Le-am spus ca ma intorc, doar cand ii voi cumpara!

Trecând deseori cu trenul prin Craiova nu puteam să nu observ faptul că pe clădirea Intreprinderii de Utilaj Greu a apărut şi numele POPECI. Constantin Popeci, directorul general IUG de până în 1990, devine 12 ani mai târziu, împreună cu familia, proprietarul acesteia. 

Dialogul nostru a avut loc înaintea aniversării de 70 de ani. Evenimentul a fost marcat de angajaţi, printre altele şi în colectarea a ,,70 de motive pentru care îl iubesc pe OMUL Constantin Popeci’’. Să reţinem câteva dintre acestea:

  • Pentru că ştie să facă observaţii fără să jignească;
  • Pentru că luptă pentru rezultate nu pentru atribute;
  • Pentru că atunci când pierde, nu pierde lecţia;
  • Pentru că are inima în afacere şi afacerea în inimă;
  • Pentru că este vizionar şi un fin observator;
  • Pentru că nu trăieşte în zadar;
  • Pentru că dăruieşte necondiţionat.

Până să ajungă la acest statut şi pe un loc impresionant în Topul Forbes, Constantin Popeci a început de la o vârstă foarte fragedă să facă slalom printre meserii, contribuind fiecare dintre ele la stratificarea unui profil de succes.

Vă invit să-i urmărim povestea.

– Cine au fost părintii dumneavoastră?

Ion şi Trandafira Popeci din  Bumbeşti-Jiu, Gorj.

Când v-au adus pe lume?

– M-am născut în 21 mai 1945.

Sunteţi singurul lor copil?

– Nu. Mai am o soră, născută pe 6 august, cu 2 ani mai mică decât mine.

Amândoi sunteţi născuti în zile de mare sărbătoare.

– Da. Eu fiind născut de Sf. Constantin mi-au şi dat acest nume, dar acesta nu a fost singurul motiv pentru care m-au numit aşa.

– Ce alt motiv a mai existat?

– Tatăl meu a avut un frate bolnav care fiind pe moarte i-a cerut că dacă o să aibă un fiu să-i pună numele Constantin. Este foarte ciudat că eu îl ştiu, că îi vedeam pe fratele acesta al tatei şi pe străbunic, fără să-i fi ştiut. Crescând mare i-am povestit mamei, şi ea zicea nu se poate, că probabil mi-au povestit ei vreodată. Revenind la prenumele meu, deşi unii spun că e un nume prea lung, mie îmi place, că e un nume consacrat. Ţin mult la numele acesta şi de aceea pensiunea din Rânca se numeşte Constantin. Sper ca nepotul meu să-i pună fiului lui numele Constantin.

Ce fel de copilarie aţi avut?

– Am avut o copilărie frumoasă lângă munte! Am avut prieteni, unul  dintre cei mai buni a fost Titu Criveţi, ajuns director la Urdari. La 5 ani mi-am făcut o sapă mică, iar la 8 ani mi-am făcut o coasă. De la 7 ani chiar am dat  bine cu sapa, iar de la 12 ani am dat  bine cu coasa.

Constat că aţi început să munciţi de mic.

– Am muncit foarte mult, dar mie nu mi se părea greu, fiindcă eu credeam că aşa e normal. Credeam că asta e regula. Abia mai târziu am realizat, că probabil atât de greu a fost, încât de atunci niciodată, nimic din ce am făcut nu mi s-a mai părut greu. Orice muncă am mai făcut mi se părea uşoară.

Munceaţi numai acasă sau mergeaţi şi pe la oameni prin sat?

– Numai la noi. Prin sat munceam doar în zi de clacă. Cert e că vin dintr-o familie de oameni muncitori, că moştenesc o genă bună. Într-o zi când tata avea 82 de ani şi eu aveam firmă şi câştigam suficient cât să-mi pot susţine familia, m-am dus şi nu l-am găsit acasă. Era la coasă prin sat, la un nepot. L-am întrebat de ce s-a dus la coasă pe bani şi mi-a  răspuns că nu s-a dus pentru bani, ci că nepotul l-a rugat să meargă să tragă oamenii după el.

Impresionant să facă asta la 82 de ani.

– Aşa e. Eu am învăţat meserie cu tata.

– Adică?

– Tata lucra la Uzina electrică la Sadu, dar avea şi acasă un mic atelier. Nu era mare specialist, dar repara biciclete, făcea tâmplărie, lăcătuşerie, făcea butoaie. Şi eu am învăţat de toate de mic. La 7 ani am făcut prima cheie.

– La 7 ani??? Aţi pilit-o sau cum?

– Am luat amprenta cheii cu un săpun, am prins-o în menghină, şi am pilit-o.

V-a ajutat şi tata?

– Nu, tata nu a ştiut nimic, cheia era doar pentru mine. Îmi doream foarte mult o trotinetă care costă 41 de lei şi fiindcă mama nu a vrut să mi-o cumpere, am găsit eu o soluţie.

– Ce soluţie?

– Bunica mea era văduvă din primul război mondial şi primea pensie. Cu cheia făcută am deschis, am intrat şi i-am luat 100 de lei. Au fost singurii bani pe care i-am furat în viaţă.

– Şi v-aţi cumpărat trotineta?

– M-am dus după ea în Colonie la Fero-Metal. Şef de magazin era unul Lăpăduş. Când a văzut suta de lei mi-a oprit-o şi mi-a spus să vin cu mama. Eu am început să plâng şi abia mi-a dat-o înapoi.

Şi mama a aflat?

– Da, dar şi-a închipuit totdeauna că i-am luat de la ea, pentru că n-am putut să recunosc că am făcut cheia, căci eu aveam de gând să mai iau şi altădată.

– Şi n-aţi mai luat?

– N-am  mai luat! Păţania asta mi-a fost suficientă pentru toată viaţa. Am ascuns banii în acul de la CFR între geamuri, apoi i-am luat, i-am ascuns în altă parte şi i-a găsit sora mea, am avut numai peripeţii cu ei şi asta mi-a fost învăţătură de minte să nu mai iau niciodată.

Dar trotineta, cea care a stat la baza acestui incident, aţi mai cumpărat-o până la urmă?

– Nu am mai luat-o. Mai târziu mi-am făcut eu o trotinetă folosind roţile de la un cărucior de copii, rupt.

– Inventiv de mic!

– Aşa e. La 9-10 ani eram deja la a doua meserie.

– Uimiţi-mă!

– Eram vânzător de pantofi la Coperativă la nea Nelu. Nu ştiam eu de comision la vârsta aceea, dar i-am cerut ca la 100 de lei încasaţi, mie să-mi dea 10 lei. Acum nu-mi mai amintesc cât costa o pereche de pantofi, dar ştiu că cei mai buni pe care mi-i permiteam eu să-i cumpăr costau 113 lei şi că cei de lux pe care nu mi-i permiteam costau 297 lei. După o perioadă m-a schimbat pentru că eu câştigam mai mult decât gestionarul.

– Aţi suferit când aţi fost pus pe liber?

– M-am reorientat rapid.

– O a treia meserie ?

 – Da. Am aflat că se mergea cu caprele prin sat cu 25 lei pe zi plus mâncare şi băutură. Eu m-am dus şi le-am spus că mă duc eu cu doar 10 lei, fără mâncare şi băutură.

Le- aţi spart piaţa!

– Da, le-am luat caprele şi mă duceam cu ele pe la Vişina, le băgam pe după un nuc şi o săptămână întreagă le-am purtat pe un traseu. După o săptămână doar le arătam traseul şi ziua întreagă stăteam în marginea Jiului şi mă jucam cu copiii. După o vreme nu m-au mai trimis cu ele că le băgau ei şi le lăsau singure şi atunci eu m-am dus şi le-am împrăştiat de a trebuit să caute după ele două zile până le-au găsit. Au fost multe peripeţii şi avea mult farmec copilăria mea, iar eu niciodată nu am făcut ceva pentru bani, ci am făcut de dragul de a face ceva.

Am înţeles cum au stat lucrurile la şcoala vieţii. Să ne continuăm povestea cu celelalte şcoli pe care le-aţi absolvit.

– După şcoala generală absolvită în Sadu, la îndemnul tatei, m-am dus la o şcoală profesională la Lupeni. Voiam să mă fac electrician că era o meserie mai uşoară decât cea de mecanic pe care o practica tata. Am dat examen şi am reuşit la electricieni de mină, dar toamna când m-am prezentat la şcoală, probabil că între timp băgaseră pe altcineva în locul meu, nu m-au mai primit motivând că atunci când termin şcoala nu voi avea 18 ani împliniţi ca să pot intra în mină.  Pentru că nu m-au primit am venit şi am făcut croitorie în Sadu.

– Şi croitorie? Aţi trecut pe lângă o altă posibilă meserie.

– Satisfacţie mare am avut după ce am reuşit la profesională la Craiova. Am vrut să devin electrician numai că în anul acela la Craiova, Uzina Sadu nu a avut electricieni ci numai strungari, lăcătuşi şi matriţeri. La examen am fost cu cel mai bun prieten al meu şi vecin, care din păcate a murit anul trecut Popescu P. Ion. Ne-au cazat într-un subsol şi după examenul de matematică eu am răcit foarte tare, încât nu mă mai puteam ţine nici pe picioare. Când m-am trezit dimineaţa, înaintea examenului la română, i-am spus prietenului meu că am visat că la oral mie mi-a picat subiectul ,,Revoltă în port’’ şi lui ,,Uzina vie’’ sau invers şi i-am spus să mai citim încă o dată dimineaţa.

– Şi aşa a fost?

– Da, astea au fost subiectele care ne-au picat amândurora. Până la examen atât eram de bolnav încât au venit băieţii şi m-au dus pe sus, dar important este că am reuşit.

– Fiind atât de bolnav în vara aceea presupun că n-aţi mai încercat o altă meserie.

– Când am venit acasă m-au dus la dispensar la uzina, mi-au făcut injecţii şi m-au pus pe picioare. După ce m-am vindecat, n-am stat acasă, m-am dus pe la Meri, prin Defileul Jiului şi până toamna când a început şcoala, am adunat coarne şi le-am vândut la Lainici unde era centru de colectare. Odată s-a îmbătat gestionarul şi-a venit pe la ora 11 noaptea. Să vii pe Defileul neasfaltat, singur, cu bicicleta, copil de 14 ani, la ora 11 noaptea n-a fost simplu, mai ales că-mi era frică de întuneric. Am avut însă o mare satisfacţie că din banii astfel obţinuţi am putut să fac primele cadouri părinţilor şi surorii mele. Tatălui meu, care avea un scris foarte frumos şi surorii mele ştiu că le-am cumpărat câte un stilou cu peniţa de aur.

– Cum era viaţa prin anii ’’60 la Şcoala profesională în Craiova?

– N-a fost uşor! Primeam în fiecare lună de la părinţii mei 25 de lei, bani de buzunar şi mai lucram şi în fabrică. În loc să plec la ora 100 de pe strung, când se termina programul, eu mai rămâneam pâna la 300, mai lucram, mai făceam curat şi muncitorul îmi mai dădea şi el 25 de lei pe lună. În total aveam 50 lei pe lună, bani de buzunar. Era  2 lei  biletul la film şi 1 leu  grămada de mere sau de pere.

Pe vremea aceea era la modă o tunsoare cicero cu bordură şi cum pe noi la şcoală ne tundeau la zero, ajunşi acum la 15-16 ani voiam să avem şi noi o tunsoare modernă. Mi-am cumpărat o maşină de tuns cu 64 de lei. Învăţasem să tund Cicero aşa că la mine era coadă pentru că eu tundeam cu un leu şi la frizerul care tundea cu 3 lei nu mai era nimeni.

Tot timpul am făcut o muncă cu plăcere şi nici atunci, cum nici acum, nu am irosit banii. De multe ori aveam doar un leu în buzunar şi deşi-mi doream să-mi cumpăr o grămadă de pere,  dar alegeam să nu-mi dau ultimul leu. A fost o perioada aparent tristă, dar noi eram bucuroşi imaginându-ne că aşa este viaţa, că toată lumea trăieşte la fel.

 – Încotro v-aţi îndreptat după absolvirea şcolii profesionale?

– În 1963 m-am întors la Sadu, Gorj şi am lucrat ca strungar în uzină. Aici am făcut câteva modificari, câteva inovaţii, fără să le public, că nu ştiam eu ce însemna asta atunci şi toate astea m-au făcut să-mi doresc să devin inginer. Chiar aveam o prietenă la liceu  şi-i spuneam că eu voi fii inginer, chiar daca va fii să fie asta şi doar cu o zi înainte de a ieşi la pensie.

– Şi ce aţi făcut ca să vă împliniţi visul?

– Am urmat Liceul seral din Sadu, un liceu bun, la admitere am fost 5 pe un loc. După ce am fost admis mi-am dat şi interesul să învăţ, căci îmi urmam ţelul meu.

– La ce facultate aţi mers ?

-După ce am absolvit liceul, fiind încă strungar, m-am dus să mă învoiesc. Ceream şi eu o săptămână de concediu fără plată ca să pot să particip la examen. Directorul de atunci al uzinei Staicu Dorin mi-a spus că ,,nu toţi ciobanii de la Bumbeşti ajung ingineri’’.

Dacă azi vorbim, înseamnă că această prezicere nu v-a demoralizat.

– Nu am renunţat. Am plecat la examen şi ei mi-au desfăcut contractul de muncă, dar am avut noroc că am fost admis.

– Tot la Craiova ?

– Nu. La Timisoara. Ion Voiculescu  cu care lucrasem în acelaşi atelier, primar al Craiovei şi preşedinte al Consiliului Judeţean Dolj după revoluţie, era student la Timişoara. El m-a sfătuit să dau la sudură că el era la TCM. Aşa am făcut, am ales Facultatea de Mecanică, specialitatea sudură

– Ce fel de student aţi fost?

– Am fost şef de grupă, şef de an, vicepreşedinte pe centru universitar. Dădeam spectacole cu Phoenixul, organizam seri de dans la facultate sau cantină şi câştigam destul de bine pentru perioada studenţiei. Era şi foarte plăcut să fii cunoscut.

Ce aţi ales la repartiţie?

2– După absolvire am vrut să mă întorc în Sadu. Eu eram primul din grupă şi exista o singură secţie de sudură pe ţară, dar postul pe care-l vizam eu era pentru altcineva. De atunci, fiindcă m-au refuzat pe mine, un băiat necăjit, am spus că eu în Sadu nu mă mai întorc şi aşa a fost, m-am ţinut de cuvânt. Am luat repartiţie la Electrotehnica Bucureşti. Greu şi la Bucureşti. Era perioada anului 1972 când nu aveai voie să subînchiriezi. Nu aveam unde să stau. M-am dus la directorul Ionescu şi i-am spus că e obligat să-mi dea o locuinţă, dar că dacă nu are, să-mi dea măcar o cameră într-un cămin, sau un birou unde să pun capul noaptea. Nu mi-a dat, aşa că am plecat în armată şi apoi a fost reorganizarea şi când nu mai ştia nimeni pe unde sunt am ajuns la Sibiu de unde era şi soţia mea, că între timp mă căsătorisem.

– La Sibiu la ce unitate aţi ajuns?

– La Întreprinderea de Piese Auto, Compa de azi! Am lucrat foarte mult aici, luându-mi chiar o planşetă pe care am montat-o în sufragerie. Lucram şi de acasă pentru fabrică şi am fost apreciat. Sunt foarte multe articole despre mine din vremea aceea în care eram numit ,,un tânăr inginer cu expoziţii  la New York sau Moscova’’, pentru că făceam foarte multe inovaţii. Atunci mi-am luat şi maşina. În anul II am devenit Şef Atelier Proiectare Constructivă. Normal ar fi fost să primeşti acest post după 6 ani şi cu derogare după 4 ani, iar eu l-am primit după un an. Totuşi probleme apăreau şi aici.

Ce probleme?

– Au începeput să mă reclame, că mi-am luat maşina, că sunt oltean, că m-am zbătut şi dau din coate. Nu mă înţelelegeam nici cu soacra mea, eu fiind oltean şi ei ardeleni, aşa că deşi eram apreciat, deşi  aveam un inginer şef, Carabulea, un om deosebit care ţinea foarte mult la mine şi atunci când a auzit că vreau să plec mi-a spus ,,băi Popeci, numai peste cadavrul meu pleci’’, eu eram decis să plec. I-am spus soţiei că daca sunt bun aici, voi fi bun şi în altă parte şi i-am propus să plecăm în Oltenia, fie la  Tg-Ji, ca era aproape de Sadu,  fie la Drobeta Turn-Severin, la Slatina, la Râmnicu Vâlcea sau Craiova, locuri unde se construia. Soţia mea a zis că dacă totuşi plecăm, să mergem într-un oraş mai mare şi aşa am ales Craiova.

Reveneaţi după câţiva ani în Craiova. Cum v-a primit de astă dată?

– Când am venit aici în locul fabricii în care vorbim azi era viţă de vie şi porumb. Piatra de temelie la IUG s-a pus de către Ceauşescu în 15 septembrie 1975, anul ăsta se împlinesc 40 de ani, dar efectiv lucrarea a început în anul 1976. Eu am fost angajat la 1 august 1976, fiind al nouăsprezecelea  angajat al fabricii.

Mi-a fost foarte greu la început pentru că nu aveau de lucru şi eu nu ştiam asta. Îmi dădeau să fac tehnologia unui şurub, mie care la Sibiu condusesem Atelier de Proiectare, făcusem proiecte cu metode de măsură şi control electrice, electronice şi pneumatice şi aici îmi dădea doar să fac un şurub. Până la urmă şeful mi-a spus că nu are ce să-mi dea de lucru, am înţeles, aşa că m-am specializat în sudură.

Peste 2 ani, în 1978 văzând că nu faceam planul şi că eram penalizaţi m-am dus la directorul de atunci şi i-am spus să-mi dea o formaţie şi eu voi face planul întreprinderii. Directorul a dorit să afle ce aşteptări aveam, dacă voi reuşi să fac planul. I-am spus ca am avut un exemplu, Carabulea Inginerul Şef Conceptie, de la Sibiu care a fost modelul meu, omul la care ţineam foarte mult şi mi-am dorit să fiu asemeni lui. Am bătut palma cu directorul, am făcut planul şi după 2 ani am venit la dânsul să-mi dea postul de Inginer Şef Concepţie.

Şi vi l-a dat?

– Nu, mi-a spus să rămân acolo unde sunt că fac bine producţia. Şi ca o curiozitate, de-a lungul carierei mele vreau să vă spun că am ocupat toate posturile, în afara celui de inginer şef concepţie pe care mi l-am dorit foarte mult.

În ce an aţi devenit director general la IUG?

– În februarie 1982 şi până în 1990.

– În 1990 ce s-a întâmplat?

– A fost revoluţia şi schimbarea. În 3 ianuarie 1990 când mă îndreptam  spre serviciu în Calea Bucureşti m-a aşteptat directorul tehnic să-mi spună să nu vin că sunt toţi organizaţi. Am venit fără nicio ezitare. Au început într-adevăr unii să mă huiduie, dar eu le am spus că nu e nici o problemă că nu mai vor să fiu eu director, doar că nu trebuie să încurcăm fabrica, mai ales că aveam un singur contract de 21.000.000 dolari cu firma  Macor. S-a votat şi a fost ales Paulon şeful FSN ului, iar eu am fost al doilea. Cel pe care l-au ales a fost un şef de secţie, pe care eu l-am schimbat pentru că făcuse o mare prostie, m-a minţit. Acum el a apărut că dizident. Eu i-am şi spus atunci, că dacă incidentul s-ar fi petrecut după ’’90 cu siguraţă  l-aş fi dat afară,  dar că pe timpul lui Ceauşescu nu-l puteam da afară. La finalizarea votării, mie mi-au propus să fiu director tehnic, dar nu am acceptat.

– De ce ?

– Le-am spus că dacă mă schimbă înseamnă că nu sunt capabil. Aşa că am mai rămas o vreme, doar pe post de inginer gradul I. Nu au fost momente tocmai plăcute pentru că stăteam într-un birou şi vedeam că oamenii mai mult vorbeau decât lucrau şi se uitau la mine cumva să mă păzească…

– Şi cum aţi ,,evadat’’ din această stare?

– În martie 1991 când s-a dat legea 31, a societătilor comerciale, mi-am făcut firma a mea şi am  şi plecat de la IUG. Când a fost vorba să aleg denumirea, eu m-am hotarat pe loc să-i pun numele firmei Popeci, ca să ştie lumea cu cine are de a face. Asta pentru că în perioada aceea apăreau fel şi fel de firme, cu fel şi fel de denumiri, despre care se spunea că în spatele firmei X e mafiotul cutare, în spatele firmei Y e şmecherul cutare. Au venit cei de la poliţie la mine să-mi schimb numărul maşini. Eu aveam  numărul 1 DJ 171 şi eu am fost foarte mândru de maşină şi de numărul ei. Mă cunoştea lumea pe mine, cunosteau maşina, şi ei voiau să-mi dea număr de camion. Nu am fost de acord. Dacă aş fi fost, însemna că am ceva de ascuns şi nu era cazul. Aşa că le am spus că această maşină va avea acest număr până la sfârşit. Când i se va schimba numărul o s-o tai.

– Ce-aţi făcut odată plecat din IUG, cum aţi început?

– Am luat împrumut de 300.000 lei, în condiţii care s-au dovedit dezavantajoase, dar la momentul acela nu ştiam că or să crească dobânzile. Cu banii aceştia am cumpărat un strung vechi pe care l-am reparat singur şi am început dupa 16 ani de şefie, să lucrez din nou pe strung. N-a fost o treabă uşoara!

– Eraţi singur?

– Prima dată lucram doar eu.

După 4 luni de la plecarea mea am citit în ziarul local un articol în care liderul de sindicat scria ,,ce director am avut noi şi l-am dat afară’’ şi au venit să mă întorc.

– Şi v-aţi întors?

– Nu numai că nu m-am întors, dar le-am spus că mă întorc doar când îi voi cumpăra.

O vorbă care tot circulă în zilele noastre spune ,,ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se întâmple’’

– Vă daţi seama că nu mă gândeam prin iunie – iulie 1990 că aş putea să cumpăr, am zis aşa într-o doară.

– Să revenim la ce se întâmpla imediat după plecarea din IUG.

3– Tot atunnci în 1990 într-o benzinărie m-am întâlnit cu un muncitor de la montaj, Vasile şi nu mai ştiu cum, care mi-a spus că nu m-a votat, că a fost sfătuit să nu mă voteze, dândui –se drept argument că dacă Popeci nu va mai fi director, va muri de foame. Şi el de dragul de a mă vedea mort de foame, nu  m-a votat.

Şi nu numai că n-aţi murit de foame, dar până la urmă chiar i-aţi cumpărat.

– Când l-au ales pe Paulon, eu le-am spus că e un tip slab, nu ca pregătire, că el era un băiat deştept, dar organizatoric era slab, le-am spus  că o să-i distrugă şi o să şi dea şi demisia. Aşa a şi fost după 6 luni şi a dat demisia şi a venit la mine să-l angajez.

– Şi l-aţi angajat?

– Nu, i-am spus ca dacă nu mi-a fost loial în fabrică şi-a şi distrus-o, nu mă pot baza pe el. Eu am început să lucrez cum v-am spun mai întâi singur, apoi am angajat 2 oameni, 5, 10, 15 şi m-am dezvoltat continuu de aşa manieră încât astăzi, aici, am ajuns să avem aici 800 de oameni.

– Povestiţi-mi cum aţi ajuns să cumpăraţi IUG-ul?

– IUG era în 2002 în insolvenţă şi nu plăteau nici gazele, nici curentul şi 98 % din cifra de afaceri reprezenta doar cheltuielile de personal. Era un dezastru şi a fost scoasă la vânzare. Când m-a auzit că vreau să cumpăr IUG-ul soţia mea mi-a spus că divorţează. Ea cunoştea bine ce se întâmpla pentrut că a fost şefa laboratorului chimic de la început.

– Soţia a mai rămas în IUG după ce aţi plecat?

– A mai rămas încă un an şi jumătate, sau poate mai mult şi când a fost vorba de restructurări trebuind să reducă şi pe cineva, că se redusese şi volumul de muncă de la laborator, ea a zis că decât să plece tehniciana, mai bine pleacă ea că avea şi unde să plece. Poate o şi puneau pe liber, dar nu s-a ajuns acolo, pentru că ea a cerut să plece, că să poată rămâne ceilalţi.

În urmă cu ceva vreme am făcut un interviu cu Ion Voinea fost director mulţi ani la Intreprinderea de Maşini Unelte din Tg- Jiu, care a avut un parcurs asemănător cu al  dumneavoastră. M-a uimit când mi-a spus că după ce a plecat din fabrică nu a mai călcat niciodată prin ea deşi la vremea interviului trecuseră de atunci 20 de ani. La dumneavoastră cum a fost?

– Nici eu nu am mai intrat niciodată în firma de când am plecat şi până am cumpărat-o. Niciodată nu am cumpărat nimic din IUG. Şi chiar au vândut şi maşini şi utilaje, dar eu nu am cumpărat, că nu am vrut să mi se reproşeze că am influenţat cu ceva. Chiar am fost o dată în Turcia şi de două ori în Iugoslavia cu marfă cum se obişnuia prin anii ’’90 şi niciodată nu am avut burghie sau altceva ce aş fi putut lua din fabrică. Am avut hârtie igienică, pahare, drob de sare cu care făceam 50, 100 de mărci, o nimica toată.

– Povestiţi-mi cum a fost când aţi cumpărat întreprinderea. Ce aţi simţit, şi ce aţi trăit?

– Am negociat 6 luni de zile. Într-adevăr a fost o perioadă foarte grea, pentru că nu mă primeau la discuţii. După ce am negociat, nu semnau contractul. Eu am avut răbdare şi contractul s-a semnat în 24 octombrie 2002 şi l-am luat pe numele fiului meu, dintr-un singur motiv.

– Care?

Avramescu care era directorul unei firme, a murit atunci şi copii lui nu au putut să o treacă pe numele lor, că trebuia evaluată cu 16% taxa de succesiune şi nu aveau aceşti bani. Eu mi-am spus că am un băiat foarte serios şi se va descurca el când va trebui să o treacă pe numele nepoţilor mei.

– Când v-aţi întors la IUG pe câţi dintre salariati îi mai cunoaşteţi?

– În 1990 la IUG erau 4.800, aproape 5.000 de angajaţi şi când am revenit mai erau doar 480. Îi ştiam pe toţi care erau angajaţi de către mine. Chiar am  făcut un calcul, de a lungul timpului, am angajat cam 10.000 de oameni. Atunci în 1990 cei mai răi, cei mai vocali au fost cei pe care i-am ajutat cel  mai mult, dar eu le am găsit şi lor o scuză.

– Ce scuză?

– Oamenii au fost răi pentru că şi-au spus: ,,A fost Revolutia, şi eu am acelaşi serviciu, acelaşi salariu, aceeaşi maşină, am acelaşi şef… ’’. Şi-au dorit să schimbe şi ei ceva, şi m-au schimbat pe mine! Şi-au zis probabil că ,,dacă pe mine m-a ajutat aşa, înseamnă că pe altul l-a ajutat şi mai mult’’. Ajutat, însemna fie că îl luam cu casa din Craioviţa şi îl aduceam în Calea Bucureşti, fie că îl promovam în funcţie, nu că aveam un interes, era în interesul firmei, dar ei se considerau ajutaţi. Atunci probabil fiecare din cei pe care i-am ajutat şi-au spus că pe alţii i-am ajutat mai mult şi de asta au fost răi cu mine în acele zile. După 10 ani când nu venisem aici, în 1999 i-am chemat pe cei care au fost cei mai vehemenţi la Conacul lui Barbu Drugă de la Cetate şi am dat o masă, că deja acum câştigam bine, eram om de afaceri, întreprinzător şi le-am spus că-i iert pe toţi, că eu nu ţin supărare. Le-am spus că azi e 22 decembrie1989, că nu s-a întîmplat nimic şi am fost singurul care am plâns.

Din păcate s-a greşit foarte mult când s-au făcut acele schimbări la conducerile întreprinderilor pentru că erau profesionişti. Nimeni nu punea directori de întreprinderi cu pile. Cum erau fraţii Voinea la Tg-Jiu că-i cunosc foarte bine, şi pe ei şi pe tatăl lor care a fost şeful garajului la Sadu. Directorii nu erau puşi pe pile, ci erau profesionişti care şi-au văzut de treabă.

Am vorbit cu un bătrân ilegalist care mi-a povestit că atunci când s-a făcut naţionalizarea în 1948 Gheorghiu Dej l-a trimis în Germania la un economist, nu-i mai reţin acum numele, care a pus Germania pe picioare şi după Primul Război Mondial şi urma să o pună şi după cel de al Doilea Război Mondial. Gheorghiu Dej l-a trimis la el să întrebe ce părere are despre naţionalizarea principalelor mijloace de producţie pe care o făcuse la noi. S-a dus şi la o recepţie a ajuns lângă acel economist şi i-a spus că e român, că la noi s-a făcut naţionalizarea şi l-a întrebat ce părere are. Răspunsul lui a fost că ,,am făcut o treabă foarte bună, numai că am uitat să naţionalizăm şi conducerea şi că vor trece 50 de ani, până vor fi formaţi noi conducători’’. După 50 de ani noi am fost aceia şi a venit o nouă schimbare. Şi această schimbare se face foarte greu, pentru că este o selecţie, mai ales că după 1990 nimeni nu a vrut să se mai facă inginer. Toată lumea a vrut să facă Dreptul. Inginerii de abia acum în ultimul an au început din nou să aibă căutare pentru că industria începe să se dezvolte din nou. E adevărat că încă nu se câştigă cum câştigă un dealer auto. Eu am şi divizie auto şi avem comisionul ca în Germania, dau un salariu mai bun decât în România pentru că avem concurenţă şi dacă nu dau îl pierd. Piaţa îţi reglează salariile. Sunt optimist însă că şi noi vom creşte productivitatatea şi atunci vom creşte şi salariile. Din discuţiile cu firmele mari, cu aceste concerne ştiu că au sarcina să dea cam 30% din producţie în ţările din Uniunea Europeană non-euro. Asta înseamnă că ne vor sălta şi pe noi, căci ei dacă vin cu o lucrare, vin şi cu o idée, ne impun termene, ne impun preţuri şi asta va avea ca efect creştea productivităţii.

Revenind la preluarea IUG, din aproape 5.000 de angajaţi câţi erau în anii 90, mai rămăseseră doar 480 şi astăzi suntem 800. Am crescut numărul de angajaţi şi producţia de utilaj greu. Satisfacţia cea mai mare a fost când am primit de la AVAS o notificare după 5 ani, în care ne-au felicitat că e singurul contract în care toate punctele au fost respectate aşa cum au fost prevăzute: preţ, investiţii, mediu. A fost o bucurie pentru noi, pentru că asta demonstra că suntem serioşi.

– Lucraţi şi pentru export la IUG?

– 90% din producţie o facem pentru export. Beneficiari noştri sunt:

  • ABB Sudia
  • Siemens
  • Thyssenkrupp
  • Grupul SMS, Siemag, Demag
  • General Electric
  • Airbus
  • Caterpillar
  • Sulzer

Pentru că ne-am făcut datoria suntem apreciaţi, cunoscuţi şi recunoscuţi ca cea mai mare unitate de prelucrări şi montaj din Europa. Suntem con­dam­naţi la perfecţiune!

Singurul sector unde livrăm mai mult în ţară este în domeniul mineritului, căci între timp am  mai preluat şi UMR-ul Rovinari, activitatea pe care o avea la Tg-Jiu Rominexul si activitatea de proiectare de la Timişoara. În partea de utilaje miniere de suprafaţă deţinem majoritatea secretelor şi facem lucrări de calitate pentru care suntem apreciaţi. Credem că pe viitor se va dezvolta şi UMR Rovinari, să lucrăm mai mult, ca să nu aşteptăm prea mult după dezvoltarea mineritului. Pentru asta am făcut modernizări şi am cheltuit peste 10 milioane de euro ca să putem face şi export. Dorinţa noastră este să avem 50-60 % din producţie şi de la Rovinari pentru export şi doar restul să fie pe plan local, pentru mentenaţă şi minerit.

După IUG şi UMR am preluat şi REUT Craiova, unde am făcut un parc industrial pe Strada Caracal unde lucrează şi acolo vreo 2-300 de oameni. Am cumpărat halele de la 7 Noiembrie unde lucrasem la începuturi şi mai târziu am cumpărat şi terenul.

În total în toate firmele noastre astăzi suntem peste 1.000 de angajaţi.

Apropo de cei 1.000 de angajaţi, pe surse am aflat că faceţi foarte multe pentru ei .

– Aşa cum v-am spus când am început o acţiune niciodată nu mi-am făcut un calcul cât o să câştig. Am avut fler. Poţi să faci un calcul al rentabilităţii, dar care poate să nu se confirme.

Trebuie să simţi ceeea ce faci. Eu simt că dacă fac ceva pentru oameni şi ei dau mai mult pentru firmă. Simt că nu contează întotdeauna numai salariul, contează şi comportamentul, contează ce faci pentru el şi familia lui şi contează cum îl respecţi pe om. Am investit şi într-o bază sportivă cu 3 Săli de sport unde facem sport. În fiecare marţi, la ora 1600, joc fotbal cu muncitorii, inginerii sau colaboratorii firmei. Deşi împlinesc 70 de ani nu pierd nici un meci, niciodată. După fotbal întotdeauna de la 1800 la 2000 toţi primesc o masă. Acum sunt chiar zilele firmei şi avem un turneu şi toată lumea care vine primeşte un suc sau o bere din partea firmei. Până anul asta  îi trimiteam pe toţi 800 de oameni în concediu pe litoralul Greciei, în serii de câte 50. Anul ăsta am găsit o altă variantă, vom pleca toţi odată în concediu în luna august şi nu mai e posibil să-i trimitem pe toţi 800, dar încet, încet vom găsi o soluţie.

RachetaNici n-aş vrea să spun câte fac pentru oamenii de aici de la ochelari şi pînă la dantură că s-ar consideră că mă laud, dar aş vrea să vă vorbesc despre bursele care reprezintă o strategie nu neapărat de a-i face omului bine, ci de a pregăti oamenii pentru noi. Am dat 70 de burse pentru elevii de liceu. Au revenit nu au stat mulţi, acest proiect nu au dat rezultatul scontat. Rezultatul cel mai bun l-au dat bursele pentru facultate. Şi acum avem burse date la băieţii deştepţi, la copiii angajaţilor noştri sau pur şi simplu la muncitori din fabrică, strungari, lăcătuşi, frezori care vor să meargă să-şi continue studiile. Nu mă opun cu plecarea la facultate niciodată că ştiu ce am păţit eu când Staicu s-a opus la plecarea mea. Ca un fapt divers vreau să povestesc o întâmplare de prin 1984-1985, când eram în conducerea ministerului ca întreprindere de grad special şi am mers la o şedinţă. Când am ajuns acolo, Staicu Dorin, fostul director de la Sadu făcea prezenţa. Când m-a întrebat cum mă numesc, i-am spus ca sunt ,,ciobanul de la Bumbeşti’’.

A înţeles ce voiaţi să-i spuneţi?

-Nu, nu-şi mai aducea aminte. I-am explicat că eu sunt ăla căruia nu i-aţi dat voie să plece, să dea examen la facultate. Tot la acea şedinţă, în sală l-am găsit şi pe Ionescu, directorul pe care îl găsisem la Electrotehnica. Nici el nu-şi mai aducea aminte de mine, dar a concluzionat că a făcut bine că nu mi–a dar casă, că poate azi eram director în locul lui…

Chiar dacă cei doi sus-numiţi nu-şi mai aminteau sunt sigură că tot parcursul, că toate realizările vor rămâne. Mă bucur că v-am cunoscut şi vă mulţumesc că aţi acceptat să-mi spuneţi povestea dumneavoastră.

– Şi eu vă mulţumesc!

Maria Băcescu

13.10. 2015

 

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.