Se spune că fiecare om, fiecare localitate, fiecare ţară, sau fiecare planetă poate fi definită printr-un singur cuvânt. Cred că în cazul lui Costică Ştefănescu acest cuvânt este EXACTITATE. Sigur că la o scanare mai atentă îţi dai seama că în acelaşi scop la fel de bine ai fi putut folosi, şi cuvintele tenacitate, sau persevenţă, sau rigurozitate, bune şi acestea, dar în mod cert exactitatea la întâlnirile cu viaţa l-a făcut învingător pe Costică Ştefănescu.
Cifrele carierei ca jucător sunt mai mult decât impresionante:
– 490 jocuri in divizia A (liderul în materie din fotbalul romanesc) dintre care 378 le-a jucat sub culorile Universităţii Craiova ;
– 19 goluri marcate în prima divizie;
– 66 jocuri la echipa naţională, fiind de 44 de ori căpitanul echipei, calitate în care a evoluat şi la turneul final al CE din Franţa în 1984;
– şi 53 de jocuri – 1 gol marcat în cupele europene;
– 3 titluri de campion şi 4 Cupe ale României câştigate cu Universitatea Craiova;
– calificarea în semifinala Cupei Cupelor din 1983 cu Universitatea Craiova;
– clasat de patru ori pe locul II şi de alte patru ori pe locul III în anchetele privitoare la cel mai bun fotbalist român al anului.
Nici cifrele carierei ca antrenor nu te pot lăsa indiferent:
– FC Brasov (1986 – 1989)-când încă mai juca,
– Steaua (1990),
– Al-Wakra în Qatar (1991-1992),
– Selena Bacău (1992-1993),
– Poli Timişoara (1993-1994),
– Secund al lui Anghel Iordanescu la echipa naţională (1994-1998),
– Astra Ploieşti (1999-2000),
– CSM Reşiţa (2000-2001),
– Echipe din ţările arabe (2001-2010), cu o singura excepţie de o luna și jumătate în 2006 când a antrenat echipa care l-a consacrat – Universitatea Craiova.
Deasupra acestor date statistice seci, stă însă o poveste fascinantă de viaţă, a 47 de ani puşi în slujba fotbalului.
– Să începem povestea de la capăt. Cine v-a îndreptat spre fotbal şi spre Steaua?
– Fotbalul mi-a plăcut foarte mult, iar la Steaua am ajuns întâmplător. M-am născut în Bucureşti, dar părinţii mei locuiau (astăzi doar mama mai trăieşte, tata a decedat în 1999) la Săbăreni, la 20 de km de Bucuresti. În perioada aceea, la noi era o echipă care juca în Campionatul orăşenesc de fotbal, în Divizia D. Eu eram destul de bine dezvoltat şi jucam pe un teren de fotbal din apropiere cu copii mai mari. Prin 1962 câţiva copiii mai mari decât mine s-au dus la o selecţie la Steaua, dar cei de acolo nu au oprit pe nimeni. În anul următor, când aveam 12 ani, am aflat din ziarul Sportul popular, singurul ziar de sport de atunci, despre o nouă selecţie la Steaua şi am participat şi eu împreună cu câţiva colegi de şcoală. Din şase copii am fost selectaţi doar doi, un coleg de clasă, Barbir Nastase şi cu mine.
– Cu el ce s-a întâmplat ulterior?
– Era un atacant destul de bun, cu o tehnică foarte bună, dar poate din lipsa de încredere, nu a mai continuat la Steaua şi a rămas să joace doar undeva la nivelul diviziei C.
– Vă rog sa reluaţi firul poveştii.
– Eu am continuat la Steaua de la 13 ani. De acasă de la noi până în Ghencea era o distanţă apreciabilă, destul de mare. Mergeam cu bicicleta 7-8 km, apoi luam tramvaiul din Chitila de la capăt, schimbam mai multe mijloace de transport şi făceam un traseu pe 1 Mai, pe la Gară, până în Ghencea.
– Şi mergeaţi zilnic pe traseul ăsta?
– Nu. De două ori pe săptămână şi la meciurile de copii şi asta până în clasa a VIII-a. Apoi m-am oprit ca să mă pregătesc pentru examene. Într-o zi m-am trezit la mine acasă cu o motocicletă cu ataş, din care au coborât antrenorul meu Vasile Zavoda împreună cu un colonel. Mi-aduc aminte că era tare prăfuit deoarece pe vremea aceea nu exista autostrada Bucureşti – Piteşti şi merseseră, de la şoseaua veche Bucuresti – Târgovişte – Piteşti până la mine acasă vre-o 4 km pe un drum de ţară. Gestul lor m-a impresionat enorm.
– De ce veniseră?
Au văzut că nu mă prezentasem la antrenamente şi nici la meciuri şi urma un meci important cu Steaua I, echipă pregatită de colonelul Victor Dumitrescu. În perioada CCA-ului, ei au fost fundaşi, Zavoda pe dreapta şi Victor Dumitrescu pe stânga şi era o rivalitate între ei şi ca antrenori. Mi-au spus că au nevoie de mine şi să vin neapărat la meciul cu Steaua I, unde juca şi Anghel Iordanescu. Impresionat de gestul lor am revenit.
– Dăduserăţi examenul de admitere la liceu?
– Nu. Totul se întâmpla până în examen. Mi-amintesc şi acum că meciul s-a terminat cu scorul de 3-3. După meci au venit la mine Zavoda cu profesorul de sport de la Liceul Mihail Sadoveanu, care e aici pe Dacia (n.a. interviul a avut loc in București), acum nu mai ştiu care e denumirea lui. Profesorul de sport Valeriu Sturza, a fost comandantul Clubului Steaua la înfiinţare prin 1947 sau 1948, un stelist adevărat, iar directorul liceului era de asemenea stelist. Au avut o discuţie cu mine şi mi-au cerut ca la primul antrenament să vin cu diploma de absolvire şi cu actele. A mers el la minister, nu ştiu unde a mers, dar m-au înscris la Liceu Mihail Sadoveanu. Cu ocazia asta am venit in Bucuresti. Era 1966.
– Bun şi seara vă întorceaţi acasă pe acelaşi traseu sinuos?
– Nu. În momentul când am început liceul, Steaua avea clubul în Calea Plevnei 114, exista acolo o sală, cămine şi cred că era şi o unitate militară, că ştiu că erau şi militari. Am primit un loc în căminul acela, unde stăteam cu mai mulţi sportivi şi de la alte secţii.
– Dar vă făcuseră un bine că vă deturnaseră de pe orbita bicicletă – Chitila – Ghencea.
– Sigur ca da, un mare bine şi faptul ca am avut posibilitatea să intru la liceu în Bucureşti şi faptul că locuiam în Bucuresti.
– Ce s-a întâmplat după venirea la Steaua?
– Mi-a fost greu ca la orice început. Mi-am continuat studiile la liceu, iar la 17 ani am fost selecţionat în echipa natională de juniori şi lumea mă aprecia. Anul 1969 a fost foarte important pentru mine, în primăvara am participat, cu echipa naţională de juniori, antrenată de Gheorghe Ola, la Turneul Internaţional de la Cannes (8 echipe, din care 4 echipe naţionale şi 4 echipe de club). România a câştigat turneul, iar eu am fost ales „cel mai bun jucător„. Pe vremea aceea jucam atacant. Am promovat după aceea la tineret şi în 1969, la 18 ani am fost promovat în prima ligă, în Divizia A de către Pişti Covaci.
Steaua avea grijă de Centrul de copii şi juniori. Aici s-au format foarte mulţi fotbalişti. Dând dovadă de curaj şi mare încredere, numai Covaci a promovat, într-un an de la centru de copii şi juniori, 6 jucători.
Am continuat la Steaua până în 1973. Din 1972 până în 1973 am avut un accident la gleznă, am şi recidivat şi cam pierdusem echipa, pentru că Steaua avea şi posibilitatea să aducă jucători tineri şi valoroşi dintre cei care care veneau în armată. Eu între timp, din atacant coborâsem la mijlocul terenului şi tot ca mijlocaşi veniseră şi Liţă Dumitru şi Dumitriu IV de la Progresul şi pentru că jucam, dar mai rar, m-am gîndit sa plec de la Steaua, deoarece doream să joc şi aveam şanse mai putine să prind echipa.
FOTO GSP.ro: Stefanescu in tricoul Stelei
Prima imagine cu Ştefănescu (al treilea din dreapta, jos) în tricoul Stelei, cu a 10-a cupă cîştigată de militari. Sătmăreanu e primul din stînga, jos, Iordănescu, al doilea din dreapta, în picioare
Întâmplarea a făcut să mă văd cu Constantin Oțet la o onomastică. El era secundul lui Cernăianu la Craiova. M-a întrebat ce se întâmplă cu mine că nu m-a mai văzut. Craiova ratase Campionatul în 1973 la un gol. Aveau acelaşi număr de puncte cu Dinamo şi în ultimul meci Dinamo bătuse pe nu mai ştiu cine, cu scorul de 4-0 sau 5-0, oricum bătuseră cu cât le-a trebuit ca să întreacă pe Craiova. Oţet m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Craiova, care era de acum pe o pantă ascendentă, având o echipă destul de bună. I-am spus că sunt de acord. A rămas să mă întâlnesc cu Cernăianu. Mă urmărise şi era de acord să mă aducă la Craiova. I-am spus că terminasem liceul şi că mă pregătisem să dau la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, dar că nu mă prezentasem până atunci la nici un examen fiindcă tot timpul avusesem alte priorităţi, nu profesionale ci sportive. Cernăianu mi-a cerut să vin la Craiova cu actele, să încerce să mă transfere la Universitatea. Atunci era o rivalitate între echipe, ca şi acum dealtfel, dar transferurile se făceau mult mai greu decât astăzi. Acum văd că se fac transferuri chiar între Steaua şi Dinamo. Atunci jucătorii tineri care trebuiau să facă armata erau luaţi de către Steaua şi Dinamo, dar invers era mult mai greu şi doar daca nu mai aveau nevoie, îi dădeau împrumut sau uneori chiar definitiv. În momentul când a trebuit să fac şi eu armata m-au făcut direct sergent major şi nu am mai făcut stagiul acela de 1 an şi 4 luni şi eram angajat cu grad de sergent major la armata. În urma discuţiilor cu Cernăianu şi Oţet am şi făcut un memoriu la club. Nu mai stiu exact ce am scris, dar ideea era de a renunţa la armată şi de a merge să-mi continuu şcoala şi fără să aştept acordul am şi plecat la Craiova în pregătiri cu Universitatea.
M-am înscris la Facultatea de Ştiinţe Economice, Secţia Economia Industriei şi Transportului (din Craiova, n.a.) şi l-am luat cu mine şi pe Puiu Iordănescu cu care eram prieten foarte bun şi din 1969 şi vecin, căci am primit din partea clubului fiecare câte o garsonieră mai aproape de Stadionul Ghencea, pe la Moghioroş în Drumul Taberei. Eu stăteam la etajul III, şi Puiu la etajul II. Am plecat aşadar amândoi la Craiova şi când eram la munte la Poiana Braşov în pregătirile de vară am primit un ordin să ne întoarcem la Steaua, că nu eram încă legitimaţi la Craiova. Odată întorşi la Bucureşti pe mine m-a chemat comandantul, iar pe Puiu l-au bagat direct la arest.
– Pai erati dezertori?
– Puiu nu făcuse nici o cerere, el era titular aşa că l-au speriat puţin. În cazul meu, care nu mai prindeam echipa, erau dispuşi să-mi dea drumul. Aşa că a început o negociere între Steaua şi Craiova. În Campionatul 1972-1973, Steaua îl împrumutase la Craiova pe Sameş, care era titular şi progresase şi atunci Steaua a fost de acord să mă dea în schimbul lui. Mi-amintesc că până s-a perfectat schimbul se jucase deja prima etapa, abia din etapa a II-a am fost transferat. I-am găsit aici pe Sandu Boc, Deselnicu, Oblemenco, Ţaralungă, Marcu, Niţa Ivan. Balaci a promovat tot în acel an deşi nu avea decât 17 ani, iar Craiova a și câştigat campionatul atunci.
– Cum a fost trecerea de la Steaua la Craiova?
– Nu mi-a fost greu, ambiţia mea fiind foarte mare, pentru că la Steaua la lotul de juniori eu eram căpitanul echipei, promovasem apoi la lotul de tineret şi la echipa mare şi dintr-o dată nu mai jucam. În plus unul din episoadele care m-a determinat să plec, a fost că eu deşi jucam doar din când în când sau eram rezervă şi intram pe parcursul meciului, am prins echipa la un meci de campionat după o accidentare a lui Dumitru. Am jucat foarte bine, echipa a câştigat, dar eu am jucat doar vreo 2-3 meciuri, după care la revenirea lui Dumitru, prin hotărârea antrenorului Valentin Stănescu, am devenit din nou rezervă. Asta a fost o surpriză neplăcută şi o dezamăgire puternică pentru mine. Am vrut să plec din cantonament atunci, dar m-au sfătuit cei mai în vârstă din lot, Pantea şi Sătmăreanu, cu care eram prieten, să nu fac asta, să am răbdare că aşa se întâmplă şi am rămas, dar pentru nedreptatea asta şi nu numai asta, am dorit să plec şi să demonstrez că au pierdut un jucător de perspectivă şi de valoare.
– La Craiova o echipa formată presupun, care pierduse campionatul la un gol aveaţi speranţa să prindeţi echipa din prima?
– În primul an am tras tare. Ei au vrut să mă titularizeze din primele etape, dar am avut din nou ghinionul să mă accidentez. Atunci nu realizam eu, abia mai târziu am înţeles, că accidentările astea sunt rezultatul nesiguranţei. Când jucătorul simte că nu e în atenţia antrenorului, în atenţia clubului are momente când poate că nu se pregăteste foarte bine, şi pe fondul ăsta am avut accidentări repetate, mai întâi cu glezna, apoi o ruptură musculară care m-a ţinut foarte mult. Am jucat şi în primul an în 20 de meciuri fie ca titular fie ca rezervă, dar intram pe parcurs şi abia din al doilea an am devenit titular.
– Craiova a cunoscut o creştere evidentă în anii aceia.
– Am câştigat campionatul în primul an, apoi echipa a început să joace în cupele europene. Erau jucători valoroşi, era un fotbal plăcut, lumea venea la stadion şi atunci am progresat. S-au schimbat mulţi antrenori, după Cernăianu a urmat Teaşcă.
– Teaşcă v-a făcut libero?
– A fost o chestie de conjunctură. Deselnicu a avut nişte divergenţe cu Teaşcă şi a plecat la Galaţi împreună cu Oblemenco. Boc primise de la federaţie că nu mai are drept de joc, Ion Constantinescu s-a accidentat la menisc şi Craiova a rămas fără stoperi. Teaşcă şi-a adus aminte o întâmplare de la un meci amical în pregătiri la Făgăraş când Deselnicu nu respecta anumite sarcini de joc, a avut nişte contre cu el, a vrut să-l schimbe şi nu avea cu cine. Adrian Păunescu care era prieten cu Teaşcă și era pe banca noastră i-a sugerat să mă bage pe mine.
– Adrian Păunescu era de atunci pe banca Universităţii?
– Da, era cu mult înainte lângă echipă. Şi transferul meu s-a făcut prin intervenţia lui şi a lui Ştefan Andrei, tot oltean, care era ministru de externe, ţinea cu Craiova şi ne sprijinea.
M-a folosit în meciul acela cu Nitramonia şi după aceea prin etapa a cincea m-a băgat pe mine libero într-un meci de la Reşiţa.
– Schimbarea a fost inspirată.
– Sincer, la început nu mi-a plăcut. Era o responsabilitatea mai mare, o rigoare mai mare. Eram obişnuit din atacant şi apoi mijlocaş cu alte deprinderi, să păstrez mingea mai mult, să încerc să driblez, pe când aici trebuia să fiu mult mai strict, mult mai atent, se schimbau mult datele problemei. Starea asta a durat 3-4 meciuri după care a început să-mi placă, am început să fiu apreciat şi de atunci a reînceput ascensiunea mea. Am devenit un jucător de bază, a început să se vorbească frumos în ziare şi să primesc aprecieri din partea oamenilor de fotbal şi după aceea inevitabilul s-a produs, în 1976 am fost selecţionat în echipa natională.
Foto: U.Craiova in sezonul 1977-1978
De la stanga la dreapta randul de sus:
Deliu Constantin (antrenor principal), Tilihoi Neculai (21 ani), Stefanescu Costica (26 ani), Constantinescu Ion (22 ani), Lung Silviu (21 ani), Camarascu Durumitru (27 ani), Berneanu Cornel (26 ani), Stanescu Silviu (antrenor secund).
Randul de jos:
Irimescu Mircea (18 ani), Geolgau Ion (16 ani), Cirtu Sorin (22 ani), Ungureanu Niculae (21 ani), Negrila Nicuiae (23 ani), Crisan Zoltan (22 ani), Balaci Ilie (21 ani), Beldeanu Aurica (26 ani), Stancescu Ion (24 ani).
– Cum era atmosfera la Craiova în acea perioadă?
Începuse ascensiunea Craiovei.
Deşi s-au schimbat mulţi antrenori, se puseseră bazele unei echipe tinere. Erau deja în echipă Lung, Boldici, Negrilă, Tilihoi, Ungureanu, Ţicleanu, Balaci, Cămătaru, Crişan şi Cîrţu. Noi am câştigat cupa, apoi ne-am clasat pe primele 3 locuri, eram în cupele europene an de an şi chiar dacă nu jucam prea multe meciuri internaţionale am început să avem experienţă, încredere şi s-a format echipa Craiova Maxima cu acea perioadă de graţie din 1983-1984, care a culminat cu semifinala cupei UEFA unde am fost eliminaţi de Benfica cu scorul de 0-0 acolo şi 1-1 aici, doar datorită regulamentului.
– Ce rol aţi avut în anii aceia?
Eu între timp am devenit căpitanul Craiovei şi al echipei nationale şi a fost o perioadă fastă din toate punctele de vedere, până în 1985, când succesele noastre, spun unii, nu erau pe placul echipelor bucureştene şi au început să forţeze, să racoleze dintre jucatorii noştrii. Au găsit şi persoane care au marşat pe chestia asta şi mai era şi vârsta. Eu făcusem deja 34 de ani…
Foto: Costică Ştefănescu înaintea meciului dintre Universitatea Craiova şi Bordeaux
– Şi dintr-o dată aţi hotărât să plecaţi de la Craiova.
– Ajunsesem la o vârstă în care simţeam că se apropie retragerea. Nu am putut să merg în străinătate, că nu mi-au dat voie şi am vrut să fac un ultim transfer. M-am întâlnit cu Dumitru Dragomir la un botez în Craiova în vara lui 1985. El era preşedintele clubului Steagul Roşu Braşov şi mi-a propus sa plec la Braşov antrenor-jucător. Ideea mi s-a părut bună, jucasem deja 12 ani la Craiova!
M-am dus la club, dar nici nu au vrut sa audă. M-am dus la Ştefan Andrei, care mi-a zis că nu pot să plec şi eu că plecaseră deja Ţicleanu, Geolgău şi Balaci. Eram în cupa UEFA şi mi-a promis că după ce ieşim din competiţie, îmi va da drumul. Cred că am eliminat pe Betis Sevilia şi ne-a eliminat Dinamo Kiev în toamnă şi am rămas până s-a terminat turul.
În iarnă m-am întâlnit cu Dragomir şi l-am întrebat dacă mai e valabilă propunerea. Mi-a confirmat, aşa că m-am dus la Craiova şi le-am spus că mi-am făcut datoria şi că ca vreau să plec, dar nu au fost de acord nici acum. Am fost la primul secretar de atunci Gheorghe Stoica. S-a purtat foarte urât cu mine. Antrenor era atunci domnul Rădulescu, dar n-a fost chip nici la club să obţin acceptul, aşa că în ianuarie 1986 am plecat totuşi, fară dezlegare, antrenor principal la FCM Brașov.
Foto: Antrenor principal al formaţiei FC Braşov
– Păşeaţi deja pe spinoasa cale a antrenorilor.
– Eu aveam carnet de antrenor din 1981. Atunci nu era o restricţie aşa de mare ca acum, să ai licenţa Pro sau categoria A, eu aveam categoria a II-a atunci şi în liga I se făceau derogări.
Am început pregătirile cu echipa şi mă pregăteam şi eu. Am sperat că-mi vor da drept de joc, dar în retur nu am jucat nici un meci. Echipa era în zona de retrogradare şi am reuşit să ne salvăm. În campionatul următor 1986-1987, după nu ştiu câte etape am primit drept de joc, după ce a dat Braşovul nişte bani şi a dat şi un jucător în schimb.
– Aţi plecat cu totul de la Craiova?
– Da, mi-am vândut apartamentul din Craiova şi m-am mutat definitiv cu familia la Braşov. Atunci am şi primit drept de joc şi am mai jucat până în 1988, exact la 37 de ani.
– O performanţă care nu le-a reuşit prea multora, nici până atunci nici de atunci încoace.
– Eu mai puteam să joc, dar se crease un curent anti-Ştefănescu !
– Cum ,,anti-Ştefănescu’’?
– Eram antrenor şi jucător, idee preluată de la Lucescu, care fusese antrenor-jucător la Corvinul, exemplu care după aceea l-au urmat mai mulţi.
Pe de-o parte era bine că eram lângă echipă şi puteam mult mai ușor să-i dirijez, iar pe de altă parte e adevărat, că trebuia să fiu foarte atent să nu greşesc, că nu mai aveam ascendent moral asupra jucătorilor. Mai aveam 10 meciuri să fac 500 în divizia A şi în returul acela de campionat le făceam.
– Dar detineţi încă recordul.
– Da, se apropie Dănciulescu şi Petre Marin.
– Spre ruşinea mea nu ştiu cine sunt, probabil jucători noi, căci eu fotbalul de acum nu-l mai pot urmări.
– Da ! Dănciulescu e la Dinamo şi Petre Marin a jucat la Steaua şi acum e la Chiajna. Ei s-au apropiat la 40-50 de meciuri.
– Să revenim la Braşov.
– Am continuat până în octombrie 1989, când m-au schimbat.
– Cine v-a schimbat?
– În perioada aceea au apărut nişte echipe, hai să nu fiu răutacios, echipe de familie. FC Olt – echipa familiilor Ceauşescu şi Bărbulescu, Victoria – echipa securităţii şi Flacara Moreni echipa celor de la paşapoarte.
Atunci erau multe aranjamente, genul cooperativei, eu câştig acasă – tu în deplasare, sau echipele mici se rugau de echipele puternice să nu fie bătute cu scor zdrobitor. Erau fel şi fel de aranjamene, probabil şi pe bani. Dragomir plecase la Victoria şi la Braşov a venit Romeo Paşcu, care acum e observator.
Noi am avut un meci cu Victoria, care în perioada aceea începuse să urce şi să aibă veleităţi de mare lider, dorind să ia titlul. S-au întâmplat multe dar eu am fost dat afară pentru faptul că deşi am fost sfătuit de primul secretar de atunci Preoteasa şi de alţi oameni de lângă echipă, că Victoria trebuiă să câştige, necinstit desigur, ne-am opus, cât puteam noi atunci că-ţi era şi teamă şi i-am bătut cu 1-0, prin golul dat de Marin Barbu – Magiun, fost jucator la Steaua şi antrenor, ultima dată la Ceahlăul Piatra Neamţ.
După meciul ăsta au început represaliile asupra echipei. Influenţele de la Bucureşti cu oameni politici de la Braşov, cu primul secretar, primarul, cu cel de la inspectoratul de poliţie. Oricum după 1-0 cu Victoria prin factorii locali şi cred eu, nu pot să vorbesc cu păcat şi prin nişte jucători, pentru că am avut un meci la Bihor, când ne-am dat vre-o 2 autogoluri şi am pierdut cu 6-0 dacă nu mă înşel, au grăbit debarcarea mea.
După meciul ăla m-au chemat la partid:
– Ce se întâmplă tovarasu’?
– Ştiţi cu toţii ce se întâmplă, dar vă mai spun o dată. Dacă eu aleg să continuu aici echipa va fii sub presiune permanentă, fiind posibil să ajungă în divizia B, aşa ca e mai bine ca eu să mă retrag.
– Bine, hai să ne mai vedem, să vorbim cu primul secretar…
Dar ei asta asteptau. Binenţeles că nu ne-am mai văzut, m-au schimbat. A rămas secundul meu Dumitru Anescu, cu care lucrasem aproape 4 ani.
– Complicate-s căile Domnului, mai ales în viaţa unui antrenor.
– Mi-a fost teamă de nişte reacţii cum erau pe vremuri, dar am avut şansa că a venit revoluţia şi din octombrie până în decembrie nu a mai fost timp pentru mine.
După revoluţie m-a căutat Gaţu care era şeful secţiei de fotbal la clubul Steaua. Eu eram în Italia în vacanţă. Am venit în ţară şi m-am întâlnit cu Cristian Gaţu care mi-a propus să vin la Steaua, fiindcă Puiu Iordănescu, prietenul meu şi de atunci şi de azi, avea o ofertă în străinătate. Am vorbit cu Puiu care mi-a confirmat şi m-a sfătuit să accept. Am avut ghinionul ca în vara aceea au plecat aproape toţi jucătorii valoroşi în străinătate şi mulţi jucători care erau la Steaua doar pe perioada stagiului militar s-au întors la echipele lor. În total au plecat 15 jucători. Am început o reconstrucţie împreună cu Florin Marin. Un alt ghinion a fost ca domnul Gaţu a plecat la Ministerul Sportului şi am rămas neacoperit. Deşi la începutul contractului, care era pe 3 ani, mi s-a spus că anul acela nu aveam nici un obiectiv decât reconstrucţia echipei şi să nu cădem din prima divizie, la sfârşitul turului eram la un punct de Craiova, pe locul II sau III, eram în grafic deci şi din nimic, m-au anunţat că mă schimbă.
Era primul meu contract după revoluţie, nu aveam clauze sigure în el…
După aceea am fost la federaţie, la lotul de tineret împreună cu Ţiţi Dumitriu, iar din vara lui 1991 am primit un contract în Qatar la Al Wakra. Am început o muncă nouă şi am câştigat cupa. Ei erau la început. Qatar e un stat micuţ, dar cu mari posibilitati financiare.
Foto: Stefanescu cu sotia, la Palmira in Siria
– Dar nu mi-aţi spus cum aţi ajuns acolo?
– Am un prieten foarte bun, un egiptean Talaat Sheyta, care a fost handbalist şi mare antrenor de handbal în Egipt. E căsătorit cu o româncă. El a deschis o şcoală de fotbal în România, unde am fost invitat să ţin nişte lecţii şi ca recompensă, și printr-o relaţie de acolo, mi-a găsit acest contract. Cu Al Wakra, avându-l ca secund pe Grigore Sichitiu am câştigat cupa, după care am făcut o greşală mare să nu mai continuăm. Era şi greu, pentru că aveam copiii la şcoală. Au venit la mine împreună cu soţia doar în vacanţa de iarnă, pe care au prelungit-o cu două săptămâni, deci au stat cu totul o lună jumătate. Mi-era greu să mai plec şi am rămas în ţară.
Au urmat Bacău, Timişoara, apoi echipa natională, ca secund al lui Iordănescu.
Foto: Gabi Balint, Costică Ştefănescu şi Anghel Iordănescu
– Cum a fost să fiţi antrenorul echipei naţionale, după ce aţi fost multă vreme căpitanul ei?
– La naţională a fost o perioadă extrem de frumoasă. Aveam echipă bună, generaţia de aur şi am avut rezultate foarte bune, dar mare păcat că la Campionatul European am avut o prestaţie slabă.
Foto: Echipa nationala antrenata de Anghel Iordanescu, principal si Costică Ştefănescu, antrenor secund
– După care au urmat alte două echipe româneşti.
În 1999 la Astra Ploieşti, am avut iarăsi o perioada bună, iar în 2000 am fost la Reşiţa în divizia B, având ca obiectiv promovarea. Aveam şi o echipă bunicică, dar am avut şi câţiva jucători, despre care, am avut informaţii, că nu-şi doreau promovarea echipei. I-am scos din lot, după 8-10 etape, echipa a devenit curată, dar a scăzut valoric şi nu am promovat. Atunci am luat decizia, să închei activitatea în România.
Am fost apoi în Israel (2001-2002) la Apoel Hulon şi în alte ţări arabe. Exceptind o lună jumatate, în 2006, când am antrenat U.Craiova.
Foto: Cu soţia în Israel
– Nu mai ştiam că aţi antrenat şi Universitatea.
După promovarea în divizia A, după prima etapă, plecase Stângă şi rămăseseră fără antrenor. Mititelu m-a pistonat câteva zile şi la insistențele lui am acceptat. Echipa era în formare, venea din divizia a B, erau jucători cu experienţă sumară, aduşi de prin Australia, care încă nu se adaptaseră, o echipă care-şi propunea să se formeze. Am avut niște rezultate mai slabe şi după o discuţie cu el, după o lună jumătate am plecat.
Îmi dau seama şi acum că am făcut o greşeală, că am acceptat. Se dovedeşte că toţi antrenorii care au trecut pe acolo s-au plâns de modul cum se comportă, pentru ca el nu înţelege fenomenul. Cred că e preşedintele care schimbă cei mai mulţi antrenori anual. Nu are discernământ să analizeze situaţia.
Cel mai uşor e să schimbi antrenorul. De asta nu are rezultate, pentru că orice antrenor care stă 3-5 luni, o jumătate de an, nu are cum să obţină rezultate.
– Vorbiţi-mi vă rog, despre familia dumneavoastră, dacă au fost de acord cu drumul ales de la început şi dacă v-au susţinut în timp.
– Părinţii mei provin din două familii care au avut pământ. Bunicul meu din partea tatei, chiar a avut mult pământ, a fost şi primarul comunei şi era trecut la chiaburi pe vremuri. Când vremurile s-au schimbat, tatăl meu Năstase Ştefănescu a lucrat ca tractorist şi la o întreprindere de canalizare a apei. Părinţii mei nu au agreat ideea ca eu să fac fotbal. De multe ori aveam divergențe şi chiar dispute serioase pe teama asta, pentru că nu vroiau să mă lase. Ei nu înţelegeau, nu ştiau ce se va întâmpla şi nimeni nu putea ştii. Eu acum îi înţeleg. Puteau ei ştii atunci, că pot ajunge un jucător cunoscut şi apreciat? Deşi erau ţărani, aveau pamânt, părinţii lor tot asta au făcut, dar vroiau ca noi, eu şi fratele meu Ion, mai mic cu 4 ani decât mine, să mergem la şcoală, să facem liceul şi facultatea, să ne rupem din mediul ăsta.
Tatăl meu avusese înainte de colectivizare un tractor nemţesc Lanz, la care a ţinut foarte mult şi deşi toată lumea-l sfătuia să-l vândă, sau să-l ascundă, el nu a făcut nimic şi i l-au luat o dată cu pamânturile.
După 1990 i-am cumpărat tractor şi utilaje şi de bucurie a dormit 2-3 nopţi în el. A muncit până a murit, la 80 de ani, în 1999, dar a fost fericit că a mai apucat să se bucure de el câtiva ani.
Mama mea Elena Ştefănescu trăieşte la Săbăreni şi are 84 de ani.
M-am căsătorit în 1974, la Craiova, soţia mea Mariana fiind din Bucureşti şi avem doi copii, pe Loredana, care s-a născut în 1976 şi Valeriu, născut în 1978.
În 2000, după Reşiţa, ne-am despărţit.
Copiii erau mari, au fiecare familie şi copii. Fata e căsătorita cu un englez, care e reprezentantul unei firme de cafea pe toată Europa de Est, au 2 fetiţe gemene – Sara şi Amder – de 8 luni.
Băiatul e la Braşov şi are şi el o fată – Rebeca, de 6 ani. A avut un spirit de comerciant de mic şi are o pizzerie şi un club în Braşov.
Eu m-am recăsătorit în 2001. Actuala soţie, Maria, deşi e olteancă, născută în Craiova a lucrat în turism de la 18 ani, în zona litoralului. A lucrat la shop, a fost directoare de hotel, la mai multe hoteluri, a plecat în Germania prin căsătorie şi a revenit în Romania în 1990.
Ea are din prima căsătorie două fete, cea mare Elisabeth e căsătorită şi are şi ea o fata – Evelyne, iar cea mică Krystine e în Germania şi mai vine şi în România.
Foto: cu sotia si Evelyne la Hotelul Maryland din Eforie Nord
– Deci numai fete în familie.
– Da, din ambele familii.
– Vreau să-mi spuneţi dacă aţi păstrat relaţii de prietenie cu foştii componenţi ai Craiovei Maxima?
– Da, noi ne întâlneam aproape anual. Împușcătoiu, cel care a fost magazionerul echipei 30 de ani la Craiova, organiza cu diverşi primari, pe la Severin, Corabia, Işalniţa, prin multe zone, diferite meciuri demonstrative. E adevărat că eram şi noi mai tineri. Seara se lăsa cu un grătar şi un spriţ şi depănam amintiri.
Foto: La Craiova impreuna cu familiile Geolgău şi Lung
Primarul din Corabia, organizează dupa moartea lui Oblemenco un memorial anual şi ne invită acolo. Eu nu am mai fost în ultimii doi ani, că nu am fost în ţară, dar am fost de vre-o câteva ori.
Altfel, vorbim la telefon, ne întâlnim, vin ei vara la noi în vacanţă, au venit Geolgau, Lung, Ţicleanu. Cu Balaci ne întâlnim ba la Bucureşti, ba la Craiova. Vorbim foarte mult cu Beldeanu, Lung şi Negrilă.
Anul trecut în Kuweit, în staff l-am avut şi pe Geolgău. Nu ne putem întâlni foarte des, că e distanţa mare, dar ei cei care trăiesc în Craiova sigur se întâlnesc mai des.
– Şi cu alţi fotbalişti?
– Cu Iordănescu ne vedem mai des şi cu Grigore Sichitiu, cu care am lucrat împreună şi suntem prieteni.
Foto: In Dubai, la locuita lui Ilie Balaci
– Privind în spate, dupa o viata petrecută în teren cum vedeţi drumul ales şi ce sfat le daţi celor din fotbalul de azi?
– Să nu uite ca viaţa de fotbalist nu este veşnică şi dacă nu profită acum regretele vor fi tardive!!!
În ce mă priveşte pe mine, consider că am ales drumul cel bun, nu am de ce să mă plâng. Am avut satisfacţii în plan profesional şi în plan sportiv, chiar glorie, am câştigat trofee, am avut posibilitatea să călătoresc afară de la 17 ani. Am văzut cu câteva excepţii aproape toată lumea.
– Dar din toată lumea asta unde vă simţiţi acasă?
Cel mai bine şi cel mai mult stăm la Eforie-Nord. Avem o casă şi în Bucuresti dar mergem mai rar şi avem un apartament în Germania.
Acum în ultimul an când eu am decis să nu mai iau contract am plecat prin Franța, după aceea în toamnă am fost în America la Miami, unde am intenţionat să cumpărăm o casă cu scopul de a face un business. Găsiserăm nişte locaţii, clima e plăcută 9-10 luni pe an, e o zona foarte frumoasă, deja ne-am făcut cunoştinte, dar am ajuns la concluzia că nu merge.
Foto: Cu sotia la Hotel Flamingo din Las Vegas (2002)
– Dar nu am înţeles cum aţi ajuns la Eforie?
– Soţia mea a revenit în Romania în 1990 când a început diferite afaceri în turism. În 1996 a început construcţia unui hotel Maryland, pe care l-a terminat în 1998. Apoi am mai construit un hotel Evelyne în 2004-2005, tot în Eforie-Nord. Au mers bine afacerile.
Eu an de an am fost plecat. Plecam singur prin iulie până în septembrie la terminarea sezonului, când venea şi soţia, care rămânea până în martie-aprilie când revenea să deschidă un nou sezon.
Sper că şi România să-şi revină să putem să facem nişte îmbunătăţiri şi pe litoral că erau nişte semnale în sensul ăsta acum 2-3 ani, când începuseră să vină şi străinii. Şi în turism ca şi în agricultură, în câteva domenii în care România conta, în care avea un cuvânt de spus, ar trebui ca guvernanţii să aibă nişte priorităţi. Nu ştiu doamna Udrea ce poate face din postura asta, dar litoralul românesc e departe de ce ar trebui să fie. Am fost în toată lumea şi am fost şi în Bulgaria, ca sa comparăm. S-au mişcat mult mai bine decât noi şi au şi turişti străini mai mulţi. E adevărat că au şi intrat nemţii în zona lor, au construit foarte mult şi elegant.
Sperăm că vom revenii şi noi. Trebuie să speri, nu trebuie să te lamentezi, poate va găsi cineva modul de a canaliza, nişte eforturi pe niste priorităţi.
– Dintre echipele la care aţi jucat, de care sunteţi mai legat?
– Sincer să fiu m-am simţit legat de Craiova, mult mai mult decât de Steaua, deşi la Steaua am crescut, la Steaua m-am format şi ca jucător şi ca om. Probabil că perioada fiind mai scurtă, mă refer la prima echipa, 1969-1973, deci 4 ani la Steaua, faţă de 12 ani şi jumatate la Craiova, m-au legat mai mult de Craiova.
Nu pot să spun că Steaua mi-a fost indiferentă vreodată. Şi când jucam contra Stelei, jucam cu mare ambiţie, pentru că era numele meu în joc, dar era şi dorinţa de a demonstra, că au pierdut un jucător care a ajuns undeva, sus.
Dacă joacă Steaua cu Craiova, acum mi-e indiferent cine câştigă. Nu ştiu dacă vârsta mea, sau ce se întâmplă la Craiova în ultima vreme, mă face să mă depărtez puţin sufleteşte de grup. Faptul că a încăput pe mâinile acestui patron, care nu a reuşit să facă nimic în aceşti 5 ani, mă face să cred că astăzi Craiova nu mai reprezintă mare lucru pentru nimeni, și perspectivele sunt sumbre. Nu poţi să te gândesti la performanţă dacă nu există un potenţial, un suport financiar. Asta a fost neşansa clubului Universitatea, o echipă atât de iubită, de performantă, că nu a fost uşor sa domini fotbalul din România, în condiţiile în care existau Steaua şi Dinamo.
Regret profund situaţia în care se află azi Universitatea Craiova şi mai grav perspectiva în viitorul campionat !
– Nu vreau să încheiem atât de trist interviul. Să sperăm ca Universitatea va reveni unde a fost cândva.
Vă mulţumesc că aţi găsit timp să stăm de vorbă şi vă doresc în continuare să aveţi succes în tot ce veţi dori să realizaţi.
– Şi eu vă mulţumesc.
Felicitari pentru acest interviu !