În primul rând se așează familia care e și firesc să fie conectată la mine. Și reciproca e la fel de adevărată. Nu doar consum și risipesc energie cu membrii ei ci și primesc. Duc cu mine și impresia că schimbul nu e mereu echivalent. Uneori primesc mai mult, alteori dăruiesc mai mult. Balanța atârnă mai greu, când cu un taler, când cu celălalt. Cum pe meridianul timpului nu există nedreptăți, mă culc pe urechea că o dată tot o să fim în echilibru.
În rândul al doilea se așează alții. O mulțime! Conectați prin fire văzute sau nevăzute, știute sau neștiute, de ei, de ei între ei, de restul lumii. Prieteni sau foști prieteni, colegi sau foști colegi, cunoștințe sau foste cunoștințe și uneori chiar mai puțin de atât. A fost o dată un declic la întâlnirea cu fiecare dintre ei, la un moment sau altul al vieții noastre. Asta a făcut să însemnăm ceva, unul în ochii celuilalt sau celeilalte. În timp totul s-a preschimbat într-o camaraderie caldă și inspirată.
Ca mai toată lumea în ziua de azi și eu mă învârt într-o lume sfărâmicioasă, pe care mai nimic nu mai reușește s-o închege, să o coaguleze în jurul mai niciunei cauze, nici măcar a unei cauze nobile. Noi să fim bine, la adăpost de orice tip de intemperii, restul lumii nu mai contează, scapă cine poate, să se descurce fiecare pe cont propriu. Nici eu nu mai am răbdare cu fiecare, să o luăm treptat, pe trepte. Chiar nu mai sunt în măsură să întrețin tonusul celorlalți, ca pe vremuri, dar totuși nu mă îndur să deconectez pe nimeni de la mine. Am dat putere unor oameni care nici nu-și puteau imagina prin ce treceam, cât de prăbușită în mine eram, atunci când și lor le era greu. Oricine are nevoie de mine, știe unde mă găsește.
Când mă înham să trag la o anumită căruță, mă simt ca o angajată a fiecărui om aflat în acea căruță. Mă simt datoare să-l duc din punctul A în punctul B și să-l fac mare și întreg.
Și reușesc, nu întotdeauna, dar cele mai multe ori.
19.01.2020
