Şi păpădia are farmecul ei, dacă ştii să-i vezi frumuseţea…” îmi spunea buna mea prietenă. Poate şi de aceea am decis să acord atenţie mai mult florilor simple, pe care alţii le ignoră pe nedrept.

Dar să revin la familie. După moartea mamei, ne-am mutat cu toţii la Târgu-Jiu: eu, tata şi cei doi fraţi ai mei: Sorin, mai mare şi Grig mai mic decât mine.

– Fraţii ce vârstă aveau când aţi rămas doar cu tata?

– Cel mare avea 6 ani si jumătate, iar cel mic avea 3 ani.

– Şi cum v-aţi descurcat?

– Tata s-a recăsătorit şi din această a doua căsătorie mai am o soră. Ne-am descurcat, nu am fost nici primii, nici ultimii în această situaţie. Copilăria mi-a fost înfrumuseţată şi alinată de o bătrână din Bălăneşti care mi-a fost doică. Doda, cum îi spusese întâi mama mea, a locuit cu noi şi a avut grijă de mine de când m-am născut. Şi când ne-am mutat în apartamentul de la Tg.-Jiu, a venit cu noi, pentru că deja făcea parte din familie. Deşi nu avea decât două clase, era tare sufletistă şi mă iubea enorm; m-am ataşat foarte mult de ea. Am avut dorinţa intensă de a prelua de la ea şi de a transmite generaţiilor viitoare elemente tradiţionale vechi, frumoase şi extrem de importante pentru identitatea noastră ca popor: ştia să brodeze, să coase pe etamină şi să croşeteze cu igliţa din macramé – ieşeau din mâinile ei adevărate minuni: feţe de masă (cu modele naţionale şi nu numai), tot felul de şervete de felurite mărimi, lucrături fine din macramé, mănuşi subţiri şi elegante pentru doamne cu pretenţii…. apoi pulovere, veste, căciuli, fulare şi mult-apreciaţii, de către noi, botoşei şi ciorapi de lână, care ne-au încălzit la propriu în iernile reci, comuniste.

Am vorbit mai mult despre ea pentru că Doda apare în toate amintirile din copilăria mea timpurie, pe care a încălzit-o cu dragostea ei uriaşă şi mi-a influenţat viaţa de mai târziu. Dacă nu era ea, sufletul meu ar fi fost cenuşiu.

Doda a fost şi ea un om, cu bune şi cu rele. Uneori era răutăcioasă, când se supăra ţinea supărarea şi câteva zile; era cicălitoare, ca majoritatea bătrânilor, … avea multe defecte. Dar eu nu am putut niciodată să o văd în felul acesta, pentru că eu am deschis ochii pe ea, iar ea a compensat din plin cu uriaşa dragoste pe care a revărsat-o asupra mea. Cred că am fost copilul pe care nu l-a avut niciodată.

Cu toate acestea, ea nu a putut suplini întru totul lipsa mamei. Şi poate că dorinţa mea de a primi afecţiune a rămas puternică de atunci. Deşi aparent nu arăt – pentru că mi-am format în timp o carapace a mea şi din exterior par mai degrabă agresivă – sunt totuşi o fiinţă extrem de sensibilă. Recent, o prietenă îmi spunea că sunt momente când cer prea multă atenţie, că uneori o obosesc.

– Apropó de prieteni şi prietenii, s-au păstrat acestea în timp?

– Împărtăşesc întru totul ideea, pe care am citit-o la mulţi dintre oamenii pe care i-ai intervievat, că cele mai frumoase prietenii se leagă în copilărie şi în liceu. Am doar câteva prietene din facultate cu care păstrez legătura, dar ne auzim destul de rar. Prieteniile din copilărie sunt foarte rezistente, sunt cele mai durabile. Când am mers la grădiniţă, în prima zi am cunoscut-o pe Dana Bărbulescu. Ea a venit cu bunica din partea tatălui. Ţi-o aminteşti pe Dana?

– Sigur. Domnul Bărbulescu, tatăl Danei, mi-a fost diriginte în liceu.

– Pe mine nu mai ştiu cine m-o fi dus la grădiniţă, cel mai probabil Doda mea dragă, dar ştiu că amândouă ne-am văzut, ne-am plăcut, ne-am luat de mână şi ne-am aşezat în prima bancă împreună. Bunica ei ne-a dat câte o napolitană spiralată, cu multă cremă. Acel moment a pecetluit prietenia noastră pe viaţă. Dana a fost şi este o prietenă extraordinară. Ne-am întâlnit şi m-a ajutat în momente foarte grele. Şi Monica Bălăcescu, tot o colegă de-a noastră de liceu, mi-a fost foarte bună prietenă, cu ea făceam excursii veşnice la dentist. Totul era o mică escapadă, cu ocolişuri, plimbări lungi prin parc, degustări tentante pe la cofetării….(dar numai după ce trecea o oră sau două, cât zicea dentista să nu mâncăm!)

– Aşa…şi în urma excursiilor voastre Monica a devenit chiar stomatolog.

– Aşa este. Poate ca deloc întâmplător!

Tot la capitolul „Prietenie” vreau să-ţi spun că eu de mică legam prietenii trainice şi frumoase cu oamenii mari, cu adulţii. Unii dintre ei mă fascinau, îmi păreau mai serioşi şi mai interesanţi decât copiii de vârsta mea.

– Mai exact?

– Întâi, am devenit prietenă cu trei domnişoare „rusoaice” în vârstă, vecine de palier, care mă iubeau ca pe fiica lor. Prima întâlnire s-a produs din iniţiativa mea: aveam vreo cinci anişori, eram o fetiţă slăbuţă, brunetă, cu părul negru lung şi frumos – plângeam mereu când mi-l împletea Doda în două codiţe – şi am „profitat” la maxim de o coincidenţă: uşa întredeschisă la apartamentul meu şi uşa rămasă deschisă la garsoniera lor, care era în diagonală faţă de locuinţa noastră. Am traversat desculţă cei câţiva metri distanţă şi, mânată de curiozitate şi de un curaj pe care numai copiii îl au, am intrat. Ele m-au privit ca pe o minune şi m-au lăsat, amuzate, să mă plimb prin camere neîndrăznind să se mişte prea mult, ca să nu mă sperie. Apoi au şoptit: „Krasivaia devăcica”. Auzind o altă limbă, curiozitatea m-a împins din nou şi am întrebat ce au spus. Mi-au tradus şi au primit un zâmbet. Nimeni nu-mi spusese că sunt frumoasă până atunci.

A fost începutul unei minunate prietenii, care a durat de-a lungul anilor. Le vizitam de câte ori aveam ocazia şi casa lor era mereu deschisă pentru mine. Le povesteam bucuriile mele naive, tristeţile mele de copil, iar ele mă răsfăţau nespus. Eram mica lor prinţesă şi mă simţeam în preajma lor ca o adevărată prinţesă.

Nu pot să uit cât de mult am plâns, cât de intens am trăit tragedia mutării lor la o oarecare distanţă de noi. Plângeam în hohote, am fost cu ele cu maşina la fiecare transport şi simţeam că nu o să le mai revăd niciodată! Ele mă linişteau, spuneau că nu este foarte departe – şi nici nu era! – şi urma să ne vedem în continuare. Evident, le-am vizitat şi la noua adresă, dar mai rar. Nu mai intram toată ziua – bună-ziua la ele în casă, după cum aveam chef! Dar mai crescusem şi mă descurcam cu drumul până la ele.

Mă gândesc acum că pe vremea aceea puţini oameni aveau telefon fix, mobilul nu se inventase, şi nici internetul. Şi oamenii erau expuşi să fie deranjaţi de o eventuală vizită pe care cel în cauză efectiv nu avea cum să o anunţe. Evident că atunci nu gândeam aşa, deşi acum e o regulă de bun-simţ să îţi anunţi vizita, nu?

Dar niciodată nu am sesizat nici cea mai mică urmă de neplăcere pe chipul domnişoarelor „mele” atunci când mă vedeau în prag. Mă iubeau sincer şi mă simţeam extraordinar de bine în mijlocul lor. Erau născute în raionul „Bălţi” şi, ca atâţia alţi români basarabeni, au plecat în 1940 spre ceea ce a rămas din România. Dar lumea le auzea vorbind şi ruseşte şi le numea „rusoaice”. Una din ele, Marusia, era profesoară de franceză, despre Nina şi Zenovia nu-mi mai amintesc ce profesii aveau. Le întrebam adesea şi îmi plăcea să ascult poveştile lor de viaţă: Marusia fusese căsătorită şi soţul ei murise în război, logodnicul Ninei murise şi el în război….şi tot războiul le alungase din casa lor din Basarabia natală. Prima a murit Zenovia. Crescusem, cred că aveam vreo 12 ani. Deja aveam şi eu, şi ele, telefon – m-au sunat. Nina mi-a spus cu voce calmă că Zina a murit noaptea trecută. Am mers într-un suflet acolo şi am văzut-o pe Zina – parcă dormea. Vorbeau în şoaptă. Le-am întrebat cum s-a întâmplat şi mi-au spus că ele aveau obiceiul să-şi asculte inima noaptea una, alteia… şi a Zinei, în noaptea aceea, n-a mai bătut. Erau atât de discrete în ceea ce le privea, nu ştiu să se fi plâns de vreo boală, de vreo durere….. apoi erau elegante, manierate, aveau o delicateţe şi un rafinament cum rar întâlneşti….erau nişte adevărate doamne! Am avut ce învăţa de la ele! Ultima a murit Nina: eram deja studentă, o vizitam când veneam acasă, dar Galaţi-ul e departe….mi-am exprimat dorinţa de a primi fotografiile lor şi este singura amintire palpabilă a lumii lor apuse şi a frumoasei noastre prietenii.

O altă bună prietenă pe care o aveam printre „oamenii mari” a fost Doina Ţăranu, (căsătorită Cristea), o doctoriţă timişoreancă, medic la circa de lângă şcoală. Nu mai ştiu cum ne-am împrietenit, poate şi datorită vizitelor frecvente pe care ni le făcea acasă, sora mea fiind bebeluş pe atunci. Doina îmi permitea să stau în cabinet cu orele, cu promisiunea de a fi cuminte: asistam tăcută la consultaţii. Evaluam, cu mintea de copil, totul: cum se prezintă pacienţii, cum arată, cum sunt îmbrăcaţi, cum vorbesc, cum îşi prezintă simptomele; pe urmă, cum Doiniţa mea dragă (cum o alintam în gând) le făcea anamneza, apoi le dădea sfaturi, le scria reţete, cu o răbdare şi o delicateţe pe care ulterior le-am regăsit la puţini medici.

Îmi plăcea la nebunie ce făcea Doina şi visam să fac şi eu asta. Probabil de aici a izvorât  dorinţa mea de a face Medicina.

Dar nu era doar atât: Doina a fost prietena mea bună şi am petrecut foarte mult timp împreună, în afara cabinetului medical. Îi admiram meticulozitatea şi modul impecabil în care arăta întotdeauna micul ei apartament. Doina era o persoană distinsă, rafinată, care şi ea m-a învăţat multe lucruri. Îmi amintesc cu drag o excursie, îndelung promisă şi într-un târziu realizată: numai noi două, într-o pădure minunată, luxuriantă pentru mine, în care Doiniţa mi-a dat pe viu o lecţie despre frumuseţea naturii şi mi-a arătat cât de mult iubeşte ea această descătuşare în verde. Avea un fel încântător de a remarca totul – un copac, o floare, chiar o buruiană, dacă avea ceva interesant: mi-o arăta ca şi cum atunci o vedea prima oară (îi simţeam bucuria), îmi povestea ceva ce merita aflat despre ea, apoi discuţia trecea în alte sfere şi ne continuam drumul, încântate. Mă simţeam ca un explorator – pentru mine erau lucruri noi, neştiute! Cât de bine m-am simţit atunci şi cât de plăcut a fost totul, asta nu se poate descrie! Nu ştiu în ce pădure am fost, oricum undeva aproape de oraş – probabil pe Dealul Târgului – dar  ştiu că până în ziua de azi mi-o amintesc ca pe cea mai frumoasă excursie! Poate şi pentru că Doina nu mai este…

….Aceste frumoase prietenii şi multe altele au întărit ceea ce se spune, că personalitatea noastră reprezintă suma tuturor interacţiunilor pe care le avem de-a lungul vieţii.

– Să ne îndreptăm atenţia spre şcoala şi modelele care au contribuit la formarea ta.

– La Şcoala generală nr. 6, actuală „Sf. Nicolae”, am întâlnit-o pe învăţătoarea mea. Doamna Elena Costea a fost cea care mi-a pus stiloul în mână. Mi-aduc aminte că era destul de severă, dar în acelaşi timp reuşea să se facă plăcută şi agreată. O priveam cu un amestec de admiraţie şi respect. Acum nu mai este printre noi, dar pe vremea când eram elevă, apoi studentă şi o vizitam îi vedeam bucuria reală, sinceră în priviri. Mi-a fost tare dragă şi cred că sentimentul a fost reciproc.

Ajunsă în clasa a V-a, am avut-o dirigintă pe profesoara de Limba şi literatura română, doamna Cristina Anghel, de asemenea o profesoară foarte exigentă. O mare suferinţă a mea se datorează faptului că azi nu se mai insista pe gramatică în liceu. De la profesoara de română mi se trage faptul că nu suport să faci o lucrare perfectă pe partea tehnică, dar plină de greşeli de ortografie. Am avut în facultate un prieten cu care mă plimbam, mergeam la teatru – ador teatrul, jocul viu al actorilor! – dar cu care mă certam mereu pe tema asta: nu punea preţ pe a vorbi corect româneşte şi considera că un bun inginer nu trebuie neapărat să ştie gramatica limbii pe care o vorbeşte. Mi se pare şi acum ceva foarte grav!

– Ce alte modele ai mai avut?

– Lupulescu Titus, profesorul de istorie din şcoala generală, pe care vreau să-l menţionez ca fiind un dascăl extraordinar. Datorită dumnealui am dezvoltat pasiunea pentru istorie. Eram toţi cu gurile căscate şi era o linişte deplină la ora de istorie. Ne preda întotdeauna, nu aşa cum fac unii acum, citesc ziarul în oră şi apoi te ascultă şi mai cer şi sinteze (asta ştiu din ce am observat la fiicele mele).

După ce ne preda lecţia şi asculta câţiva elevi (nu ştiu cum avea timp pentru toate!) treceam la partea frumoasă a orei de istorie: se aşeza cu faţa spre noi, pe prima bancă –  neocupată de noi, ştiindu-i obiceiul). Un observator ar fi văzut atunci cum clasa se însufleţeşte dintr-odată: ne bucuram sincer, căci ştiam ce urmează. Poate de asta îl ascultam, făceam linişte şi învăţam bine la istorie, cei mai mulţi dintre noi. Secretul? Ne spunea interesante şi frumoase poveşti istorice. Ne povestea – cu mult talent – lucruri reale pe diverse teme din istorie. Aşa am fost toţi îndrăgostiţi de perioada Napoleon, aşa am fost toţi îndrăgostiţi de perioada războaielor mondiale, mai ales cel de-al doilea. Pe cine admira domnul profesor, admira toată clasa în bloc. Mi-aduc aminte câte poveşti ne-a spus despre Erwin Rommel…

– Sunt o ignorantă!!!

– Erwin Rommel, poreclit „vulpea deşertului”, a fost un ofiţer nazist care, dincolo de faptul că era în tabăra adversă, era cunoscut nu numai pentru remarcabilele sale realizări militare, dar şi pentru cavalerismul şi respectul arătat adversarilor săi. Era un tip dur, dar extrem de corect inclusiv cu prizonierii, nu-şi bătea joc de ei şi nu-i umilea. Refuza ordinele superiorilor săi dacă acestea încălcau codul onoarei, care pentru el era mai presus de orice!

Pentru toate câte ne-a povestit şi pentru modul plăcut şi interesant în care îşi ţinea lecţiile, nu pot să-ţi spun cât de mult l-am admirat pe domnul profesor Lupulescu!

Următorul model l-am întâlnit la primul meu contact cu chimia, în clasa a VII-a, în persoana doamnei profesoare Berca. Dumneaei era îndrăgostită de chimie la modul pasional şi ne-a insuflat şi nouă această patimă. Preda şi la Şcoala generală nr. 3 şi mereu ne crea starea de competiţie cu elevii de acolo. Rezolvam probleme cu grad mare de dificultate, le redactam frumos şi le trimiteam la Revista de fizică şi chimie. Era o mândrie şi o mare bucurie să ne vedem numele, clasa şi şcoala la „Rubrica rezolvatorilor de probleme” de pe ultima copertă a revistei.

De-a lungul vieţii am observat că, din punctul de vedere al pasiunii pentru chimie, oamenii se împart în două: cei care adoră chimia şi cei care n-o pot suferi. Puţini sunt situaţi în zona de mijloc.

La matematică l-am avut profesor pe domnul Ion Greculescu, tatăl colegei noastre Luminiţa, iarăşi un profesor extraordinar. Deşi învăţam bine în clasele I–IV, m-am adaptat destul de greu în clasa a V-a, a fost o clasă „de trecere” la un alt nivel didactic: fiecare profesor avea stilul lui, obiceiurile lui, pretenţiile lui….cu toate a trebuit să ne obişnuim. Prima mea notă la matematică a fost 4.

– Ce pot să zic? Cu siguranţă că şi eu meritam, dar în generală nu am primit note atât de mici şi rezultatele s-au văzut mai târziu.

– Doamne, cât am putut să plâng pentru nota aia de 4!… Nu îndrăzneam să-i spun tatălui meu, deşi nu m-a pedepsit niciodată pentru note. Următoarea notă la matematică a fost 7. Era un progres!

– Şi totuşi l-ai iubit….

– A fost un profesor extraordinar, care avea metodă şi iubea copiii. Toţi l-am iubit! Deşi am uitat foarte multe în viaţă, nu am uitat nici acum că la Cercul de matematică, la o problemă cu nişte şiruri, care nu mai ştiu exact ce cerea, m-am trezit vorbind. Am spus:

– „Să combinăm, să punem numitorii cei mai mici şi numărătorii cei mai mari.” Sau invers, nu mai ştiu exact, iar domnul profesor mi-a spus:

– „Îţi umblă mintea”!

Am fost tare mândră de mine şi nu am uitat până în ziua de azi ce mi-a zis.

Apropó de Luminiţa, fiica lui, care a fost colegă şi bună prietenă cu noi, a trăit câteva momente dureroase atunci. Cred că le-a fost amândurora greu să păstreze un echilibru între cele două relaţii: „tată – fiică” şi „profesor – elevă”. Domnul profesor avea un obicei: venea cu câte o problemă grea pe care o punea pe tablă şi zicea: „2 sau 10!” Dacă aveai curajul să te duci la tablă şi o rezolvai, aveai 10, dacă te împotmoleai şi nu reuşeai, luai 2. Eu niciodată nu am avut curajul să dau curs acestei provocări.

– Trebuie să-ţi mărturisesc că ştiu ce urmează să-mi spui, dar te rog să continui, că e o poveste din care se pot trage clar învăţăminte.

– La o astfel de problemă, „2 sau 10”, Luminiţa era cu mâna pe sus. Domnul profesor a avertizat-o că nu e uşoară şi că dacă se încurcă ia 2, dar ea, încăpăţânată, parcă o văd, a zis că ştie să o facă. A ieşit, a început s-o rezolve, dar s-a împotmolit şi a primit nota promisă.

– Cum aţi perceput voi întâmplarea?

– Nouă ne-a părut rău de Luminiţa, care a plâns atunci… totuşi cred că de nervi şi de sentimentul înfrângerii în faţa clasei, nu pentru nota propriu-zisă (deşi nouă atunci chiar ne păsa de note). Ştiu că vreo câteva colege au întrebat-o neîncrezătoare: „Chiar ţi-a dat 2?” Ea le-a arătat carnetul şi atunci noi l-am considerat rău pe domnul profesor, dar omul s-a ţinut de cuvânt. Asta i-a atras respectul şi consideraţia noastră. Aşa sădeşti aceste calităţi în personalitatea copiilor!

După întâmplarea asta devenisem şi mai circumspecţi, căci mereu ne lansa provocarea „2 sau 10”. Mie tot timpul mi-a lipsit curajul să accept o astfel de provocare, deşi, după debutul timid, am devenit foarte bună la matematică. Asta se datora şi faptului că Luminiţa ne chema de multe ori la ea acasă, unde ne adunam mai mulţi colegi şi domnul profesor făcea cu noi probleme în mod cu totul şi cu totul gratuit. Mai rar găseşti astfel de profesori acum. Eu l-am apreciat foarte mult, nu doar pentru că era un profesor foarte bun, ci şi pentru că era volubil şi apropiat de noi.

O altă întâmplare care m-a marcat şi pe care o ţin minte s-a petrecut pe culoarul şcolii generale, spre sfârşitul clasei a VIII-a. Domnul profesor Greculescu, văzându-mă abătută, s-a oprit, să vadă ce se întâmplă, m-a luat de după umeri şi, voind să schimbe registrul, a avut loc între noi următorul dialog:

• La ce liceu vei merge?                                                                                  
• Nu ştiu, tovarăşe profesor…
• Cum nu ştii? Vei merge la Tudor!
• Păi intru?
• Cum să nu intri?! Sigur  intri!

– Şi aşa ai ajuns la Tudor!

– Da. Dacă nu-mi spunea asta, nu ştiu ce făceam. Memoria mă ajuta, învăţam bine la toate materiile, eram elevul bun la toate, pe care toţi profesorii îl voiau la olimpiadă la materia lor, dar cu foarte puţină încredere în mine. Aveam mare nevoie de această încurajare.

-E un paradox! Să fii bună la toate şi totuşi să n-ai încredere, tocmai în tine…

– Nu ştiu de ce nu aveam încredere în mine. Nu ştiu de unde mi se trăgea. Poate în copilărie mi-a lipsit o anumită apreciere în familie sau poate aşa sunt eu construită, am nevoie frecvent de atenţia şi susţinerea celor din jur…

Dar hai să-ţi povestesc cum am luat şi eu un 2 în şcoala generală!

– Povesteşte-mi!

Pentru asta trebuie să aduc în prim-plan un alt profesor de la „nr.6”, şi anume domnul  profesor de fizică, Vasile Olaru. Îmi plăcea fizica în anii aceia şi învătam foarte bine, aveam numai 10!

La una din orele de fizică, profesorul asculta nişte elevi care nu aveau a doua notă. Din acest motiv, eu nu eram deloc atentă (aveam trei de 10). Deci, elevul era la tablă, profesorul îl asculta din teorie şi la un moment dat i-a pus o întrebare. „Ce se întâmplă dacă…..?” Nu ştiu nici acum ce a întrebat, după cum nu am ştiut nici atunci. Eram, sau cel puţin mă consideram o mică vedetă, dar am plătit pentru asta! Elevul scos la tablă nu a ştiut să răspundă. Profesorul a întrebat pe altcineva: „Ce se întâmplă, Popescu?” Nici acela nu ştia. „Ce se întâmplă, Ionescu?” Tăcere. Până la urmă, întrebând mai mulţi elevi şi poate observând că vorbeam cu colega mea, a întrebat: „Ce se întâmplă, Ciulică?” Eu m-am ridicat în picioare, complet aeriană – nici nu mă aşteptam să mă întrebe ceva! – am privit afară şi am răspuns cu nevinovăţie: „Plouă!” Şi chiar ploua! „Da, plouă? Foarte bine! Ai nota 2!” (poate că ştiam răspunsul, dar nu-mi permiteam să-i cer să repete întrebarea!)

Era o obrăznicie şi a taxat-o ca atare. Şi poate că n-ar fi mers până la capăt (poate n-ar fi trecut nota în catalog), dar am făcut-o eu, habar n-am de ce! După un calcul rapid am constatat că nu e niciun pericol pentru medie, aşa că m-am ridicat sfidătoare şi i-am dus carnetul de note.

Îmi amintesc că a stat puţin cu stiloul în aer, apoi a scris doi-ul în carnet. Pe urmă, vreo câteva zile, pe unde mă vedeau, profesorii mă întrebau râzând: „Ce se întâmplă, Ciulică? Plouă?” Îţi dai seama că le povestise întâmplarea în cancelarie şi se amuzaseră cu toţii!

– Cum a fost la liceu? Ce oameni ai întâlnit aici care ţi-au marcat devenirea?

– La liceu, fără să mă fi înnebunit după fizică, am apreciat-o foarte mult pe doamna profesoară Ilina Rebedea. Era un om deosebit, dar ca orice om avea frustrările ei. La o ora de fizica, a venit la mine brusc, şi, cu mâinile tremurându-i de nervi, mi-a rupt pagina din caiet pe jumătate, pe verticală.

– Pentru ce?

– Încă din liceu purtam ochelari şi dumneaei considera că ăsta e un motiv serios ca eu să cunosc foarte bine optică. Mie-mi trebuia fizica pentru facultate exact ca la Politehnică – multă fizică! – dar nu şi capitolul de optică, aşa că nu eram de acord să învăţ toate detaliile dacă nu-mi trebuiau la admitere. Toţi procedam în felul ăsta: ne axam pe materiile la care aveam de susţinut admiterea, fără însă să neglijăm complet celelalte materii sau capitole.

Am apreciat foarte mult la domnişoara Rebedea o mare calitate. Atunci când colegul nostru Eugen descoperea, cum îi era obiceiul, la matematică sau la fizică  probleme grele, deosebite, se ducea şi le punea pe tablă. Domnişoara Rebedea se uita la problemă şi spunea: ,,Pe asta nu ştiu să o fac’’. Rar întâlneşti un profesor să recunoască asta.

– Şi care era continuarea?

– Mulţi din clasă nu înţelegeau gestul şi râdeau. Ea îi ignora complet şi se gândea intens cum să abordeze rezolvarea problemei. Mie mi se părea extraordinar că ne spunea asta.

–  Cred că aici se vede influenţa faptului că tu erai prietenă cu adulţii, cum mi-ai povestit mai înainte.

– Până la urmă, cine să le ştie pe toate? Mie mi se părea absolut normal ca un profesor să nu ştie să facă o problemă şi să şi recunoască faptul că nu ştie. Profesorii sunt şi ei oameni, nu zei.

Dar fiindcă tot am amintit de colegul nostru Eugen n-am uitat nici faptul că în timp ce unii băieţi spuneau, când voiau să te abordeze: „Hai să mergem să ne plimbăm, sau să mâncăm o prăjitură”, Eugen avea o metodă de abordare originală, spunea: „Hai să-ţi arăt o problemă frumoasă de matematică”…

– Şi tu erai cucerită….

– Da’ de unde! Îi spuneam „Du-te şi lasă-mă!”…dar aveam colege care îşi manifestau interesul.

– Să continuăm introspecţia printre amintirile din liceu.

– Vreau să spun că mi-a plăcut foarte mult limba română şi am fost bună, fără efort, la limbile străine.

La limba română, în clasele a IX-a şi a X-a, l-am avut ca profesor pe domnul Constantin Popescu-Băleşti, un profesor extraordinar, cu un stil de predare deosebit. Combina minunat materia predată cu glume sau ironii subţiri, care ne ofereau destinderea necesară continuării lecţiei. Ne spunea adesea că e adevărat că suntem liceu de matematică-fizică, dar că nu trebuie ca toţi să mergem pe parte tehnică şi bătea apropó-ul, pe lângă alţii, şi la mine.

Limba engleză am făcut-o cu doamna profesoară Tanţi Purcărelu şi, din pură pasiune şi fără nicio pregătire, am ajuns la olimpiada naţională. Şi acum am flerul limbii şi sunt încântată că una din fete mi l-a moştenit, deşi toate trei se descurcă foarte bine la acest capitol.

Doamna Nina Niculescu, profesoara de limba rusă, mă aprecia foarte mult şi mi-a spus că dacă dau la filologie mă meditează gratis la rusă. În aceste condiţii, mi-a fost foarte greu să aleg facultatea!

Dragostea mea pentru chimie pe care i-o datoram doamnei Berca din şcoala generală, am dus-o mai departe şi în liceu, unde am avut-o profesoară pe doamna Felicia Iliescu, care a fost o Doamnă în adevăratul sens al cuvântului. Se ocupa de noi în mod diferit: noi, cei care aveam chimie la admitere, stăteam în primele bănci şi primeam probleme extrem de grele. Ceilalţi, politehniştii, stăteau în spatele clasei şi primeau probleme mai uşoare. Dar uneori nu le ştiau nici pe acelea. Unul din ei, mai îndrăzneţ, a venit la mine să-l ajut. Doamna Iliescu l-a văzut (cum altfel? doar eu stăteam în prima bancă!) şi i-a zis: „Cutărescule, lasă fata în pace!” „Păi nu ştiu să fac problema, tovarăşa!” „Vino la mine, că îţi arăt eu, dar lasă fata în pace!” Era extrem de simpatică şi ţinea mult la noi! Avea simţul realitaţii şi foarte mult umor.

Intenţionat l-am lăsat la final pe dirigintele meu, domnul profesor Grigore Mladin pentru că nu am cuvinte să-l cuprind. Un om extraordinar, cu un stil şi o atitudine care ne făcea să ne simţim, toţi, copiii lui. Ne iubea pe toţi, aşa cum eram, unul mai bun, altul mai rău, unul mai studios, altul mai puţin. Ştia cum să ne ia pe fiecare şi vedea ceva bun în fiecare. Ne simţeam ca într-o familie, ne simţeam ai lui, ne simţeam protejaţi. Matematica pe care o ştia foarte bine o ştiam şi noi foarte bine. Nu-i prea plăcea geometria, nu ne prea plăcea nici nouă. Prefera algebra, analiza şi trigonometria, la fel făceam şi noi. Dar se purta cu noi ca un adevărat părinte, şi cu blândeţe, dar şi cu autoritate. Domnul Mladin a fost un om adevărat, care a contribuit la şlefuirea multor caractere!

Trebuie să menţionez că foarte mulţi colegi din clasa mea au devenit la rândul lor profesori. Acum doi ani, la întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, în vechiul amfiteatru al liceului, colega noastră Marieta Mergea (fostă Mihăescu) a plâns emoţionant amintindu-şi ce frumos ne-a format sufletele şi carierele domnul diriginte! A spus că datorită dumnealui este ea astăzi profesor de matematică! Am fost impresionaţi cu toţii.

– Vorbind atât de frumos despre mulţi dintre profesorii tăi şi despre disciplinele lor, mă gândesc că ai avut un pic de tras până te-ai decis pe ce drum să porneşti.

– Puteam într-adevăr să mă duc la multe facultăţi. Când eram mică, mi se spusese că mama mea naturală voise să devin farmacistă. Din puţinele mele amintiri, şterse dar repovestite de prietenele mele mai în vârstă, era şi aceea, că mică fiind, ştiam foarte multe nume de flori. Asta era urmarea plimbărilor mele pe câmpurile de la Bălăneşti cu mama, care şi ea iubea nespus de mult florile! Aşa le învăţasem denumirile.

(Şi acum mă pasionează plantele în general, cele medicinale şi condimentele în special – am un adevărat cult pentru condimente! Dar asta e deja altă poveste!)

Prietenele mele mă întrebau de unde ştiu eu atâtea nume de flori şi le răspundeam că de la mama mea. Ea m-ar fi vrut farmacistă. Multă vreme am vrut să-i fac pe plac şi spuneam că vreau să mă fac farmacistă. După care m-am gândit că, până la urmă, fiecare îşi trăieşte viaţa lui!

Ca să mai divaghez puţin, nu sunt de acord cu acest aspect, des întâlnit din păcate în societatea noastră: părinţii îşi determină/obligă copiii să urmeze cariera de a cărei neîmplinire suferă ei înşişi. Cu alte cuvinte, să împlinească o nerealizare a părinţilor. Mi se pare total greşit. Evident, nu era cazul meu.

Următoarea etapă a fost că-mi doream să fac Medicină. Orele nenumărate petrecute în copilărie în cabinetul prietenei mele doctoriţe, Doina, mi-au trezit pasiunea pentru Medicină. Pe undeva şi acum îmi pare rău că nu am urmat Medicina.

În clasa a XII-a însă am hotărât să urmez facultatea de Industrie alimentară, pentru că am intuit că, medic fiind, aş empatiza cu pacienţii şi aş suferi enorm, neputându-mă detaşa complet.

Chiar dacă ar fi fost sau nu vina mea – pentru că până la urmă medicii sunt şi ei oameni şi pot greşi (şi chiar greşesc, uneori) – dacă mi-ar fi murit un pacient sau dacă nu aş fi putut face nimic să-l ajut, asta cred că m-ar fi măcinat foarte mult. Din acest motiv am renunţat la Medicină, a rămas visul meu neîmplinit, fiindcă am credinţa că aş fi fost un medic foarte bun. Dar sigur m-aş fi consumat prea mult…

Cred că am ales bine, probabil a intrat în funcţiune instinctul de conservare. Asta  pentru că eu mă implic puternic în tot ceea ce fac şi mă consum pentru orice fleac, ard ca lumânarea pentru orice lucru, cât de mic. Cred că asta e una din trăsăturile mele definitorii: pun pasiune în tot ce fac! Ori fac ceva aşa cum trebuie – şi îmi aloc toate resursele pentru asta – ori mai bine nu fac nimic! Nu pot să fac lucrurile „de mântuială”, cum se spune, adică de dragul de a declara că au fost făcute. Şi acest aspect e valabil la modul global: şi în familie, şi la locul de muncă, şi în relaţiile cu prietenii, cu necunoscuţii, cu necuvântătoarele.

Apropó de faptul că fiecare-şi trăieşte viaţa lui, am apreciat foarte mult atitudinea tatălui meu vizavi de alegerea facultăţii mele. Practic nu avea nimic împotriva facultăţii în sine, ci împotriva distanţei. Facultatea de Chimie alimentară (cum i se spunea pe scurt) era unică pe ţară – numai la Galaţi. Tare departe! Tata mi-a spus atunci că o să-mi fie foarte greu; că el în Bucureşti are prieteni şi rude şi eu mă duc tocmai acolo unde nu cunoaşte pe nimeni şi e atât de departe! Eu i-am spus că vreau să urmez Chimie alimentară cu orice preţ, aşa că până la urmă mi-a respectat dorinţa şi a mers cu mine la examen.

– Şi ai reuşit din prima?

– Da! Eu am fost destul de constantă ca ierarhie la examenele de admitere: atât la treapta I, la treapta a II-a, cât şi la facultate, m-am situat cam pe locul 20-21, deci m-am menţinut cam la acelaşi nivel.

Nu aş vrea să părăsim perioada liceului fără să menţionez o prietenie care şi ea a influenţat personalitatea mea şi a dăinuit foarte bine în timp. După treapta a doua, aveam o serie de colegi noi, printre care şi Olena Stăiculescu, care mie la prima vedere mi se părea o tipă absolut incompatibilă cu mine. Eram foarte diferite în atitudine: eu eram liniştită, învăţam bine, stăteam în prima bancă (tot timpul mi-a plăcut să stau în prima bancă, să aud şi să văd bine ce spune omul din faţa mea!) Olena era foarte dezinvoltă şi avea un fel foarte deschis de a aborda orice subiect şi orice persoană. Era extrem de veselă şi de „zăpăcită”, în sensul bun al cuvantului.

La un moment dat s-a apropiat de mine, spunându-mi mai târziu că a vrut să vadă cum este lumea unui tocilar. Psihologie aplicată! Nu mai ştiu etapele, ştiu doar că am devenit foarte bune prietene, în ciuda deosebirilor temperamentale dintre noi. Mi-a mărturisit cu uimire că nu-şi imagina că un „tocilar” poate fi atât de interesant şi de complex! (şi mi-a retras această „titulatură”!) Am învăţat de la ea să nu îmi mai pese atât de mult de părerea celor din jur, pentru că eu tare mă temeam de ridicol şi am învăţat să am mai multă încredere în mine. Am rămas prietene peste ani şi de câte ori merg în Bucureşti încercăm să ne vedem.

Îmi amintesc şi cu ea o poveste amuzantă: în ziua „bac”-ului la română, ne-am întâlnit înainte de examen şi, în drum spre liceu, povestind şi râzând, am întâlnit o băbuţă care vindea flori. Era frumos afară, venise primăvara, care ne încânta! Ne-am oprit să ne cumpăram una, alteia flori. Atât de mult am stat să alegem, că era să nu mai intrăm la examen! Am ajuns la liceu alergând, cu florile în mâini, tocmai când porţile începeau să se închidă!

– Să ne întoarcem la firul povestirii. Cum te-ai adaptat tu olteancă, printre moldoveni?

– M-am simţit ca într-o familie. Ca oraş muncitoresc (căci pe atunci la Galaţi era Combinatul Siderurgic şi funcţiona la capacitate) era un oraş destul de mare, municipiu reşedintă de judeţ. Însă la nivel de centru studenţesc era mic, existau doar 8 cămine: unul de familişti, unul de sportivi şi străini, şi restul de băieţi sau fete. Aproape toţi ne cunoşteam. Eram studenţi chiar din toată ţara. Ca atmosferă, moldovenii ne ironizau, ne spuneau bancuri cu olteni, dar şi noi râdeam de modul lor de exprimare, de exemplu ,,pi piron’’ (adică „pe peron”), sau alte regionalisme.

Acolo mi-am cunoscut soţul, care e bucovinean, un tip calm, cu o personalitate complexă şi cu un psihic foarte puternic, care m-a susţinut în tot şi în toate şi cu care, eu cu firea mea iute, m-am completat foarte bine. El m-a susţinut, m-a ajutat şi m-a încurajat în absolut toate problemele, lângă el m-am simţit protejată şi m-am împlinit ca om. De fapt, noi am crescut şi ne-am format ca adulţi împreună – eram foarte tineri când ne-am căsătorit. În plus, m-a susţinut şi în carieră: de câte ori s-a ivit un curs, o instruire, o perfecţionare, m-a încurajat să plec, să particip, chiar dacă acasă aveam 3 copii.

– Până să ajungem la cei trei copii, povesteşte-mi când te-ai căsătorit?

– În 1989, când eram în anul 4 de facultate. Maria-Adelina, primul nostru copil, s-a născut chiar în sesiunea de vară. Soacra mea m-a chemat să merg să nasc în Bucovina, să-mi fie mai uşor, dar eu am făcut – din nou! – cum am vrut: am născut în Galaţi, pentru că nu voiam să am restanţe. Naşterea a fost, evident, naturală şi a decurs bine. La o lună după ce s-a terminat sesiunea, am plecat cu fetiţa, cu trenul, la socrii mei, cu intenţia de a sta acolo până în septembrie. Nu-mi vine să cred că am dus fetiţa de o lună cu trenul, atâta drum! Dar a rezistat foarte bine. Voiam să mă întorc cu ea la Galaţi în toamnă, pentru că-mi doream să o alăptez cât mai mult, dar m-am îmbolnăvit şi medicul mi-a interzis să continui alăptarea. Aşa că micuţa a rămas acolo. Le-a fost greu şi socrilor (nu se pensionaseră încă), ne-a fost greu şi nouă.

Fiindcă vorbim despre viaţa mea, nu pot să trec peste sentimentul pe care l-am avut când am devenit mamă. Deşi s-a scris mult despre asta, nu cred că există în vreo limbă cuvinte care să descrie exact ce simte o femeie în acele momente! Toată viaţa mea de până atunci a fost umbrită într-o clipă de mica şi minunata fiinţă care se desprinsese din corpul meu şi continua să trăiască independent de acesta! M-am simţit puternică, m-am simţit importantă şi capabilă să mut munţii ca să-i fac loc pe lume fetiţei mele!!!!!Miracolul, minunea de a da naştere unui copil este o sfântă binecuvântare pentru o femeie! Şi acest miracol s-a repetat de două ori, cu aceeaşi intensitate!

– Până să ajungem la repetarea miracolului te rog să-mi spui unde ai primit repartiţia?

– Am absolvit în aprilie 1990. Fiind imediat după revoluţie, s-au deschis toate oraşele mari. Eu mi-am dorit să ajung în zona din care venea soţul meu, la Câmpulung-Moldovenesc.

– Galaţi-ul te transformase deja într-o moldoveancă?

– Nu, oricum, vorbim de Bucovina, care este total diferită de Moldova, din multe puncte de vedere. Eu în Bucovina am vrut să mă stabilesc. Mi-a plăcut zona, mi-au plăcut oamenii, mult mai liniştiţi ca la noi, dar nu numai. Pentru ei, timpul curge altfel. La noi totul arde repede. Cum acolo nu au scos niciun post, am ales Târgu-Jiu. Au fost scoase două posturi: unul la abator şi altul la fabrica de pâine. Am ales fabrica de pâine, pentru că mi-am zis că nu voi sta în sânge până la glezne. Şi nu mi-a părut rău.

Soţul meu era încă student la T.C.M. şi s-a transferat de la Galaţi la Craiova, ca să fie mai aproape de mine.

– Cum s-o fi adaptat şi el numai printre olteni?

– Când ne era greu şi nu ne mergeau lucrurile, soţul meu zicea să vindem tot şi să plecăm la mama lui. Am avut tot timpul acest refugiu mental, care cred că ne asigura un soi de echilibru, era un fel de „plan B”. Am o soacră extraordinară! Mulţi îmi spun că vorbesc aşa pentru că nu stă cu noi, dar nu este adevărat. Am şi locuit cu ea când am avut ocazia şi în toate momentele importante din viaţă ne-a ajutat foarte mult, inclusiv când soţul meu a suferit accidentul vascular. Au o relaţie foarte frumoasă. Comunică mult. Când el era la liceu (în Galaţi), deşi nu o anunţa nimeni, îmi povestea că simţea când avea probleme şi pleca brusc: se urca în tren şi mergea să-l ajute şi să-l susţină.

– Soţul tău e singurul copil?

– Nu, mai are o soră.

– Când a suferit accidentul vascular?

– În 2 decembrie 2009, la puţin timp după ce am aniversat ziua mea de naştere. N-am să uit niciodată acea zi – ziua în care viaţa noastră s-a dat peste cap ca într-un montagne-russe de coşmar şi a suferit schimbări uriaşe.

– A existat ceva care prevestea asta?

–  Nu. Era sănătos, nu avea hipertensiune, nu avea alte boli, juca tenis, mânca destul de sănătos. Doar că avea o firmă de publicitate şi muncea foarte mult. Medicii au inclus cuvântul „spontan” în diagnostic.

– Dar acum e bine, că l-am văzut la întâlnirea noastră.

– A recuperat enorm. L-au ajutat tăria lui psihică, dragostea şi susţinerea noastră, a familiei.

– Revenim la finalul facultăţii. Nu am reţinut, fetiţa, Adelina a rămas la soacră până ai terminat facultatea?

– Da, nu doar până am terminat, ci şi mult după aceea, până pe la vârsta de 5 ani. Soţul meu, mai tânăr ca mine cu doi ani, a mai rămas o vreme student. Socrului meu nu i-a plăcut faptul că soţul m-a urmat în Oltenia şi i-a tăiat „subvenţia” o vreme, aşa că am rămas pe salariul meu de stagiar. Ne-a fost foarte greu şi am fost conştienţi că nu putem să luăm şi fata. Acolo, la socri, era raiul pe pământ în comparaţie cu ce-i ofeream noi. Stăteau la casă, aveau vacă, găini, era aer curat, totul era natural şi sănătos şi era păcat să o aducem aici să o chinuim. O luam la noi în vacanţe, dar în rest stătea acolo. Soacra mea, profesoară, i-a dat o educaţie de care sunt mândră. Când avea 5 ani, într-o vacanţă de Paşti, a venit cu cumnata mea şi am „furat-o”. Ne consideram suficient de stabili financiar.

– Şi soacra?

– S-a supărat foc. Ne-a scris o scrisoare sfâşietoare. A zis că trebuia să o pregătim, să se obişnuiască cu ideea şi aici îi dau perfectă dreptate. Pe soţul meu, până la 6 ani l-a crescut mama soacrei mele – bunica lui. Distanţa dintre ei, 14 km, era incomparabilă cu distanţa care ne despărţea pe noi (aproape 600 km pe drumul cel mai scurt!).  Pe la 6 ani, soacra mea, tot aşa, l-a luat brusc acasă. Bunica i-a zis atunci, îndurerată: „Dorină, îţi doresc un singur lucru în viaţă, să trăieşti şi tu, cândva, ce am trăit eu când mi-ai luat băietul.” Şi soacra mea şi-a zis că „urarea” mamei ei s-a adeverit atunci când am luat fetiţa. Soacra mea, femeie de oraş, cu facultate, s-a dus la ţară, după socrul  meu care nu avea studii superioare. Ea nu era formalistă deloc, nu făcea nimic convenţional, făcea doar cum simţea şi voia ea şi de asta eu spun că este o femeie extraordinară. Asta apreciez şi la soţul meu. Trăsăturile care-mi plac la el de la ea le are. Iar de la tată a moştenit o tărie de caracter care uneori se transformă în încăpăţânare, dar care l-a ajutat enorm în viaţă.

După ce a rămas definitiv la noi, Adelina a continuat să meargă la bunici, în raiul copilăriei sale, de câte ori avea ocazia, dar cel puţin o dată pe an. În vara următoare, în vacanţă, Adelina a mers din nou la soacra mea. Tocmai atunci s-a născut nepotul nostru, băiatul surorii soţului meu. A fost atât de încântată de băiat încât la întoarcere plângea şi mă ruga intens, că vrea şi ea „un frăţior sau o frăţioară”.                                                                 

– Şi atunci te-ai lăsat înduplecată?

– Aveam casă, serviciu, un copil, eram liniştiţi şi echilibraţi şi toate ne mergeau bine. Soţul meu nu era de acord, zicea că ne e bine aşa, că dacă mai facem un copil ne va fi mult mai greu. Deşi nici eu nu mă mai gândeam să mai fac alt copil, lacrimile Adelinei m-au convins uşor. I-am spus soţului că dacă vreau o mobilă, o perdea sau o mochetă îmi pot cumpăra, dar nu mai vreau nimic din toate astea, ci vreau să mai facem un copil.

– A fost de acord?

– Până la urmă a fost ca mine, dar uneori se supăra şi mi reproşa că atunci când am vrut ceva important am decis singură cum va fi, fără să-l întreb pe el. Lucru care nu prea e adevărat, întotdeauna ne-am consultat, chiar şi în cele mai neînsemnate lucruri. Întotdeauna am fost pentru comunicare, cred că şi ăsta e un motiv pentru care avem o relaţie atât de frumoasă. Chiar şi propriii noştri copii spun că ne au ca model când îşi vor întemeia o familie.

– Ce veste ai primit după ce te pregăteai să împlineşti dorinţa Adelinei?

– Aveam 31 de ani şi eram în luna a cincea când m-am dus la ecograf. Am spus că nu vreau să ştiu sexul copilului. Doctoriţa mi-a spus totuşi că am doi „chiriaşi”.

– Ce reacţie ai avut la aflarea acestei veşti?

– Am plâns! Nu ştiam cum îi vom creşte. Mi se părea că avem o problemă existenţială: casa prea mică, banii deveneau prea puţini…

– Şi soţul?

– Lucra atunci la UREX Rovinari. M-am liniştit, l-am sunat şi i-am spus că o să avem încă 2 copii. Răspunsul lui a fost un „Aaaaaaaaaa” descendent. Mai târziu am avut puterea să râd şi să-i spun că atunci când Dumnezeu a văzut că nu mai vrea încă un copil, aşa ca o consecinţă s-a gândit să-i mai dea încă doi.

Gemenele s-au născut la zi mare, pe 21 mai, de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Mie mi s-a părut un semn de la Dumnezeu, ceva extraordinar, o adevărată binecuvântare: să ai doi copii, născuţi în zi de doi sfinţi.

Le-am numit Elena-Iuliana şi Costina-Andreea. Elena (Eli) s-a născut foarte uşor, normal, natural, repede. Deşi medicul mi-a prezentat opţiunea de a naşte a doua fetiţă  prin cezariană, am refuzat, pentru că nu voiam să am ditamai operaţia care să mă împiedice să-mi ţin copiii în braţe! Costina (Tina) s-a născut mai greu, la 45 de minute după sora sa. Ea e o luptătoare, a luptat ca să trăiască!

Ca fire, gemenele sunt ca ziua şi noaptea: Eli e senină, blândă, indulgentă, dar foarte corectă şi ambiţioasă. Tina e mai zbanghie, mai dezordonată, însă foarte non-conformistă, nu suportă autoritatea, o contestă permanent.

– Şi Adelina ce a spus când a aflat de ,,frăţioare’’?

– A venit cu moaşa la spital, nerăbdătoare, pentru că abia aştepta să le vadă! Dar a plecat foarte tăcută spre casă. Chestionând-o pe drum de la ce i se trag supărarea şi suspinele, moaşa a aflat, după multe stăruinţe că „surioarele ei sunt maro”. Nu ştiu cum bătea lumina prin micul ghişeu de la maternitate prin care i le-am arătat, astfel încât să tragă ea concluzia asta! Nu erau nici măcar roşii la faţă, cum sunt unii bebeluşi! Toate trei au pielea foarte albă.

Adelina a ştiut ce vrea: le-a primit frumos în viaţa ei. Le-a iubit şi le iubeşte foarte mult. Micuţă fiind ea însăsi, le încălzea mâncare şi le chema la masă! Pentru ea nu făcea asta, prefera să rabde până veneam noi acasă. Era impresionant. E o soră extraordinară, care are o relaţie specială cu fiecare, deşi ele sunt foarte diferite. În orice situaţie, se înţelege mult mai bine decât mine cu fiecare. Le admir şi iubesc modul în care se înţeleg toate trei.

– Ce fac fetele acum?

– Gemenele sunt la Colegiul „Tudor Vladimirescu”, în clasa a XII-a. Mai departe, Eli vrea să urmeze la Psihologie sau Arte, încă nu e hotărâtă şi se pregăteşte pentru ambele, iar Tina vrea Medicină, doar Medicină. Adelina a terminat Informatica la Universitatea Bucureşti şi lucrează la o firmă de publicitate în Bucureşti.

–  Foarte frumos! Să ne întoarcem unde rămăsesem, la  parcursul tău profesional.

– La Fabrica de pâine am rămas 4 ani. Încet-încet începuse să se schimbe sistemul, să apară firmele private şi să prindă greutate pe piaţă. Am avut de ales şi am zis că pot să fac mai mult şi să câştig mai mult, întrucât nu aveam un salariu prea mare.

– Şi unde ai plecat?

– Mai întâi am ajuns la o brutărie particulară unde am stat 6 luni. Patronii de atunci învăţau şi ei cam ce este economia de piaţă: erau ca nişte copii mari, care nu ştiau ce să facă cu jucăriile. Citiseră prin nu ştiu ce cărţi şi-mi spuneau că din atâta făină trebuie să le scot atâta pâine. Ei nu ştiau că există un consum specific, că există o umiditate a făinii, că mai mulţi parametri concură la rezultat, că aceşti factori sunt intercorelaţi… Degeaba le spuneam eu că în urma unei probe de coacere vom stabili consumul specific efectiv şi le spun câtă pâine va ieşi,  nu mă lăsau să-mi fac meseria. Erau nişte copii mari şi nici nu au rezistat. Munceam foarte mult de dimineaţa până seara şi nu aveam nicio satisfacţie. Mai eram  şi tampon între ei şi muncitori şi asta nu mi-a plăcut. După 6 luni am plecat şi am ales firma Dantex, unde am rămas 10 ani.

– La Dantex a fost altfel?

– În firma familiei Deaconu am fost primită cu braţele deschise: au avut încredere în mine şi m-au lăsat să-mi fac meseria. Nu încercau să-mi impună ceva, cum făcuseră ceilalţi. Am lucrat mai întâi la brutărie şi apoi, în 1996 au deschis şi laboratorul de cofetărie-patiserie. Reţetele le testam efectiv în producţie şi o alegeam pe cea mai bună din mai multe încercări. Am reuşit cu succes să aplic cunoştinţele de tehnologie şi am avut satisfacţii profesionale uriaşe. În vremea aceea puţine firme private lucrau informatizat. Patronul însă avea viziune modernă şi a achiziţionat calculatoare (PC) şi soft-uri adecvate, astfel încât îmi ţineam toată evidenţa pe calculator, lucru rar în mediul privat din Gorj de atunci. Patronii de la Dantex (economist şi medic stomatolog) puneau foarte mare accent pe igienă, pe curăţenie, pe calitate, pe modul în care te adresezi clientului şi îi satisfaci cerinţele.

Bineînţeles că am fost şi aici pe post de „tampon” între patroni şi angajaţi, dar la cu totul alt nivel. Ei comunicau unii cu alţii prin intermediul meu.

Uneori, domnul Deaconu mă trimitea să cumpăr un deodorant şi să-l fac cadou din partea firmei unei anumite angajate. La început m-am mirat, îmi era şi puţin jenă să fac asta, dar eram de acord că avea perfectă dreptate. Adesea strângea toţi angajaţii (majoritatea femei) şi ţinea o adevărată lecţie de igienă personală: spunea că este jenant, dar se simte obligat să facă asta, întrucât e inadmisibil, ca vânzătoare, să întinzi mâna, să oferi clientului pachetul cu prăjituri abia cumpărat şi de sub braţul tău să îl izbească un miros respingător! Multe angajate îşi pierdeau locul de muncă din acest motiv, dacă după câteva avertismente nu remediau problema.                            Eram întru totul de acord cu atitudinea lui, întrucât, pe lângă faptul că igiena personală este importantă pentru sănătatea fiecarui individ, atunci când lucrezi în sectorul alimentar ea devine obligaţie de serviciu!

De-asta se spune că educaţia pentru sănătate începe din cea mai fragedă copilărie! În plus, indiferent de modul în care eşti crescut şi educat, trebuie să te adaptezi continuu la cerinţele mediului în care trăieşti şi lucrezi.

La Dantex am învăţat efectiv cum funcţionează economia de piaţă. Am muncit mult, uneori zi-lumină, dar şi satisfacţiile erau pe măsură. Acum nu mai miră pe nimeni, dar atunci participam la training-uri efectuate de furnizori de înaltă clasă. De exemplu, un producător de materii prime pentru industria alimentară a adus cofetari din Austria pentru demonstraţii practice. Acela, ca şi atâtea alte evenimente şi fenomene care se petreceau la Dantex erau premiere absolute pentru oraşul şi judeţul nostru. Aş mai putea menţiona aici insistenţa benefică pentru o calitate constantă a produselor fabricate în unităţi, respectul adânc pentru curăţenie şi igienă, preocuparea permanentă pentru produse noi, atitudinea fata de clienţi şi multe altele. Din toate aceste motive, Tenzi şi Dan Deaconu au fost nişte pionieri ai aplicării acestor principii.

Şi poate că cineva o să spună că aprecierea mea este subiectivă. Poate, până la un punct (nu poţi să nu te implici emoţional!). Însă din acest punct de vedere, al calităţii, igienei, respectului pentru client şi al lucrurilor pozitive, absolut noi pe care le-a reprezentat brandul „Dantex” în Tg.-Jiu şi în Gorj, recunoaşterea este unanimă! Ca să nu mai spun că toate personalităţile care vizitau judeţul în acea vreme mâncau – unde, altundeva? – la Dantex! A fost preşedintele Iliescu, a fost ambasadorul Americii (cu care am avut ambiţia de a discuta direct, fără translator) şi mulţi alţii. Scenariul era identic: eram anunţaţi din timp, apoi veneau cei din corpul personal al acestora şi verificau condiţii, alimente, le gustau, cereau detalii, analize, documente…. abia după câteva zile şi după o nouă degustare preliminară aveau loc vizita propriu-zisă, urmată de masa festivă.

În prezent există mai multe locaţii unde se aplică aceste principii, dar e bine să nu uităm că ei au fost primii! Este cel mai greu să fii deschizător de drumuri! Soţii Deaconu au fost promotorii educării angajaţilor şi clienţilor deopotrivă, în sensul respectului reciproc şi al calităţii înalte a relaţiilor, din toate punctele de vedere! Pentru asta merită respectul şi „neuitarea” noastră!

Am născut gemenele în 1996, când lucram deja de doi ani la Dantex. Familia Deaconu mi le-a năşit. Când fetele împliniseră 5 luni, patronul m-a sunat şi mi-a spus că deschide cofetăria şi are nevoie de mine. Iniţial am zis că nu mă duc (eram în concediu de maternitate), dar fiindcă mi-a spus că nu-mi păstrează postul, m-am dus m-am consultat cu tatăl meu şi el m-a sfătuit să mă întorc. Rar m-am consultat cu tatăl meu şi am apreciat asta fiindcă niciodată nu mi-a reproşat nicio alegere. Mereu m-a lăsat să iau singură deciziile. Asta nu e doar o facilitate, ci şi o mare responsabilitate: aceea de a-ţi asuma urmările, efectele propriilor decizii. Sper să pot să fac şi eu asta cu fetele mele; de străduit, mă străduiesc.

În anul 2004, după 10 ani de activitate neîntreruptă la Dantex, am plecat. M-am numărat printre ultimii, căci îmi dorisem să rămân şi în mod normal nu aş fi „părăsit corabia.”

– Şi de ce a trebuit să pleci?

– La Dantex eram bine plătită, mi se recunoşteau meritele profesionale, aveam locul meu în marea familie a angajaţilor firmei, dar plecau din ce în ce mai mulţi din jurul meu, şi muncitori, şi şefi. Gemenele aveau 8 ani şi eu eram cam îngrijorată, fiindcă riscam să rămân fără serviciu şi ştii şi tu că aici nu prea mai există oportunităţi.

– Dar ce se întâmpla?

– Eu nu sunt economist, aşa că nu sunt în măsură să comentez motivele pentru care firma mergea prost în acea perioadă. Unii spun că erau cheltuieli foarte mari şi multe credite. Dar ştii cum e: obrazul subţire cu cheltuială se ţine! Se făcuseră investiţii uriaşe în utilaje, renovări, amenajări, materii prime de foarte bună calitate, mai erau chiriile foarte mari, salariile deloc mici, poate şi alte aspecte pe care nu le cunosc decât cei doi patroni.

A fost un moment trist: am urcat în biroul patronului şi i-am spus încet: „Plec şi eu…” „Mă aşteptam”,  a răspuns el. Ne-am despărţit prieteni. La puţin timp după asta a vândut toată afacerea.

Dar nu mi-am permis prea mult timp să fiu tristă, pentru că trebuia să mă arunc din nou în vâltoarea vieţii.

– Ce ai făcut?

– Unele lucruri stau să se întâmple, apari în calea lor! În 2004 se reorganiza Agenţia Sanitară-Veterinară, se transforma în Autoritate şi făceau infuzie de profesionişti din domenii noi: ingineri, zootehnişti, biologi, agronomi, care urmau să formeze o echipă complexă pentru a pregăti aderarea ţării la Uniunea Europeană. Am aflat că se scot la concurs nişte posturi de inginer de industrie alimentară. M-am dus la DSV să cer detalii. Acolo, surpriză: m-am întâlnit cu o veche şi bună prietenă, Margareta Călugăru (fostă Cosinschi), pe care o ştiam de la grădiniţă.  Mi-a plăcut că am găsit un om care nu-mi era străin şi dacă aş fi superstiţioasă (uneori chiar sunt!), aş spune că a fost un semn. Un semn bun.

– Şi?

– Mi-am luat câteva zile de concediu de la Dantex şi am învăţat legislaţia specifică. Acum mi-e mult mai uşor, dar atunci, venind din afară mi s-a părut foarte greu, limbajul îmi era străin! Mergând să cer bibliografia într-unul din birouri, am fost întrebată pentru ce post vreau să concurez. Eu am spus că vreau pentru postul de inginer şi doamna respectivă m-a întrebat dacă nu vreau sa concurez pe postul de director. Am evaluat rapid alternativa, că asta ar însemna mai mulţi bani şi am zis „da”. Am dat examen la Bucureşti şi am promovat. Am intrat în DSV ca director adjunct.

– Te ai adaptat uşor la DSVSA?

– A fost o perioadă de foc. S-a reorganizat totul, s-a creat o altă structură – un birou de Siguranţă a Alimentelor de origine non-animală, eram noi, cei cu profesiile pe care le-am menţionat. Am fost nişte pionieri în domeniul nou preluat: unităţi pe care să le controlăm, să le evaluăm, să le pregătim dacă se putea pentru aderare la Uniunea Europeană, sau în caz contrar, să le închidem. Era vorba de unităţi pe care vechiul DSV nu le avusese până atunci în arondare şi nici nu le controlase niciodată. Efectuaseră până atunci controale numai în domeniul alimentar de origine animală şi acum „se întregea alimentul”, ca să zic aşa, cu partea non-animală. În Gorj, aceasta era reprezentată în speţă de brutării, că nu avem fabrici de sucuri, muştar, zahăr, ulei. Nu mai avem nici fabrică de bere…. A fost greu, pentru că trebuia să le impunem nişte norme care pe ei nu prea îi interesau. Pe atunci erau peste 30 de brutării în Târgu-Jiu şi câteva sute în judeţ. Acum, în oraş mai sunt câteva, le numeri pe degete.                                                                                         Imediat după Revoluţie a fost o explozie de unităţi de producţie mici şi nu prea îngrijite: fiecare, cum se pricepuse, construise un chioşc sau modificase o incintă şi o  numise brutărie. Au funcţionat aşa o vreme, după care, în 2004, au fost impuse normele de igienă şi anumite cerinţe constructive care de fapt existau şi în legislaţia veche. Eu în facultate aşa le-am învăţat, numai că după revoluţie nu s-au mai respectat.

– Şi atunci cum aţi procedat?

– Ne-am construit o echipă în care fiecare ştia ce are de făcut. Am muncit mult, am învăţat foarte mult – am participat la foarte multe instruiri în perioada aceea – şi am avut rezultate frumoase. Toţi eram animaţi de dorinţa de a ne face treaba cât mai bine. Şi chiar am reuşit!

Am condus această echipă cu mândrie şi responsabilitate. Am dovedit că am capacitatea de a mişca oamenii şi lucrurile.

– Acum eşti tot director?

– Nu, nu mai sunt şi n-aş mai vrea să fiu, sub nicio formă! Lucrurile nu mai sunt cum au fost şi, deşi îmi plac provocările, cu asta nu mai vreau să lupt. Eu am fost o visătoare, eu chiar am crezut că pot să pun lucrurile la punct şi cred cu tărie că am şi reuşit să schimb ceva în bine.

La un moment dat, mi-am dorit foarte mult să conduc din nou biroul ale cărui prime reguli de funcţionare eu le-am stabilit şi a cărui muncă a oferit tuturor satisfacţii profesionale frumoase.

De ce nu mai vreau? Pentru că după cinci ani de muncă intensă şi dedicată am fost schimbată politic, „în bloc”, împreună cu alte sute de directori din ţară, de o ordonanţă care ulterior a fost declarată neconstituţională.

Pentru că acum numirile sunt politice şi pentru că nu găsesc normală implicarea atât de adâncă a politicului în funcţionarea instituţiilor statului. Pentru că am participat la examene pentru care am învăţat foarte mult (ştii cum e să înveţi legislaţie?!) şi am fost respinsă din motive politice. (Nu-mi vine să cred că am participat cândva la un concurs „pe bune”, în urma căruia am devenit director adjunct! Poate pentru că presupunea o muncă uriaşă la vremea respectivă…..)

Şi atunci spun: „Toate la timpul lor!” Cred că timpul acela a trecut. Oricum, eu am pierdut o parte din copilăria copiilor mei muncind foarte mult şi neglijându-i puţin (în mod evident nu poţi să străluceşti în toate, simultan!)

Cred că acum cariera poate să rămână pe locul doi şi să lase loc familiei pe care o iubesc atât de mult! A fost extrem greu să ne creăm un nou echilibru după boala soţului şi vreau să-l păstrăm ca atare.

Nu poţi să trăieşti pentru o idee când ai atâta responsabilitate! De câţiva ani, în familia mea eu sunt forţa motrice care mişcă lucrurile şi trebuie să-mi direcţionez energia în primul rând în acest sens. În plus, mai sunt şi câteva probleme de sănătate, care mă fac să gândesc aşa: îmi doresc din suflet să trăiesc, să le susţin măcar până termină facultatea. (apoi voi zice: măcar până la primul nepot! Şi tot aşa…)                                                       Cea mai mare realizare a mea sunt copiii. Eu cred că viaţa fără copii e lipsită de strălucire. Am simţit asta prima oară când am născut-o pe Adelina. Şi acest sentiment copleşitor a mai apărut de două ori în inima mea, când s-au născut Eli şi Tina. Am o familie minunată şi vreau să mă bucur cât mai mult de ea! Soţul şi fetele mele sunt oaza mea de tinereţe şi de iubire, aici mă simt cel mai bine şi îmi încarc bateriile doar stând în preajma lor. Citind, gătind, uitându-ne la un film, dar să fim efectiv împreună!

…Ştii că anul acesta, în februarie, am împlinit 27 ani de căsnicie? Mi se pare minunat că după atâţia ani încă ne iubim şi ne înţelegem atât de bine!

– În ciuda problemelor şi a greutăţilor de care te loveşti eu te văd, veselă şi determinată şi sunt convinsă că un om ca tine va reuşi mult mai mult. Îţi mulţumesc că ai acceptat să-mi spui povestea ta.

– Îţi mulţumesc şi eu şi sunt onorată că m-ai adăugat la interviurile cu mulţi dintre colegii mei de generaţie.

Maria Băcescu

Martie 2016

Comentarii

comentarii