Cristian Brâncuşi este primul dintre cei doi fii ai muzicologului gorjean Petre Brâncuşi şi cel care a ales să-şi urmeze tatăl şi a reuşit să-şi construiască o carieră strălucită în domeniul muzical.
Absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti – secţiile dirijat de orchestră şi compoziţie – Cristian Brâncuşi a participat la cursuri de măiestrie interpretativă susţinute de Igor Markevitch (Weimar – 1975), Witold Rowitky şi Karl Österreicher (Viena – 1976-1977), Sergiu Celibidache (Germania – 1978-1982).
Muzician complex, este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, al Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană, autor a diverse lucrări camerale, simfonice şi vocal-simfonice. În 2003 i s-a acordat înaltul titlul de Doctor în muzică iar în 2005 a publicat volumul „Estetica muzicală în viziunea lui Dimitrie Cuclin”.
Interesat în promovarea tinerilor artişti, Cristian Brâncuşi le-a oferit adesea şansa de a fi solişti în concertele sale, după cum a dirijat şi numeroase concerte alături de nume consacrate ale artei interpretative.
– Urmărindu-vă parcursul constat că nu sunteţi doar ,,fiul tatălui dumneavoastră’’ci că aveţi în spate o carieră impresionantă. Haideţi să o luăm pe firul istoriei de la începuturi.
– M-am născut la Târgu-Jiu, la 9 august 1951. Primele amintiri le am din casa şi curtea bunicilor, oameni gospodari şi de ispravă. Sărbătorile, în special cele de Crăciun, le făceam acolo cu toţi membrii familiei, care se adunau de peste tot, din Bucureşti şi din toate colţurile Olteniei. Eram o familie numeroasă şi foarte deschisă. Tot timpul în casa bunicilor era zarvă mare şi bucurie. Am fost opt verişori (patru băieţi şi patru fete) şi vacanţele ni le petreceam la ei. Când veneau oaspeţi neanunţaţi – şi asta se întâmpla foarte des – nu ştiu cum făcea bunica, dar, fără a avea o bunăstare exagerată, în 2 timpi şi 3 mişcări pregătea ceva gustos pentru toată lumea. Unul dintre verii mei spunea despre bunica: ,,Mama Gica ar fi în stare să gătească ceva să-ţi lingi degetele şi din piatră”.
– Dar nu aţi rămas tot timpul la Târgu-Jiu. Cum a fost adaptarea la plecarea spre Bucureşti?
– Până la 5 ani m-a crescut bunica. În această perioadă părinţii veneau când puteau la Târgu-Jiu pentru că tata, deşi student, a muncit din greu ca să poată întreţine familia. La 7 ani am mers la şcoală. Începusem deja lecţiile de pian, mai întâi în joacă. Dorinţa tatei a fost să fac şcoala de muzică şi aşa am intrat la Liceul de muzică din str. Lnt. Lemnea (din clasa a IV-a). Mai apoi, din clasa a VII-a, am ajuns la Liceul de muzică din str. Principatele Unite. Acolo a fost, în ceea ce priveşte studiile liceale, perioada mea de pregătire intensă întrucât am găsit un anturaj foarte bun, vorbesc de colegi şi de un excelent corp profesoral. A fost o perioadă benefică, pentru că sistemul de instruire era pus pe baze solide, se recunoştea rolul învăţământului în evoluţia societăţii şi rezultatele au fost foarte bune. În muzică, pregătirea noastră ajunsese la categoria de“excelenţă” şi asta fără a se neglija cultura generală, din contră. Privind retrospectiv, îmi dau seama cât de firesc ni se părea acest lucru!
– La un asemenea ritm aţi mai avut timp să simţiţi bucuria copilăriei?
– Da, mergeam la şcoală inclusiv sâmbăta şi cu toate acestea nu aveam niciodată senzaţia că sunterm surmenaţi, că suntem depăşiţi. Am făcut mult sport: box, judo şi haltere. Mă duceam cu foarte mare bucurie extraordinară la antrenamente, la judo am obţinut chiar centura portocalie. Terminam cursurile seara, la ora 6, de la 7 la 9 mergeam la antrenament şi cînd ajungeam acasă mă apucam de învăţat pentru a doua zi. Aveam timp de un fotbal, mergeam la concerte, la teatru, la operă, mai organizam şi bairamuri, dar nu erau pe primul plan. Între noi, elevii, era o concurenţă acerbă, nemărturisită, pentru că toţi doream rezultate foarte bune, în special la profesorii severi. Practic, toţi făceam „pe nebunii” că nu am învăţat, dar când venea câte o întrebare toţi ştiam răspunsul. Ne bucuram să arătăm că ştim, că profesorii apreciază nivelul clasei. Egoismul nu lua decât forme izolate. Uneori discuţiile din şcoală le prelungeam în parc, … mai chiuleam şi noi uneori, dar totul era sub control. Exista un respect al elevului faţă de profesor, dar şi al profesorului faţă de elev. Din şcoala pe care am făcut-o eu, păstrez multe amintiri foarte plăcute. Recent, cu prilejul unei întâlniri la un număr de ani de la terminarea liceului, o fostă profesoară de-a noastră, foarte severă la vremea respectivă şi pe care o stimăm nespus în continuare, ne-a declarat că am fost generaţia „de aur” a dumneaei şi a Liceului de muzică din Principatele Unite.
– Amintirile dinspre facultate sunt la fel de plăcute?
– Eram ferm convins să dau la „Dirijat de orchestră”. Nu aveam alt ţel. Alături de cele trei probe la teoria muzicii şi armonie, aveam examen la pian şi eram pregătit. Cu o săptămână înainte de examenul de admitere la Conservator am ieşit la un fotbal şi mi-am rupt mâna dreaptă. Nu am primit nici un reproş din partea alor mei. Am dat examen la secţia „Profesori de muzică”, întrucât nu era probă de pian. Am reuşit. După ce am terminat primul an, cu rezultate foarte bune, am plecat în vacanţă la mare şi m-am trezit cu un telefon de la părinţi, că, dacă sunt de acord să repet examenul de admitere, trebuie să mă prezint peste 3 zile în faţa comisiei. Am acceptat, m-am întors în Bucureşti şi am repetat examenul, de data asta la Secţia“Dirijat, Compoziţie, Muzicologie”, unde erau numai 12 locuri, un fel de elită a Conservatorului. Am reuşit. Pe parcurs, din 12 am rămas doar 8. Se muncea „pe brânci”, aveam cca. 40 ore săptămânal şi trierea a fost foarte dură, 4 dintre colegi nefăcând faţă.
– Care au fost modelele dumneavoastră de atunci?
– Am avut profesori de seamă, la disciplinele muzicale (compoziţie, muzicologie, teoria muzicii, forme, armonie, contrapunct, estetică etc.) erau personalităţile cele mai reprezentative de la noi. Chiar şi din materii aride se făcea artă. La „Dirijat de orchestră” l-am avut pe renumitul profesor Constantin Bugeanu devenit de prin anii ’68-’70 titularul acestei discipline din Conservatorul bucureştean şi este personalitatea care a avut cele mai strălucite rezultate din istoria acestei discipline de la noi. Un procent însemnat dintre cei care au studiat cu el au făcut carieră artistică remarcabilă, naţională şi internaţională. Am foşti colegi care sunt prim-dirijori la Opera din Skoplije, la cea din Ankara, în Spania ş.a..
În anul III de dirijat am obţinut o dispensă de la Ministerul Învăţământului, să fac şi Compoziţie. Aici l-am avut ca mentor pe Ştefan Niculescu, unul dintre cei mai renumiţi compozitori români. Datorită lui am ajuns să fiu familiarizat cu fenomenul muzical contemporan european şi să-mi dau seama de valoarea şcolii româneşti în domeniu. Studiile au fost complementare, compoziţia obligându-mă să găsesc şi soluţii dirijorale la propriile-mi piese.
– Ce a urmat după absolvirea Conservatorului?
Un avantaj mare pentru noi, cei care am urmat Conservatorul atunci, au fost Formaţiile de Studio – orchestră şi cor, formaţii profesioniste, cu stagiuni bine articulate, axate pe programe simfonice, vocal-simfonice, camerale şi spectacole de operă, solişti fiind studenţii de la Facultatea de instrumente şi canto sau profesorii tineri. Aceste formaţii aveau menirea de a asigura şi practica artistică a studenţilor de la dirijat şi compoziţie. Aici am debutat ca dirijor, în anul II. Un avantaj teribil! Întrucât orchestra ajunsese la o anumita faimă, în 1976 a fost invitată să susţină, timp de 3 săptămâni, cursurile de vară de la Viena. S-a format un grup restrâns de studenţi (din care am făcut şi eu parte) care a participat la cursurile respective conduse de Witold Rowitky, prim-dirijor al Filarmonicii din Varsovia, o personalitate recunoscută pe plan european. Deşi cu studenţii era destul de distant şi de rigid, dând indicaţii sumare, s-a dovedit interesant şi eficient în lucrul cu orchestra. În acel iulie am auzit de un concurs de admitere la clasa de dirijat pentru studenţii străini la Hochschule für Musik (Academia de muzica) din capitala austriacă şi, cu mari emoţii, m-am prezentat. Trebuia să interpretez o lucrare simfonică având la dispoziţie, în loc de orchestră, o reducţie pentru două piane. Am ales Simfonia I de Brahms şi fiind într-o formă buna – aşa mi se părea mie atunci – am constatat că am fost admis.
– Cât timp trebuia să rămâneţi la Viena?
– Întrucât eram absolvent în România, am primit o bursă de specializare pe durata unui an, dar eu nu aveam acte, trebuia să vin în ţară cu întregul grup, să obţin viza necesară şi să mă întorc la 1 octombrie. Am reuşit, dar menţionez ajutorul substanţial acordat de Ambasada României din capitala Austriei. Păstrez şi acum o imensă recunoştinţă domnului Dumitru Aninoiu (un mare gorjan), la vremea respectivă Ambasadorul ţării noastre la Viena. La Hochschule am lucrat cu un pedagog foarte bun, Karl Österreicher, foarte precis, foarte meticulos pe problemele tehnic-dirijorale. Aveau şi ei orchestră, semiprofesionistă, formată din studenţi şi din profesori pensionari, dar calitatea era îndoielnică, nu susţinea decât repetiţii…. în fine, o dată pe săptămână puteai să apari în faţa lor.
– Cum a fost să rămîneţi în Viena un an întreg?
– M-a atras extraordinara viaţă muzicală a Vienei. Lunea dimineaţa venea un reprezentant al studenţilor din primărie şi dădea bilete, în picioare, cu 1 schiling – mai mult decât simbolic – la operă şi la Musikverein, celebra sală de concerte. Oferta muzicală era incredibil de mare, în afară de spectacolele zilnice de operă, în fiecare seară erau 4-5 concerte simfonice ori camerale. Am văzut cicluri întregi de operă cu dirijori mari şi am întâlnit solişti români de renume mondial precum Viorica Cortez ori Ileana Cotrubaş. Acolo l-am întâlnit pe Sergiu Celibidache. Îmi aduc aminte că, după un concert cu Orchestra Radio din Stuttgart, dădea autografe în cabina lui. I-am solicitat şi eu unul. Când a auzit că sunt român m-a întrebat ce caut acolo. I-am spus ca am venit să învăţ, iar el mi-a spus textual: „Du-te, domnule, acasă că nu ai ce să înveţi aici!” (Ştia foarte multe despre şcoala muzicală românească…)
– Aţi ascultat sfatul să plecaţi acasă?
Nu, i-am replicat că, dacă n-aş fi fost în Viena, nu l-aş fi întâlnit şi aici mi-a dat dreptate. L-am rugat să accepte să asist la concertele lui. Eram în 1977 şi m-a chemat pentru anul următor, în 1978, la Stuttgart.
– Ştia programul pe un an?
– Îşi cunoştea programul pe mai mulţi ani (este o practică obişnuită). Atunci când accepta colaborarea cu o orchestră, susţinea cel putin doua programe, pentru fiecare solicitând minimum zece repetiţii. Prin urmare, ramânea în acea localitate peste trei săptămâni. Avea mulţi studenţi, de naţionalităţi diverse, şi ei îl urmau peste tot, asistau la repetiţiile lui şi în măsura în care, seara, Celibidache era liber, ţinea cursuri de dirijat. Se aşeza la pian iar studenţii, la indicaţiile sale, executau diverse exerciţii specifice, în ritmurile maestrului. Era un pianist remarcabil. Încet, încet am intrat şi eu în grupul respectiv. Avea un sistem personal, crea o atmosferă deosebită, ştia să ne vrăjească. Celibidache avea doctorate în muzică, matematică şi filozofie, dar dincolo de titulatură, avea un farmec extraordinar pe care-l degaja în momentul în care începea să vorbească…. te simţeai cucerit şi de ce spunea şi de cum spunea! Explica lucrurile în cinci limbi….
1988 a fost anul când Celibidache a fost invitat să vină în România. Avea o serie de concerte cu Filarmonica „George Enescu” din Bucureşti. A fost un triumf. Dar el a venit în România cu 2 obiective foarte clare, dincolo de concertele simfonice.
1. Să construiască în Bucureşti o sală de concerte.
– Nu era?
– Nu e nici acum. Standardele actuale reclamă săli multifuncţionale, cu geometrie variabilă, cu acustică perfectă, cu câteva mii de locuri….parcări adecvate…..
– Continuaţi cu cele 2 obiective că v-am întrerupt.
– Aşadar să construiască o sală după proiectele lui acustice. Nu a reuşit în România, dar Filarmonica din München, ridicată în cinstea lui, în perioada cât a fost General Music Direktor a respectat întrutotul indicaţiile sale şi a ieşit o capodoperă în domeniu. Fără să mai vorbim de faptul că este în centrul oraşului. Şi, în fine, 2. să ofere 10 burse unor studenţi români care să studieze cu el pe parcursul mai multor ani. A obţinut facilitatea acordării vizelor necesare. În afară de mine, pe care mă ştia, au fost selectaţi Horia Andreescu, Aurelian Octav Popa, Radu Chişu, Ion Baciu, Mădălin Voicu şi alţii. Figuri importante. Unii erau dirijori consacraţi, dar au venit să înveţe. El ne dădea tot planul lui de concerte şi fiecare dintre noi mergea în perioada în care putea. Eu eram atunci angajat al Filarmonicii din Ploieşti şi reuşeam să merg de două-trei ori pe an. Nu s-a întâmplat niciodată să nu ne asigure burse şi casă. A fost o perioadă minunată pentru mine, am câştigat enorm în ceea ce priveşte formarea mea ca muzician, ca dirijor şi chiar ca om.
– Ce curs a urmat viaţa dumneavoastră după întâlnirea cu un astfel de om?
– După şase ani petrecuţi ca dirijor al Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploieşti, în 1983 m-am transferat la Orchestra de Studio a Radio-Televiziunii şi a urmat o lungă perioadă fructuoasă pentru cariera mea. Înregistrări pentru fonoteca Radio-ului, pentru Electrecord şi pentru casa de discuri Aksak din Franţa, concerte simfonice, vocal-simfonice, spectacole de operă cu mari solisti – Eugenia Moldoveanu, Nicolae Herlea, Silvia Voinea si mulţi, mulţi alţii…, turnee artistice în Europa, S.U.A., America de Sud…. Filippine şi Coreea de Sud în Orientul Îndepărtat. Am dirijat foarte multă muzică românească. Din 1992 sunt profesor asociat la Catedra de „Dirijat de orchestră” la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Am pregătit studenţi din Grecia, Albania, Elveţia, Franţa, Germania, Norvegia, Coreea de Sud, S.U.A, Argentina, şi, bine înţeles, din România. Mă mândresc cu câţiva foşti studenţi, acum dirijori recunoscuţi, intraţi cu mult aplomb în viaţa muzicală a ţării. Mă bucur mult când întâlnesc tineri bine motivaţi, care să dorească să urmeze acest drum anevoios dar şi cu satisfacţii deosebite, numit „dirijatul de orchestră”. De asemenea, constat că intrarea în perioada de apogeu a carierei îmi aduce satisfacţii deosebite. Bunăoară, anul 2010 mi-a adus, printre altele, două colaborări excelente cu Filarmonica din Belgrad, orchestră de top în domeniu. Cel de-al doilea concert, desfăşurat în octombrie, a fost deschidere de stagiune, cu un tânăr violonist sârb, Stefan Milenkovic, de talie mondială. M-a surprins plăcut şi m-a onorat prezenţa staff-ului filarmonicii belgrădene dar şi a directorilor filarmonicilor din Zagreb, şi Liubliana, veniţi special pentru acest concert.
– Vorbiţi-mi despre rolul pe care l-a avut familia dumneavoastră în împlinirea unei cariere de succes.
– În 1975 m-am căsătorit cu Monica Păţan profesoară de teoria muzicii şi recunosc sprijinul extraordinar primit din partea ei. Fără această susţinere nu aş fi realizat ceea ce am reuşit în carieră. Avem doua fete, Alexandra, care desfăşoară muncă de secretariat, aici, în Bucureşti şi Camelia, căsătorită şi stabilită în Franţa din 2003. Foarte talentată la pian, în copilărie, a ales sociologia-psihologia, a urmat cursurile la zi la Spiru Haret, apoi masteratul în Franţa şi acum lucrează în branşă, ca psiholog-clinician. Ginerele, Florin Drăghia, este rugbist, fost titlar în naţionala de tineret a României. Acum activează cu rezultate foarte bune la clubul din Beauvais, lângă Paris. Avem şi o nepoţică, Isabelle-Elena, de doi ani şi jumatate şi mărturisesc bucuria cu care ne gândim la ea. Suntem familişti convinşi, încercăm să menţinem tradiţiile noastre ca pe o zestre de nepreţuit.
– Să revenim acasă, în Gorj. Cum v-a venit ideea organizării Simpozionului Petre Brâncuşi, ajuns, iată, la a VIII-a ediţie?
– „Simpozionul Naţional Petre Brâncuşi” a devenit realitate şi a căpătat notorietate datorită viziunii domnului inginer Titu Pânişoară, personalitate apreciată si respectată în Târgu-Jiu. Domnia-Sa are grijă de organizare, mobilizare, conceperea şi editarea volumelor dedicate acestui eveniment. Practic, supraveghează fiecare amănunt, mie revenindu-mi sarcina acţiunilor din Bucureşti. Subliniez că totul a fost şi este posibil graţie sprjinului financiar şi logistic al autorităţilor locale, Consiliul Local şi Primăria Municipiului Târgu-Jiu. Domnul inginer Florin Cârciumaru, primarul municipiului Târgu-Jiu, a ţinut ca personal ori prin mesaje, să salute de fiecare dată lucrările Simpozionului. Familia muzicologului omagiat prin acest eveniment cultural aduce calde şi vii mulţumiri tuturor, inclusiv Liceului de Muzică şi Arte Plastice „Constantin Brăiloiu”, Bibliotecii Judeţene „Cristian Tell”, Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” şi Muzeului Judeţean „Alexandru Ştefulescu”, din Târgu-Jiu.
– Vă doresc să puteţi să continuaţi. Vă mulţumesc pentru că v-aţi făcut timp să stăm de vorbă. Vă rog să încheiaţi cu un gând bun adresat gorjenilor de pretutindeni.
– Să căutăm toate argumentele care ne permit să ne mândrim că suntem gorjeni. Avem o tradiţie materială şi spirituală extraordinară şi obligaţia de a o transmite urmaşilor adăugând şi contribuţia noastră. Şi, pentru că suntem în preajma „Sărbătorilor de iarnă” urez tuturor gorjenilor „LA MULŢI ANI!”, cu sănătate, împliniri şi multă bucurie sufletească în 2011.
Cu multa emotie si bucurie am citit ce ai scris aici,draga Cristi si mi-am adus aminte,cu mandrie,acele timpuri frumoase,de SCOALA serioasa pe care am urmat-o.Ma bucura faptul ca ai o prietena de nadejde ca sotie si doua fete care va aduc bucurii.Sper sa ne auzim cat de curand,pana atunci toate urarile de sanatate,realizari cat mai mari si mult,mult succes,tie,Monicai,de care mi-e tare dor si familiei tale,cu drag
Mi-a placut foarte mult acest interviu. Multumesc pentru ca am avut ocazia sa cunosc o valoare a Gorjului. Imi place foarte mult ce faci. Continua , este minunat.