42. Daniela SCHMOLL: Ce-am înțeles din viața asta?

Măriuca mea dragă, cu cât m-am gândit mai mult la întrebarea asta, cu atât am realizat că nu am ce povesti altora despre ce învăț. Întâi pentru că de un an încoace am început acest proces la modul conștient, apoi pentru că nu folosește nimănui ce învăț eu – decât mie. M-am retras oarecum dintre oameni. Nu mă mai prezint pe mine. Am citit de curând o cărticică splendidă despre Xanthippe, soția lui Socrate. Ei bine, Socrate nu a scris nimic. Una din frazele lui redate de discipolii lui a fost „Eu știu un singur lucru – că nu știu nimic.” Mai pot eu să spun cuiva ce am înțeles din viața asta? Nu în ultimul rând, e prea devreme să trag concluzii din viață asta, nu mă refer la vârstă, ci la faptul că în urmă cu un an viața mea s-a răsturnat radical și am început să învăț de la capăt într-o manieră nouă. Abia îmi fac temele, îmi susțin corigențele, fac o recapitulare generală pentru mine însămi, că să promovez în clasa următoare. Definitiv e clar că mă aflu încă în procesul de învățare. Înainte să constatăm ce am învățat din viață până la un punct e esențial să învățăm cine suntem cu adevărat. Degeaba observăm viața dacă nu observăm profund în ființa noastră. Asta ar fi ca un spectacol la care suntem spectatori, ori misiunea noastră e să fim regizorii și protagoniștii propriului spectacol. Mă aflu abia în postura de eremit care face introspecție. Nici măcar la începutul unui drum. Încă reflectez despre mine. Eu abia am ajuns la mine însămi, ce știu eu despre viață? Pe de altă parte, mi s-au revelat atâtea adevăruri, că nu aș putea face un rezumat compact care să încapă într-o filă de caiet, ar trebui să scriu o grămadă de lucruri între care în momentul asta nu e coerență, sunt disparate, dar fiecare în sine așa de profund, că i-aș limita însemnătatea, încercând să îl exprim concis. Fiecare reprezintă o temă de viață, toate la un loc o sumă de experiențe care alcătuiește și formează viața.

Știu că te dezamăgesc, dar unul dintre lucrurile învățate în ultimul an este să îmi asum responsabilitatea de a fi autentică și de a-mi fi mie însămi loială. Un „nu” spus altcuiva, care e un „da” spus mie însămi, nu are nevoie de argumente.

Aș fi ipocrită să adaug „îmi pare rău, dar…” – nu îmi pare rău deloc, nici bine, pentru că am puterea să refuz o provocare și să revoc un acord dat înainte să fi gândit la ce m-aș fi antrenat. E o stare neutrală, adevărul meu, este pur și simplu și țin cont de ea. Altminteri mi-ar părea rău ulterior că aș fi făcut ceva contrar adevărului din mine.

Când ne vom întâlni cândva, voi dezbate cu plăcere cu tine, în dialog, despre ce învăț eu de la, din viață – într-un dialog avem șansă să învățăm amândouă ceva, una de la altă. Monologul e o prezentare mai puțin fertilă. Cel puțin așa simt în momentul ăsta. E și motivul din care nu mai scriu nimic pe facebook, în afară de poezii.

Am reflectat la acțiunea ta, asta am făcut! Și pe măsură ce reflectăm, constatăm că îmi este tot mai greu să vorbesc despre mine și despre revelațiile mele. La urmă urmei, sunt valabile numai pentru mine, cel puțin acum, când mă transform fundamental.

Dacă vreodată mă atacă impulsul să scriu o autobiografie, o să fii printre primii care află. Totul se întâmplă la timpul potrivit. Și nu e încă timpul meu.

Te îmbrățișez cu dragoste, îți doresc succes în toate proiectele tale! 

25.02.2021

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.