Sufletul meu va simti mereu o mare bucurie la gandul ca apartin acestui tinut !

Constantin Dogariu a plecat din Gorj în urmă cu ceva vreme ca tânăr student al Politehnicii bucureştene, deşi în liceu cochetase cu ideea de a deveni stomatolog. Alegerea făcută a fost de bun augur aşa încât astăzi, după ce a urcat pas cu pas toate treptele universitare, este Profesor Universitar Doctor Inginer la Catedra de Maşini şi Sisteme de Producţie la Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti. Pe lângă activitatea laborioasă în plan didactic, tehnico-ştiinţific şi de cercetare pe care i-o conferă statutul profesional, Constantin Dogariu a dezvoltat numeroase colaborări cu firme din lumea întregă, din industria de automobile şi aeronautică.
    Împreună cu soţia sa Maria şi cu cei doi băieţi Cătălin şi Răzvan formează o familie fericită şi împlinită, o adevărată echipă, care poate fi cheia succesului în multe din competiţiile în care s-a înscris.

– Sunteţi în învăţământ universitar politehnic de aproape 27 de ani, ce şcoli aţi urmat pentru a ajunge aici şi care au fost dascălii care v-au modelat destinul pân’ la urmă?
– Şcoala generală am făcut-o la Muşeteşti, ca toţi copiii din satul Arşeni. Din clasa I am făcut zilnic 5- 6 km, dus-întors. Cum în Arşeni vieţuiesc doar 20 de familii, mult timp am fost singurul copil de aici, care făceam naveta. Erau condiţii foarte grele. Dimineaţa plecam la ora 6:30, ca să ajung la 8 la şcoală, prin  zăpadă, prin ploaie, prin vânt, iar câteodată îmi mai tăia şi câte un lup calea. În zilele foarte dificile, în special iarna, mă mai găzduiau unchiul şi mătuşa mea, familia Lărgeanu, care locuiau aproape de şcoală. Am învăţat bine, mi-a plăcut cartea. Tatăl meu, Miron, mi-a spus tot timpul că am de ales între a mă duce la pădure, la spart lemne sau a învăţa carte pentru a ajunge cineva în viaţă. L-am ascultat şi am ales cartea.
La Muşeteşti am învăţat cu toată floarea cea vestită, cei mai renumiţi profesori ai comunei din acea vreme. Învăţătoarea mea a fost doamna Elena Zgovancu. Directorul şcolii era (în primii ani) profesorul Lupulescu, profesor de limba română de la Bălăneşti, un om extraordinar. Îmi amintesc cu multă bucurie de profesorul  Gheorghe Zgovancu de matematică,  de profesorul Gheorghe Roşculete de geografie care mi-a fost şi diriginte,  profesoara de franceză Ana Roşculete, de profesoara de română Paulina Zgovancu- Dumitraşcu,  oameni deosebiţi extraordinari, de la care am învăţat multe şi am şi rămas cu amintiri foarte plăcute. Aici am început să îndrăgesc foarte mult matematica. De fapt, cel care a fost iniţiatorul meu în tainele matematicii a fost fratele meu cel mare, Ion, dar sub îndrumarea profesorilor de la şcoala din Muşeteşti (domnii Ciobotea, Zgovancu şi Popescu) am continuat să aprofundez şi să înţeleg această frumoasă disciplină care mi-a marcat viitorul.
După şcoala generală am plecat la Tg – Jiu cu gândul de a mă înscrie la Liceul Ecaterina Teodoroiu – Numărul 2 pe vremea aceea, dar fiindcă fratele de dinaintea mea, Doru,  tocmai termina Liceul Tudor Vladimirescu m-a sfătuit să merg şi eu la Tudor. Şi aşa am făcut. M-am înscris aici, fără ca să ştie părinţii. Şi la Tudor, am avut profesori foarte buni, dovadă faptul că din primele trei clase ale generaţiei mele, majoritatea absolvenţilor am intrat din prima pe la diverse facultăţi din ţară. Nu au fost mai mult de  unul sau doi colegi care au rămas pe dinafară. La celelalte clase reuşita poate nu a fost la  fel de mare, dar în cele trei clase a fost deplină. Liceul era de foarte bună calitate. Am fost coleg cu Mihai Bogza care a fost viceguvernator al BNR, acum preşedintele Bankpost, Nicolae Jitea medic chirurg la spitalul Colţea care a intrat primul la medicină cu media 9,98, iar de profesori ce să vă mai spun şi acum îmi aduc aminte demonstraţiile pe care le făcea la matematică Domnul Profesor Mladin. Am avut de învăţat foarte multe de la profesoara de română doamna Angheloiu, de la profesorii de fizică Constantin Vasile şi Cancer  Numitor somităţi în domeniul fizicii profesorul de istorie Victor Cosmulescu. O influenţă deosebită asupra mea a  avut-o profesorul de sport Nicolae Curelea, un om nemaipomenit, care mi-a fost o perioadă diriginte. Ne era ca un frate mai mare. Sportul era tratat ca orice materie, avea importanţa lui. Prima mea notă la sport a fost 3 şi de atunci am înţeles că toate materiile trebuie tratate cu seriozitate.

– Cu asemenea dascăli, despre care vorbiţi cu mare consideraţie, după atâta vreme, începea să se contureze şi pentru dumneavoastră o carieră didactică?
– Mi-a plăcut întotdeauna foarte mult matematica, dar eram pregatit să dau la stomatologie fiindcă fratele meu Anghel era medic stomatolog şi eu visam să-l urmez. Profesorul Mladin mi-a spus însă că fac o mare greşeală, dacă mă duc la medicină, pentru că eu, cu mintea mea şi cu matematica pe care o ştiu,  voi fi printre vârfuri în Politehnică.

– Şi v-a convins?
– M-a convins. Am mers acasă şi le-am spus părintilor despre discuţia cu domnul profesor Mladin. Fiindcă fratele mai mare ca mine, Doru, dăduse la medicină şi avusese ceva eşecuri, nu a intrat din prima (dar a reuşit şi el să termine ulterior facultatea de stomatologie), m-a pus pe gânduri. M-am consultat cu părinţii şi cu fraţii în ce direcţie, să pornesc. Mama mea, Maria, m-a susţinut spunându-mi că nu trebuie să ne facem toţi doctori, că ar fi bine, să avem în familie şi alte profesii.
Cu toate că participasem la olimpiadele de biologie  şi anatomie şi reuşisem să acced în fazele  superioare, am renunţat şi m-am îndreptat spre matematică, pe care de fapt, n-o abandonasem niciodată, mie chiar mi-a plăcut matematica.

– Aţi regretat vreodată alegerea aceasta?
– Niciodată nu am regretat alegerile făcute. Consider că am făcut totdeauna ce trebuia. Am intrat la facultate la Politehnică, bursier şi am terminat printre primii, cu o medie peste 9,50. Am primit repartiţie guvernamentală în învăţământ în Institutul Politehnic Bucureşti, dublată de o repartiţie în producţie pentru o perioada de stagiatură de 2 ani (august 1981- septembrie 1983). Am considerat aceasta ca fiind un lucru foarte bun, repartiţia aceasta fiind ca o a doua facultate, pentru că cu această ocazie am învăţat cu adevărat să aplic cunoştinţele teoretice dobândite. Cred că şi astăzi toţi absolvenţii ar trebui să fie obligaţi să facă o stagiatură în producţie, oricât de scurtă ar fi aceasta.

– Cum v-aţi descurcat financiar în şcoli?
– Şi în facultate, ca şi la liceu dealtfel, am avut bursă republicană.Vara, în vacanţe, munceam unde era nevoie, la pădure în silvicultură, la cules zmeură sau la cosit pe plaiurile Bumbeştiului. În perioada cursurilor mai făceam şi meditaţii cu elevi. Îi pregăteam la matematică şi la fizică pentru admitere în treapta I sau  a II- a de liceu, precum şi pentru admiterea la facultate

– Cum îi găseaţi pe copii?
– Prima dată a fost greu, până am început. Au fost la început copiii cunoştinţelor şi rudelor, apoi vorba s-a dus şi aveam cereri de nu mai reuşeam să fac faţă. Într-un bloc am făcut meditaţii aproape cu copiii tuturor familiilor, care erau de aceeaşi vârstă şi care locuiau acolo.

– Să revenim la finalul facultăţii, pe care aţi absolvit-o cu brio. Unde aţi făcut stagiatura?
– Am avut şansa să o fac la Întreprinderea de Maşini-Unelte pentru Presare şi Forjare din  Tg –Jiu, azi MIRFO, unde se făceau lucruri deosebite în acea perioadă.

– La ce Secţie aţi lucrat la Maşini Unelte?
– La Atelierul de Proiectare. Am fost primit în marea famile a persoanelor venite din Muşeteşti. Ni se spunea neamul muşeteştinilor, pentru că eram  din Muşeteşti, împreună cu Domnul Director Ion Voinea, cu Inginerul Şef Constantin Şandru (care nu era din Muşetesti, dar  de pe aproape, de la Drăgoeşti-Crasna) şi cu alţi ingineri Costică Nistorescu, Iordache Tătaru, şi mulţi muncitori, maiştri şi tehnicieni. Eram priviţi de unii cu respect, de alţii cu mai puţin respect, dar oricum, nu am nicio amintire neplăcută din perioada aceea. Aici mi s-a dat şansa să fac proiectare şi să şi aplic ce proiectam. Tot ce am proiectat am executat, nu am făcut proiectare doar de dragul proiectării. Am avut şansa să văd executate toate proiectele mele din perioada aceea. Am învăţat o mulţime de lucruri, extraordinar de interesante de la muncitori şi  de la tehnicieni. Meseria asta de inginer nu se poate învăţa numai din carte. Ca să fii un bun proiectant trebuie să ştii mai întâi cum se execută toate piesele care fac parte dintr-un proiect. De aceea zic că acolo am avut şansa să lucrez cu oameni deosebiţi. E adevarat că i-am şi ascultat. Nicioadată nu am trecut prin faţa unui muncitor ca un inginer, ci pur şi simplu, ca un tânăr, care vrea să înveţe. De cele mai multe ori înainte de a începe un proiect m-am consultat şi m-am sfătuit cu muncitorii. Domnul Cartianu era normator aici şi la dânsul şi la ceilalţi colegi mă duceam şi discutam probleme legate de producţie.
În primele trei săptămâni aici, am făcut comenzi numerice ale maşinilor-unelte care erau în perioada de pionierat a comenzilor numerice. Am lucrat atunci împreună cu Iordache Tătaru la comanda numerică a unor piese complexe. După o perioadă de mai puţin de o lună  Domnul director Voinea m-a chemat şi mi-a spus că trebuie să asimilăm toată producţia de hidraulică în fabrică, deoarece nu mai putem să importăm nimic, fiindcă aşa erau vremurile şi recomandările. Se stopaseră toate importurile. Mi s-a dat mână liberă, să fac cu mintea mea de tânăr inginer, să pregătesc totul pentru a începe o producţie de hidraulică, de foarte înaltă tehnologicitate, o hidraulică de presiuni înalte. Nu exista nicăieri în ţară ceea ce ne propuneam noi să realizăm. Am plecat să mă documentez la întreprinderea Balanţa Sibiu specializată în echipamente hidraulice. Specialiştii de acolo mi-au spus că niciodată nu vom reuşi să facem ceea ce ne-am propus. M-am întors de acolo dezamăgit şi am vorbit cu  maistrul Iancu căruia i-am arătat nişte desene complicate şi l-am întrebat dacă vom putea face noi astfel de piese. Dumnealui m-a încurajat şi mi-a spus că putem face orice, doar să-l  las să aleagă cei mai buni oameni şi câteva maşini din fabrică. Aşa am făcut şi am reuşit. Atunci s-au pus bazele atelierului de hidraulică, iar eu am fost numit coordonatorul grupei de hidraulică din cadrul atelierului de proiectare.

– De la Tg-Jiu făceaţi naveta acasă?
– Am făcut naveta doar o scurtă perioadă, fiindcă-mi era aproape imposibil, deoarece eu nu lucram doar 8 ore. Trebuia să rămân deseori peste program. Uneori mergeam pe jos de la Sadu până la Arşeni. Era extrem de dificil. În anul 1981 la Maşini Unelte am venit 81 de stagiari, din toate colţurile ţării. Cu  toţii ne-am împrietenit şi am făcut o echipă nu numai în fabrică, ci şi după aceea, dar tot noi am creat o  problemă, cea locativă căreia fabrica trebuia să-i facă faţă. Prima dată am stat la Debarcader într-un apartament de trei camere cu alţi doi colegi. Fiindcă m-am impus profesional, m-a chemat, fară să cer, domnul Benegui şeful administrativului şi m-a întrebat dacă nu aş vrea să primesc o garsonieră. Bineînţeles că am acceptat. Atunci am cunoscut-o şi pe viitoarea mea soţie, care e doljeancă, făcuse Institutul de Subingineri de la Hunedoara şi lucra tot aici, fiind angajată în aceeaşi zi cu mine.

– Înţeleg că toate erau bune şi frumoase la Maşini-Unelte, de ce aţi mai plecat?
– Am plecat foarte greu, fiindcă lăsam pe de o parte părinţii în Gorj, pe de altă parte lăsam proiecte serioase, pe care le începusem la Maşini-Unelte.
M-am sfătuit cu Domnul director Voinea, care ştia că am repartiţie guvernamentală şi şansa de a mă întoarce pe un post didactic în Institutul Politehnic din Bucureşti. Dumnealui mi-a spus că-i pare rău că plec, fiindcă avea mare încredere în ce făceam eu acolo, dar că voi putea reveni oricând aici, dacă nu-mi va plăcea cariera didactică.

– Şi aţi hotărât să plecaţi…
– Am plecat dezorientat. M-am dus mai întâi la un liceu, unde cunoşteam un profesor, să mă interesez, dacă nu aş putea să-i găsesc soţiei mele un post la un liceu bucureştean. Am avut din nou şansa să reuşesc, să găsesc un post şi pentru soţia mea, deşi era foarte greu să prinzi un loc de muncă în învăţământ în Bucureşti. La 15 septembrie 1983 soţia mea a început activitatea la Şcoala generală numărul 160,  din Militari şi eu tot în 15 septembrie 1983 m-am întors la prima repartiţie în Institutul Politehnic .

– Cazarea era o problemă pe vremea aceea?
– Pentru început am primit o cameră la căminul de familişti, şi asta am văzut-o ca pe o prelungire a facultăţii. O viaţă foarte frumoasă, de care ne amintim cu plăcere. Trăiam printre studenţi, era totul foarte frumos. Nu a trecut mult şi am primit repartiţie în Balta Albă, pe Strada Fizicienilor, într-un bloc nou, pe care îl împărţeau Centrul Universitar şi Ministerul Apărării. Era un început şi ne-a prins foarte bine.

– Ce s-a întâmplat la revenirea în Politehnică?
– Am avut un traseu destul de bun. A fost o perioadă grea la început când nu ştiam ce vom face. Erau blocate concursurile de doctorat şi promovările, totul era blocat. Nu mai aveam nicio speranţă. În 1989, la revoluţie, a fost o descătuşare. M-am înscris la doctorat, pe care l-am terminat în 1994. Am promovat Şef de lucrări imediat după revoluţie, după aceea Conferenţiar în 1995 şi Profesor Universitar în 1999, la nici 43 de ani. Condiţii deloc uşoare, interveniseră nişte rigori deosebite. Condiţiile erau similare cu ale celorlalte Universităţi din Europa. Ca să fii promovat, nu a fost niciodată uşor. Am avut o activitate foarte bună, dată şi de anumite împrejurări, am fost pus să fac foarte multe proiecte grele, nu numai activitatea didactică a fost la bază. Din activitatea de cercetare au decurs o serie de lucrări, de publicaţii, de cărţi, de articole, care mi-au permis să pot să promovez destul de repede. Probabil că azi ar fi mai greu, dar nu a fost uşor nici atunci când am ajuns eu să fiu profesor plin.
Am lucrat la  majoritatea disciplinelor în universitatea noastră care sunt pe  specialitate maşini-unelte. Fostul Şef de catedră Profesorul Vasile Moraru a avut încredere că aş putea începe o disciplină nouă – proiectarea asistată de calculator. În 1984-1985 doar se povestea  de proiectarea asistată de calculator, era la nivel de dorinţă. Am pregătit cursul şi de atunci lucrez în  această direcţie. Şansa mea a fost că pregătindu-mă în acest domeniu, am învăţat să lucrez cu programe deosebite, tot ce se numeşte ingineria asistată de calculator, în special programe bazate pe metoda elementelor finite, cu ajutorul cărora se fac toate calculele, de la cel  mai mic şi neînsemnat obiect până la rachete, nave cosmice şi sateliţi. Am învăţat toată viaţa şi nu m-am întrebat niciodată la ce mi-o folosi să învăţ toate astea. Niciodată nu ştii când se iveşte ocazia să aibă cineva nevoie de cunoştinţele tale.
După revoluţie o mulţime de firme au venit spre România, şi pentru că o mare parte din angajanţii acestor firme erau foşti studenţi de-ai mei, atunci când au dat de probleme deosebite, şi patronii lor i-au întrebat cum rezolvă acele probleme, m-au recomandat. În felul acesta am cunoscut şi m-am împrietenit de mai bine de 10 ani cu un director al unui mare concern din Germania – Moeller Group care fabrică în general componente pentru industria automobilelor şi pentru aviaţie, care are încredere şi-mi trimite şi acum, după 10 ani tot ce înseamnă optimizare de produse şi optimizare de procese. Eu rezolv astfel de probleme, nu numai pentru firmele din grupul lor, ci şi pentru alţi clienţi importanţi ai lor – Mercedes, BMW, PSA- cei mai mari constructori de automobile din Europa, dar şi din aviaţie.
Pentru că am devenit cunoscut, am început să fiu contactat şi de alte firme, în special firme de maşini-unelte din străinătate, pentru care am devenit consultant. În fiecare lună am o ieşire fie în Franţa, fie în Canada, fie în Germania, oriunde e nevoie de mine. Când nu sunt eu acolo vin ei la mine. Mi-am făcut şi o firmă de familie, de consultanţă în inginerie şi proiectare, cu scopul de a da de lucru celor doi fii ai mei.

– Fiindcă a venit vorba, vă rog să-mi vorbiţi despre familie.
– Soţia mea, Mioara, este o femeie deosebită, este sprijinul meu moral şi nu numai, care m-a susţinut tot timpul din umbră. Ea a fost cea care m-a împins de la spate. M-a scutit de activităţile gospodăreşti. Atunci când a putut să se descurce singură, nu m-a deranjat foarte tare. Eu mi-am urmat calea, am putut lucra. De multe ori plecam dimineaţa devreme şi mă întorceam noaptea târziu. Atunci când a putut să mă ajute la proiectare, m-a ajutat efectiv în proiectele în care eram implicat.
Avem doi băieţi Cătălin şi Răzvan şi amândoi ne calcă pe urme. Cel mare a terminat Politehnica, e inginer auto, iar cel mic e încă student în anul III, tot în Politehnică.
Sunt foarte mândru şi de copiii şi chiar discutam cu soţia mea că avem norocul să avem nişte îngeri de copii, care nu ne-au creat nici un fel de probleme, decât atunci când erau mici şi plângeau. Au învăţat carte, fără să fim insistenţi cu ei.

– Cine s-a ocupat de ei, de pregătirea lor?
– Soţia s-a ocupat de copiii noştri. Eu m-am ocupat de foarte mulţi copii, ai altora, dar de ai mei nu am avut niciodată timp suficient. Am avut norocul că au învăţat şi au avut rezultate foarte bune. Am încredere că pot face cu ajutorul lor orice fel de proiect serios. Am fost şi în Germania şi în Franţa, la clienţi, unde a trebuit să punem în practică proiecte de-ale noastre. În toate acestea m-am bazat pe ajutorul soţiei şi al copiilor.

– Cum funcţionează legăturile cu judeţul?
– Am marele regret, că nu reuşesc să ajung de câte ori aş dori acolo. Cât au trăit părinţii veneam foarte des, dar după ce ei nu au mai fost, am mai rărit drumurile. E adevărat că fratele cel mic, Mitică, cel care a rămas acasă, ne invită tot timpul, dar din păcate, din cauza programului încărcat nu putem să o onorăm prea des invitaţia lui. Păstrez legătura cu rudele, cu foşti colegi şi cu prietenii destul de numeroşi în Gorj. Nu am uitat de ei, aşa cum nici ei nu au uiat de noi.

– În Politehnică este cunoscută originea dumneavoastră?
– Da, toată lumea ştie că sunt din Gorj. Eu fac un titlu de mândrie din faptul că sunt gorjean. Foarte mulţi fii ai foştilor colegi au ajuns studenţi în Politehnică şi mă caută. Unii cu probleme pe care le pot rezolva, alţii cu probleme pe care nu le pot rezolva. Trebuie să-i ascult pe fiecare, să le dau cele mai bune sfaturi, de multe ori pot să-i ajut şi mă bucur, de cele mai multe ori nu pot să-i ajut şi mă întristez.

– Înţeleg că mergeţi în lumea întreagă, cum reuşiţi să comunicaţi cu străinii?
– Vorbesc ore întregi în limbi străine. Franceza am început să o învăţ de la Muşeteşti cu doamnele profesoare  Ana Roşculete, Alexandrina Silişte -Robu şi cu Ana Silişte. La liceu am avut şansa să am profesor de franceză pe domnul Găman, care vorbea cu noi numai în limba franceză. Primele cuvinte pe care le-a rostit în limba română au fost după primul trimestru din anul I. Mai luam şi câte o mamă de bătaie de la dânsul, dar ne spunea atunci, că dacă atunci îl înjurăm, mai târziu o să-i mulţumim. Gramatica şi franceza pe care o ştiu astăzi, de atunci o ştiu. Am  mai adăugat doar termenii tehnici, legaţi de meserie, în rest totul mi-a fost la îndemână. Când vorbesc cu nişte francezi, prima dată mă scuz spunând că franceza mea nu e atât de bună, dar ei sunt uimiţi spunându-mi că vorbesc o franceză perfectă.
Limba engleză  am învăţat-o de la calculator. Prima dată am învăţat să citesc, pentru că programele sunt în limba engleză. Lângă calculator am avut tot timpul un dicţionar. Ăsta a fost un început. În 1995 am primit o bursă de un an de zile ca Visiting Professor, la o Universitate din Belgia la care învăţau 30.000 de studenţi din toată lumea, nu în zona valonă, ci în zona flamandă. Limba acceptată era engleza, iar eu am aflat aceasta cu doar 2-3 zile înainte de plecare. În autocar, căci cu autocarul am plecat, aveam ghidul de conversaţie, ca să pot să am primele dialoguri. Am fost aruncat în apă, fară să ştiu să înot, a trebuit să mă descurc cumva. În primele zile nu am făcut altceva decât să învăţ engleza. Aveam însă colegi din China, din Taiwan, din Indonezia şi nici ei nu ştiau o engleză curată. În universitate profesorii acceptau să se vorbească şi franceza, însă pe stradă tinerii refuzau să vorbească franceza. De atunci am învăţat şi engleză, scriu, citesc, uneori vorbesc ore întregi la telefon cu parteneri şi cu colegi din alte ţări.

– După această poziţionare, nu aţi fost tentat de ideea de a vă stabili într-o altă ţară?
– Nu m-a tentat, deşi am avut multe oferte, una dintre ele, foarte tentantă. În timp ce eram în Belgia, mi s-a oferit un salariu de cinci ori mai mare decât aveam acolo la Universitate, dar am refuzat.

– De ce?
– Copiii erau mici şi am avut tot timpul sentimentul că şi la noi vor veni vremuri mai bune.

– Aşa sperăm mereu, noroc cu firea noastră optimistă. Trăiesc o mare bucurie că v-am găsit şi am putut face cunoscută povestea de viaţă cititorilor ziarului ,,Viaţa în Gorj”. Vă rog să transmiteţi un gând gorjenilor de pretutindeni, care vor citi interviul nostru.
– Rădăcina mea se află pe plai gorjean, în satul Arşeni pe care îl consider « un colţ de rai », şi sunt mândru de acest lucru. Sufletul meu va simţi mereu o mare bucurie la gândul că aparţin acestui ţinut. Respect Gorjul şi oamenii lui şi mă bucur că şi eu sunt unul dintre ei. Vreau să le transmit tinerilor gorjeni că trebuie să lupte, aşa cum am făcut şi eu, să urce traptă cu treaptă, că numai aşa pot reuşi în viaţă. Nimic nu este imposibil, atunci când doreşti cu adevărat să realizezi ceva în viaţă.
Ziarul « Viaţa în Gorj » vă prezintă în fiecare număr astfel de exemple de personalităţi care au reuşit…
Transmit tuturor gorjenilor cele mai alese gânduri, sănătate şi multe împliniri!

Comentarii

comentarii

Related posts

One Thought to “Sufletul meu va simti mereu o mare bucurie la gandul ca apartin acestui tinut !”

  1. gigi

    bv dom profesor

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.