Adevarul e ca in viata nu faci ce vrei!

Dan Voinea

Într-o zi, prin 2010, cineva mi-a propus să realizez un interviu cu Generalul Dan Voinea. Procuror militar devenit celebru din momentul în care a fost procuror în procesul Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu, Şef al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie între anii 1997-2000, după care au mai urmat şi alte dosare intens mediatizate – cele ale revoluţiei şi mineriadelor – au fost suficiente motive ca ideea să-mi surâdă. Numai că având senzaţia că Dan Voinea ar fi un personaj inabordabil, inaccesibil, de neatins am tot amânat demersurile pentru realizarea interviului.

Într-o altă zi, prin 2013, întâlnindu-l întâmplător la o lansare de carte, cu inima strânsă, pentru că-l credeam în continuare inabordabil, mi-am încercat norocul.

Dialogul noastru a fost extrem de cordial, fără nicio urmă de scorţoşenie aşa cum m-aş fi aşteptat. Vă invit să citiţi o poveste de viaţă foarte interesantă.

– De unde veniţi Domnule Voinea, de unde aţi pornit în viaţă?        

– M-am născut la Tg-Cărbuneşti în 23 iunie 1950.

– Eu reţinusem că sunteţi din Săcelu.

– Tatăl meu era din Săcelu, dar lucra şi stăteam în Tg-Cărbuneşti în casa mamei, care era dintr-o familie foarte cunoscută în Tg – Cărbuneşti – Drăgănescu. Acum mama are 86 de ani.

– Tatăl nu mai trăieşte?

– Tata a decedat. El a avut o viaţă mai zbuciumată. A făcut războiul, a fost împuşcat pe front de ruşi, a stat în lagăr la ei şi toate aceste evenimente i-au scurtat viaţa.FOTO

– Ce amintiri mai păstraţi din Gorjul natal?

– Îmi amintesc cu plăcere şi de copilărie şi de tinereţe, şi de Gorj în special. Am avut şi noroc că m-am născut acolo, pentru că Gorjul din tinereţea mea era format dintr-o societate foarte serioasă cu multă corectitudine şi multă demnitate. De aceea eu consider că a fost un privilegiu pentru mine tinereţea trăită în Gorj. Mi-aduc aminte că în copilăria mea, eu nici nu am auzit niciodată cuvântul ’’divorţ’’. În timp s-a degradat mult şi familia din provincie. Acum nu mai e nici acolo o ruşine divorţul. Multe lucruri pe care noi le consideram ruşinoase atunci acum intră în cotidian. Tinerii de astăzi par mai rătăciţi…

– Din păcate, în marea majoritate a cazurilor, nu doar par…

 – Asta şi pentru că au parte de multă inumanitate din partea politicienilor. Senzaţia mea este că nu se ocupă nimeni de tineri, că nimeni nu mai este interesat de viitorul lor. Lucru grav, rău, distructiv pentru generaţiile care vor veni şi care în mod normal ar trebui să aibă grija noastră, dar nu mai avem nicio speranţă de mai bine. De ce vă spun toate lucrurile acestea: pentru că eu m-am format la şcoala aceea aşa cum se făcea ea.

– Povesitiţi-mi despre şcoala aceea.

– La Tg-Cărbuneşti am fost la grădiniţă, la şcoală elementară şi Liceul Tudor Arghezi.

– Trăind la Cărbuneşti, aţi cunoscut pe cineva din familia Arghezi?

– I-am cunoscut pe copiii lui Arghezi, pe Mitzura şi Bariţu, care veneau în vacanţe la Cărbuneşti.

– Ce amintiri aveţi din perioada liceului?

– Liceul avea atunci un corp profesoral de elită, foarte pretenţios. Chiar trebuia să înveţi dacă voiai să treci clasa, nu conta al cui eşti. Uitându-mă la ce se întâmplă acum la examenul de bacalaureat, la corupţia care există acum în învăţămînt, nu pot să nu-mi amintesc faptul că pe vremea aceea nimeni nu se gândea să dea ceva unui profesor ca să promoveze clasa, nu se discuta în termenii de acum. Cu mare plăcere-mi amintesc şi că aveam chiar o revistă a şcolii ’’Muza gilorteană’’ în care ne publicam poeziile. Ba mai mult aveam o echipă de teatru cu care ne duceam în fiecare weekend în localităţile învecinate şi ne jucam spectacolele. Piesa ’’O noapte furtunoasă’’ a lui Caragiale a avut mare succes. Cât de supăraţi erau oamenii pe vremea lui Ceauşescu şi aveau totuşi puterea să vină la spectacolele noastre să râdă şi să se distreze. Pe scenă la spectacolele noastre nu făceam doar teatru, ci recitam poezii, iar cei care aveau talent, cântau. Erau sălile pline la căminele culturale unde mergeam.

– Cine se ocupa de aceste activităţi?

Şega Vasile, Dumnezeu să-l odihnească! Era profesor de română, latină şi pictură, Era pasionat de tot ceea ce făcea şi ne-a transmis şi nouă, în special celor de la secţia uman unde am făcut eu, o parte din preocupările dânsului. Ne-a învăţat să căutăm mult în trecutul istoric al poporului, să preţuim cartea să vedem ceea ce este frumos şi chiar să şi pictăm.

fr– Fiind instruit mai mult să aveţi o ’’fire de artist’’ cum de v-aţi îndreptat spre o facultate atât de lipsită de poezie?

– Eu am vrut sa urmez Facultatea de Flosofie, unde am şi dat prima dată examen, dar nu am intrat. Dreptul, a fost dorinţa mamei mele, care nu s-a împăcat deloc cu ideea că aş putea face Filosofie. Mama era mai pragmatică, şi chiar ne-am şi certat atunci un pic.

– Sunteti singur la părinţi?

– Nu. Mai am o soră care a absolvit tot Dreptul şi lucrează la Consiliul Superior al Magistraturii. Acum în familie avem mai mulţi absolvenţi de Drept, căci şi copiii surorii mele au urmat tot Dreptul.

– Ce aţi făcut după ce aţi picat la Filosofie?

– Am făcut armata, un an şi patru luni, la Drăgăşani, unde am fost coleg cu Marcel Iureş. Aproape în fiecare seară ne întâlneam amândoi în spălătorul unităţii, pentru că era singurul loc unde era lumina aprinsă. El învăţa pentru Teatru, eu pentru Drept. După terminarea stagiului militar am fost admişi amândoi în acelaşi an, el la Teatru, eu la Drept.

– Aţi absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti în 1977. Unde aţi primit repartiţia?

– După facultate am fost repartizat procuror la Urziceni.

– Cum avea loc repartiţia în vremea aceea?

– Repartiţia se făcea în funcţie de medie, pe ţară. Când ajungea la media ta alegeai din ce rămânea. Eu am terminat cu media 9.20 şi am avut posibilitataea să aleg între procuror, judecător, avocat sau jurist-consult la o întreprindere. Am ales procuror la Urziceni pentru că soţia mea absolvise Facultatea de Medicină şi deja primise repartiţia la un dispensar dintr-o o comună de lângă Urziceni. Am ales şi eu în acest oraş doar ca să fim aproape.

– Uitându-mă la notorietatea pe care aţi dobândit-o în timp, mă gândesc că Mama nu a greşit îndreptându-vă spre această şcoală.

– Până la urmă nu am regretat că am făcut Dreptul şi nici că am fost procuror. Adevărul e că în viaţă nu faci ce vrei! Cred că niciodată nu faci ce vrei…

– Deşi aparent sunt o persoană care face doar ce vrea, sunt absolut de acord cu afirmaţia dumneavoastră!

– Răman cîteva vise pe care le duci pînă la moarte cu regretul că nu ai putut să realizezi ce ţi-ai dorit cel mai mult. Timpul se duce.Viaţa e scurtă; nu ai timp să faci câte lucruri visezi că ai vrea să faci.Viaţa e destul de complicată şi nu eşti pregătit pentru toate evenimentele.

– Ce a însemnat să fiţi procuror într-un oraş de provincie?

– Experienţa de la Urziceni, m-a ajutat foarte mult să rezolv dosare complicate când am venit în Bucureşti. Acolo, la Urziceni, chiar am avut mană liberă să gândesc eu un plan de anchetă, să gândesc eu o audiere sau fiecare dosar care-mi era repartizat, mai ales în zona mai grea de cercetare: accidente de muncă, dosare de corupţie, pentru că eu eram procuror criminalist şi primeam practic cele mai grele dosare. Am avut şi un şef foarte bun, Dumitrescu Dan, care era solidar cu noi când se punea problema să rezolvăm anumite cauze mai delicate de pe vremea aceea.

Să fiu procuror la Urziceni a însemnat şi să mă trezesc la 4.30 dimineaţa pentru a prinde un tren care pleca la 5.30 din Gara de Nord, ca să fiu la serviciu la 7.30. Iarna era foarte greu. Pe vremea aceea trenurile erau supraaglomerate de navetişti. A fost o perioada destul de dificilă, dar fiind tînăr am trecut cu stoicism peste situaţie.

Meseria de procuror m-a făcut şi să înţeleg ce se întîmplă în zona cea mai urâtă a societăţii omeneşti, acolo unde ai de-a face mai mult cu gunoaiele societăţii: criminali de tot felul, violatori, hoţi, oameni certaţi cu legea şi unde tu încerci să faci cât mai mult.

– Cât timp aţi rămas la Urziceni?

– Din 1977 până în 1982. În 1981 s-a desfiinţat judeţul Ilfov. Eu am optat să vin spre Bucureşti şi pentru că soţia mea luase un concurs de asistent la Facultatea de Medicină.

– Sunt foarte curioasă să aflu cum aţi ajuns să fiţi desemnat procuror în cazul soţilor Ceauşescu.

gen– Eram în Bucureşti procuror militar la Direcţia Procuraturilor Militare. Pe dată de 22 decembrie când o parte din manifestanţi au intrat în fostul sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist Român din Piaţa Palatului, cineva a dat telefon la Parchet şi a cerut să meargă acolo mai mulţi procurori, fiindcă manifestanţii prinseseră mai mulţi activişti de partid şi de stat. Ca să nu fie maltrataţi, cineva a zis că e bine sa vină procurorii să-i preia şi eventual să-i cerceteze. Sigur că nu am stat pe gânduri pentru că eram foarte afectat de ce se întâmplase cu o zi înainte, pe 21 decembrie când s-a tras în manifestanţii de la Universitate. Procuratura Generală era chiar în spatele Teatrului Naţional. Dimineaţa când am venit la serviciu şi am văzut urme de sânge şi resturi de ţesut uman pe scările metroului nu mi-a venit să cred că s-a tras în oameni. Acest regim care afişa zilnic grija faţă de om, faţă de omul nou, care se declara prietenos şi solidar cu necazurile oamenilor dintr-o dată şi-a arătat adevărata faţă de regim criminal. Atunci m-am umplut de furie şi le-am spus şi colegilor ce am văzut. Ei nu m-au crezut aşa că i-am chemat să meargă să vadă. Au mers doi colegi cu mine, au văzut şi au fost şi ei impresionaţi. Pe 22 decembrie 1989, la ora 12, după ce a plecat Ceauşescu din clădirea Comitetului Central, când s-a dat acel telefon eu am spus că merg şi cu mine s-au mai hotărât să meargă încă 2 colegi. M-am dus la Procurorul General Nicolae Popovici şi i-am spus că s-a dat un telefon şi că e nevoie de noi acolo, că e Revoluţie. Procurorul General ne-a spus: faceţi ce vreţi din acest moment! Nu s-a opus. Aşa că am plecat, dar nu se mai putea intra în clădirea Comitetului Central. Erau mii de oameni în piaţă. Ne-am dus la uşă, am spus cine suntem şi că am fost chemaţi. Eram aşteptaţi şi am fost conduşi la etajul I. Mie mi l-au adus pe Tudor Postelnicu, cel care era Ministru de interne al lui Ceauşescu.

– Cu ceilalţi doi procurori ce s-a întâmplat?

– Ne-am despărţit. Eu am rămas într-o cămăruţă că să discut cu Tudor Postelnicu, practic să-l arestez, asta se dorea, iar ceilalţi colegi au plecat şi unul dintre ei a revenit unde mă lăsase spre seară cînd a început să se tragă.

– Cum au decurs ostilităţile cu Postelnicu?

– Am avut o discuţie foarte lungă. Între activiştii de partid care rămăseseră în Sediul Comitetului Central şi cuplul Ceauşescu, care please cu elicopterul şi se salvase, era o ruptură definitivă. Postelnicu îi făcea trădători pe amîndoi şi mi-a mărturisit ce s-a întâmplat cu morţii de la Timişoara, cum au fost aduşi în Bucureşti şi au fost arşi. Acela a fost primul dosar pe care l-am făcut! A treia zi m-am şi dus la crematoriu şi am făcut cercetări. Postelnicu a fost primul demnitar comunist căruia i-am dat mandat de arestare în 23 decembrie, cînd nu se ştia care va fi sfârşitul evenimentelor.

– Mandatul a fost convingerea dumneavoatră, sau altcineva v-a pus să-l arestaţi?

– Da, eram convins! Aflând între timp ce au făcut la Timisoara, el fiind Ministrul de Interne, eram convins că trebuie să-l arestez. În plus nu mai avea cine să-mi spună să-l arestez, pentru că acolo nu mai aveam practic nici un şef.

– Ce a urmat după arestarea lui Postelnicu? 

– Am ajuns eu un fel de ’’prestări servicii’’ la Revoluţie. Îi aduceau la mine pe cei care-i prindeau pe acolo. Documentele pe care le găseau prin Comitetul Central, cum au fost de pildă stenogramele, le aduceau la mine. O parte din stenograme le-am luat cu mine când am plecat la Târgovişte. În Dosarul cuplului Ceauşescu de la Târgovişte am avut stenogramele şi am avut declaraţia lui Postelnicu. Stenograma din 17 a fost foarte importantă, căci Ceauşescu ordonase să se tragă la Timişoara în manifestanţi. Aveam un capăt de acuzare foarte clar. Când a fost problema să se plece la Târgovişte tot cu mine s-a luat legătura. Nu am fost trimis nici de Iliescu, nici de Stănculescu, nu am avut nici un fel de prietenie cu ei. Deci aşa am ajuns să fiu procuror în cazul soţilor Ceauşescu.

– Am înţeles, dar având în vedere presiunea momentului vă doreaţi să mergeti şi la Târgovişte, sau nu ştiaţi unde vă duceti?

– Ba am ştiut unde mă duc! Am ştiut, am făcut un rechizitoriu de mână, am luat un număr de dosar, m-am dus pregătit. Ce nu ştiam eu era faptul că o să fie executaţi, că nu discutase nimeni cu noi lucrul ăsta. Mi-aduc aminte discuţia cu Preşedintele Tribunalului Militar Popa Gică în momentul în care i-am arătat ce aveam la dosar: stenograme, declaraţii. I-am spus că nu am un dosar constituit conform procedurii, dosar normal, dar nici timpurile nu erau normale atunci. Există un document prin care se instituiau Instanţele Militare Extraordinare care puteau să judece, conform procedurii care era în vigoare atunci. În astfel de condiţii puteai să judeci şi în altă parte decât la sediul instanţei. Preşedintele mi-a spus: Nicio problema! Ţipă lumea că vor să fie judecaţi. O să vină martori, o să cerem documente în legătură cu ce au făcut ei, acum e important doar să înceapă procesul.

– Deci la început credeaţi că procesul se va prelungi?

– Da, noi cu gândul ăsta ne-am dus! Nu ne-am făcut nicio problemă că nu se va da un termen. Acolo însă generalul Stănculescu i-a spus Preşedintelui Instanţei Gică Popa că avem doar o oră la dispoziţie. Eu când am auzit că avem doar o oră, m-am bucurat, pentru că se trăgea şi acolo şi voiam să plecăm mai repede. Însă pe parcursul procesului mi-am dat seama că ei doreau să se cam termine în ziua aia tot procesul. Când mi-a dat cuvântul în fond, după ce citisem rechizitoriu, cel scris de mâna, dacă pot să spun aşa, că nu era chiar un rechizitoriu pe măsura faptelor lui Ceauşescu, nici pe departe, mi-a dat cuvântul, în fond, şi am spus acelaşi lucru ca şi la începutul şedinţei de judecată, adică am cerut condamnarea la moarte a lui Ceauşescu. Infracţiunile pe care le reţinuserăm noi erau pedepsite cu moartea. Ăsta era Codul lui Ceauşescu, nu vorbeam din altă carte de drept.

– O, Doamne!!!Până atunci mai ceruserăţi condamnarea la moarte a altcuiva?

– Am mai avut dosare în care au fost condamnaţi la moarte. Chiar la Urziceni am avut un caz în care un tânăr şi-a ucis soţia numai pentru faptul că voia să se ducă la mama ei în vizită cu băieţelul lor de 5 ani. Criminalul n-o suporta pe soacra lui, şi a atenţionat-o că dacă se duce, o omoară. Ea nu l-a luat în serios şi în timp ce împacheta hăinuţele copilului, el a luat un cuţit de bucătărie şi prima lovitură i-a dat-o în spate, în casă. Ea a reuşit să fugă afară. Era o zi de duminică. Acolo, în stradă, i-a administrat peste 40 de lovituri de cuţit, unele din tăieturi fiind foarte adânci şi cu decupare de ţesut. Era omor prin cruzime şi se pedepsea cu moartea, asa cum a fost pedepsit şi el.

Vedeţi, pedeapsa aceasta cu moartea îşi are şi ea rostul ei, pentru că dacă un criminal ştie că nu va muri după ce omoară unul, doi, trei, zece oameni, o s-o repete.

Pedeapsa cu moartea este de natură să descurajeze un individ care vrea să facă un omor. În faţa morţii, când ştii că te aşteaptă şi pe ţine moartea, oamenii sunt laşi, nu mai au acelaşi curaj să acţioneze împotriva altor oameni.

Acuma noi am zis că e bine să renunţăm la pedeapsa cu moartea, pentru că aşa este în toată Europa, că s-a mai civilizat actul de justiţie în felul asta. Eu cred însă că cei care trebuiau întrebaţi sunt cei care au suferit de pe urma unor infractori, că justiţia în lume este făcută pentru victime şi atunci cu victimele trebuie să discuţi. Din moment ce în statul de drept nu le dai voie victimelor să-şi facă dreptate singure şi le obligi să se ducă la judecător, nu este normal ca judecătorul să ţină cont şi de acesti oameni care vor să li se facă dreptate? Cum faci dreptate, atunci când laşi un criminal să se ducă la închisoare cu o pedeapsa de 15-20 de ani din care face aproape jumătate şi când iese atacă din nou?

 Îmi aduc aminte că am avut un dosar în care a fost omorât în arestul securităţii un dizident, Gheorghe Ursu.

Şi eu îmi amintesc acel caz îndelung mediatizat în anii ’’90.

În acel dosar am trimis în judecată un general de securitate, şeful direcţiei de cercetări penale – Stănică, pe şeful arestului – colonelul Creangă şi pe Clită Marian.

– Acesta ultimul, Clită, nu era cel care-l omorâse pe Gheorghe Ursu?

– Care l-a bătut, dar l-a bătut din ordinul lui Stănică.

Stănică cine era?

– Şeful Direcţiei de Cercetări Penale din Miliţie.

Nu-mi mai amintesc finalul, cum s-a încheiat?

– Ei bine, deşi acest Clită a omorât în închisoare un deţinut, totuşi a fost eliberat acum doi ani pentu bună purtare şi la nici 6 luni de la eliberare s-a dus în Danemarca unde, într-un hotel, a ucis o tânăra de 36 de ani, o stewardesă care dormea la hotelul respectiv împreună cu echipajul. Auzind că gestionasem eu ancheta acestui Clită, a venit la mine un ziarist de acolo, să mă întrebe despre el. Era interesat cum a fost posibil să fie eliberat un astfel criminal? Eu i-am spus că nu e nici primul, nici ultimul care este eliberat în România, dar l-am întrebat, totusi, de ce se interesează de el. Ziaristul mi-a povestit despre faptul că acest criminal a dat o declaraţie în faţă autorităţilor judiciare de acolo cum că el ar fi comis aceasta crimă că să fie recunoscut drept cel mai mare criminal.

–  Cumplit!

– Vedeţi, acest tip de mentalitate dă de gândit. De ce după atâţia ani de puşcărie în România, el a gândit la fel ca atunci când l-a ucis şi pe Ursu? Înseamnă pe de-o parte că sistemul penitenciar din România nu este eficient, şi pe de altă parte că ne cam jucăm cu destinele oamenilor! Că ne facem că-i judecăm, ne facem că-i condamnăm, dar victimele rămân în continuare la cheremul acestor infractori, care nu au nici o teamă de justiţie. O justiţie care nu descurajează infractorii nu este eficientă, rostul pedepsei e să descurajeze.

– Există diferenţe majore între ce se întâmpla în justiţie înainte de revoluţie şi ce se întâmplă acum?

– Dacă aş face o comparaţie cu ce a fost înainte de ’’89 şi ce e acum în justiţie pot să spun că nu s-au schimbat prea multe. Nu este o justiţie făcută pentru victime! Continuă aceeaşi scenetă, jucată bineînţeles de politicieni, care hotărăsc cine să fie procuror general sau cine să conducă anumite secţii. Astfel, undeva tot factorul politic este cel care decide în lumea justiţiei. Din aceste considerente ceea ce se face în justiţie este destul de subiectiv, sunt multe cauze care urmăresc de fapt acte de răzbunare împotriva unor opozanţi politici. Mă refer la dosarele mari. Nu avem o justiţie care să prezinte o garanţie pentru cetăţean, că se va face dreptate. Acesta a fost un fenomen cu care m-am luptat tot timpul cât am fost procuror, timp de 35 de ani, şi încerc acum de pe alte poziţii să mă implic în continuare în a corecta anumite fenomene din justiţie, însă lipsesc cîteva pârghii importante pentru procesul acesta de corectare.

stil De pe ce poziţii?

– În 1990 am avut o bursă de la guvernul francez. Am făcut studii un an de zile la Poitiers, un mare centru universitar în sudul Frantei, cu profesorul Jean Pradel, profesor de procedură penală şi am obţinut trei licenţe: în criminologie, procedura penală şi victimologie. Împreună cu un colectiv sub directa coordonare a profesorului Jean Pradel, am scris o carte, un tratat de drept procesual penal comparat internaţional care a apărut la Paris la o editură foarte cunoscută -Cuias. Am fost primul procuror român care a scris sau a cercetat probleme de drept într-un colectiv în Franţa. Acum poate că or mai fi şi alţii, dar atunci nu mai făcuse nimeni asta.

Când am venit în ţară, am fost invitat de fostul rector al Universităţii Titu Maiorescu, Avram Filipaş să predau la Tg – Jiu la o Filială a acestei Universităţi, lucru pe care îl fac şi acum şi ca să nu uit ce am învăţat, mai fac şi avocatură.

 – Să revenim la pârghiile care ar putea fi acţionate pentru corectarea justiţiei.

 – Ar trebui admisă critica, atât a judecătorului, cât şi a actului de justiţie făcut de el, şi a procurorului sau al poliţistului. Nu trebuie să considerăm, că o afirmaţie critică făcută la adresa unui magistrat sau a unui poliţist este un ultraj. Asta se întampla într-adevăr în statul totalitar, cînd orice jignire a organului era considerată ultraj. Acum, cînd trăim într-o democraţie, în care există libertatea cuvîntului, a opiniei, a expresiei justiţia nu trebuie să scape controlul societăţii.După cum spuneam, la noi nu se practică această critică ştiinţifică, apolitică. Toate spectacolele mediatizate de televiziune, pe care le vedem seară de seară, nu fac altceva decât să demonstreze parteneriatul unor magistraţi. Această instituţie care este chemată să facă dreptate ar trebui să fie o putere, spre care cel rănit, victima oricărui infractor, să se ducă cu încredere, să ştie că acolo se face dreptate, dar iată că nu este deloc aşa.

– Revenind la procesul de la Târgovişte, vreau să vă întreb cum aţi trecut de presiunea acelor momente ţinând cont şi de faptul că ’’martorii’’ au avut un sfârşit tragic, în multe dintre cazuri?

– Au vrut să scape şi de noi! Au fost nişte episoade urâte, imediat după proces, dar nu ştiu dacă e bine să mă plâng…

– Dacă stăm de vorbă azi, probabil că aţi fost ’’omis’’…

 – Cred că undeva a depins şi de noi să scăpăm de capcanele care ni s-au întins.

– Adică?

– După execuţie, cadavrele soţilor Ceauşescu au fost luate de către Victor Stănculescu şi duse spre Bucureşti într-un elicopter împreună cu Virgil Măgureanu şi Voican Voiculescu. Completul de judecată a rămas în Unitatea Militară şi trebuia să plece cu alt elicopter, cu cel care venisem din Bucureşti.

– În afara dumneavoastră cine mai făcea parte din Complet?

– Preşedintelui Instanţei Popa Gică, un alt judecător, grefierul şi membrii plutonului de execuţie, 5 cadre militare.

– Vă rog să continuaţi.

– Am întrebat de ce nu plecăm şi noi şi un membru al echipajului mi-a spus că este defect un motor şi nu pot pleca din unitate. În timp ce stăteam noi de vorbă lângă elicopter s-a auzit la un moment dat, în casca pe care o folosesc membrii echipajului, o discuţie pe care o purtau echipajele unor elicoptere care se tot tot roteau undeva la câteva sute de metri deasupra acestei unităţi militare. Discuţia era de genul că membrii completului de judecată au fost capturaţi de terorişti, şi că ar trebui să se acţioneze, adică să tragă cu rachete în unitatea aceea, deci să ne omoare. Atunci eu i-am întrebat pe membrii echipajului dacă nu am putea zbura doar cu un motor şi ei ne-au spus că ar putea merge, dar la firul ierbii. Auzind asta le-am sugerat să sărim gardul şi să plecăm şi la firul ierbii. Aşa am plecat şi pînă la urmă tot s-a tras în elicopter, dar am scăpat şi au apucat să ne lase la stadionul Steaua de unde ne şi luaseră.

– Acolo ce vă aştepta?

– După ce ne-a preluat cineva de la stadion ne-a condus într-o clădire în care era o sală de protocol. Am fost invitaţi să intrăm acolo unde ceilalţi erau la masă.  Când am intrat în sala de protocol m-a frapat faptul că toţi mâncau friptură şi cartofi prăjiţi, deci erau la felul doi. Asta înseamnă că pe noi nu ne mai aşteptau… Am închis uşa şi am vrut să plec, dar m-a chemat înapoi Stănculescu şi a venit după mine Mugurel Florescu, subordonatul lui Stănculescu, cel care a văzut reacţia mea. El m-a întrebat de ce mă supăr? Cînd am văzut că sunt deja la felul doi mie mi se făcuse pur şi simplu greaţă şi am avut următorul dialog:

– Eu cred că şeful asta al tău vrea să ne omoare …

–Cine mă, revoluţia?

– Cum adică generalul Stănculescu este revoluţia?

Abia atunci m-am trezit şi eu la realitate şi din momentul acela nu am vrut să mai am nici o legătură cu ei. Am plecat acasă pe jos. S-a tras după mine pe la Piaţa Moghioroş. Însă am reuşit să ajung cu bine acasă. Stăteam la bloc în Cartierul Militari. Odată ajuns acasă, mi-am luat soţia, soacra şi mama şi ne-am dus la o cumnată de care nu ştia nimeni, care stătea pe Şoseaua Olteniţei. Acolo am rămas două săptămani. M-au căutat continuu şi la mama acasă, dar nu m-au găsit.

– Ca şi cum acest proces nu v-ar fi dat destulă notorietate, v-aţi ocupat şi de dosarele revoluţiei şi de cel al mineriadelor. Pentu cei care am uitat sau pentru cei care nu au trăit acele evenimente vă rog povestiţi-mi ce a reieşit din cercetarea aceasta.

– Pînă în 1990 nu mai ieşisem din ţară, aşa că la 13 iunie eram la Campionatul Mondial de Fotbal, mai mult că să văd Italia, că nu prea le aveam cu fotbalul. În presa din Italia erau foarte multe articole cu minareti. Nu prea înţelegeam eu ce sunt minareti, dar după ce am văzut câteva fotografii, am înţeles că era vorba de mineri. Mineri invadaseră capitala. După terminarea Campionatului Mondial, cînd m-am întors în ţară, am aflat de la colegi amănunte în legătură cu evenimentele din 13-15 iunie şi am asistat la ce se cheamă injustiţia, justiţie vizavi de victime.

– Reamintiţi-mi!

– Aproape zilnic în faţă Parchetului General veneau grupuri de victime, care cereau pedepsirea celor vinovaţi şi nu se lua nicio măsură.

– Pe parcurs lucrurile nu au rămas chiar aşa…

– În 1996 când a venit la putere Convenţia Democrată şi Domnul Preşedinte Emil Constantinescu, a fost înlocuit fostul şef al Parchetelor Militare şi m-au numit pe mine. Din această funcţie am avut ocazia să mă ocup de dosarele mineriadei, de dosarele revoluţiei, de cazul Ursu, de dosarul de terorism al vestitului Carlos Sacalu, în care am lucrat cu autorităţi judiciare din Elveţia, Germania şi din Franţa. În Elveţia era atunci Procuror General Carla Del Ponte care a fost Preşedinta Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie.

Dosarele mineriadei şi ale revoluţiei au scos la iveală faptul că sunt sute de criminali care au acţionat atunci împotriva manifestanţilor, au tras în ei, i-au tăiat sau i-au arestat în mod illegal, fără mandat. La revoluţie sunt aproape 9000 de victime, morţi răniţi şi lipsiţi de libertate în mod illegal, iar la mineriadă au fost 5 morţi şi peste 1000 de persoane care au fost duse la o unitate militară de la Măgurele şi la Şcoala de Poliţie de la Băneasa, unde au avut parte de un regim de detenţie foarte crunt. Au fost supuşi la rele tratamente, multe femei au fost violate, majoritatea au fost bătuţi…

– Dar cine erau cele 1000 de persoane de la mineriade, erau manifestanţii?

– Nici măcar nu erau manifestanţi! 80% dintre aceste victime nu au avut nici o legătură cu Piaţă Universităţii, au fost oameni luaţi de pe stradă pur şi simplu de grupele acelea de mineri şi poliţişti care acţionau pe străzi şi care-i prindeau pe trecători, îi aruncau în nişte basculante şi-i duceau la cele două unităţi amintite. Cred că nu greşim dacă am califica statul respectiv ca un stat criminal. Rezolvarea unor probleme sociale a fost abordată într-o manieră violentă şi criminală, lucru care în toată Europa şi în toate fostele ţări comuniste nu s-a întâmplat, ci doar la noi. La noi a fost încurajată şi tolerată crima! De aceea, eu cred că trebuie revăzut tot sistemul judiciar. Trebuie revăzut şi verificat mai bine corpul magistraţilor, cine face justiţia cum o face? Trebuie revăzută legislaţia, trebuie sancţionat abuzul de putere pe care codul de la noi nu-l sancţionează, începând de la funcţionarul de primărie până la ministru şi şeful statului. Toată administraţia comunistă a venit după 1989 prin rostogolire şi a rămas tot în picioare. A fost o administraţie care a gândit represiv şi împotriva ei nu s-a făcut nimic, adică nimeni nu a reuşit să o corecteze. Dacă nu sancţionăm abuzul lor de putere vom avea parte de aceleaşi umilinţe oriunde vom merge în administraţie. Ei acţionează discreţionar împotriva cetăţenilor, prin modificarea legislaţiei, prin dispoziţii represive, prin întreţinerea unei legislaţii dacă vreţi caracterizată prin inumanitate. Aşa aş numi eu politica guvernelor post-decembriste ca fiind una caracterizată prin inumanitate. Nu au fost politici care să corecteze toate relele moştenite din regimul totalitar, din contra ele s-au repetat, iar victimele din toate categoriile sociale care au suferit în timpul regimului totalitar comunist nu şi-au găsit dreptatea nici pînă azi.

Toate eşecurile din justiţie se reflectă la Bruxelles şi la CEDO. Au ajuns foarte multe victime, grupuri de victime pentru care nu s-a făcut dreptate şi CEDO sancţionează statul român. Dacă avem grupuri de victime care se adresează la CEDO înseamnă că statul român nu funcţionează aici.

Ce soluţii vedeti?

– Eu unul cred că este de datoria noastră, a celor care am lucrat în acest sistem, în magistratură. Dacă ne-am dat seama de boala de care suferă sistemul trebuie să încercăm să remediem cât putem, să ieşim cu curaj şi să demascăm toate aceste rele care se petrec într-o societate care eu zic că suferă pe nedrept. Poporul român a fost un popor civilizat cu mari valori morale. E adevărat că acum şi la noi toate s-au amestecat atât de mult că nici nu mai identifici valorile morale. Multora dintre tineri le este aproape ruşine cu valorile morale, sau nici nu au această noţiune. Nu mai citesc, nu mai ascultă de părinţi, nu ştiu ce o să se întîmple cu ei, nu ştiu ce o să se întâmple cu noi. Aporoape zilnic asistăm la sancţiuni date statului roman, căci şi Comunitatea Europeană e un pic speriată de cetele de rromi şi nu numai rromi, care atacă pentru un ban, pentru ceva ilicit, atacă şi sfidează liniştea şi civilizatia lor.

Singura modalitate de a schimba lucrurile cred că ar fi ca un guvern curajos să pună piciorul în prag, să spună cum trebuie să funcţioneze instituţiile în acest nou stat, pentru că e un alt stat, nu mai e statul de dinainte de 1989. E un stat care trebuie să fie în ton cu statele europene, cu marea familie a UE în care noi am intrat dar în cadrul căreia ne comportăm foarte neglijent vizavi de legislaţia care apară piaţa europeană şi civilizaţia europeană. De asta suntem criticaţi şi în ceea ce priveste justiţia, şi în ceea ce priveste reformele economice şi pe plan politic. De asta nu prea suntem băgaţi în seamă şi de asta nici un politician român nu este foarte simpatizat în mod deosebit în Parlamentul European.

– Apreciez şi vă mulţumesc foarte mult că v-aţi făcut timp pentru acest dialog şi vă doresc să reuşiţi să puneţi in practică aceste deziderate.

– Si eu vă mulţumesc.

Maria Băcescu

Noiembrie 2013

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.