Conectată la ei

Crescusem  mare și  întreagă primind tot ce era mai bun de la familia care m-a adus pe lume. Nu mă refer la cele materiale, deși chiar și la acest capitol, evident pe măsura posibilităților și ale vremurilor de atunci, m-au pus deasupra tuturor. Vorbesc de iubire, lumină, căldură, înțelegere, susținere.  Le-am primit pe toate, din plin.

Dar într-o zi această conectare la ei, această dependență nu –mi s-a mai părut că ar fi în regulă. A fost clipa în care, singură, fără nimeni, cumva mi-am luat viața la interogat, am privit-o în față, să înțeleg, dacă asta trebuie să fie tot. Aveam o senzație penibilă a irosirii. O am și acum, doar doza  s-a  mai modificat în timp, în plus sau în minus, în funcție de evenimentele prin care a trebuit să trec.

Nu-mi mai amintesc, nu știu să localizez exact în timp, momentul acela, dar știu că a fost destul de devreme. Cred că și școala a avut un rol, atunci când au început să mă frământe întrebările existențiale. Cine sunt? Încotro mă îndrept? Voi reuși să las vreo urmă pe acest pământ? Oare până când aveam să mă plimb  de colo colo prin viață, plină doar de mine, golită de sens, de țel? N-aveam un răspuns.  N-aveam niciun răspuns, dar măcar bine că ajunsesem să mă întreb. A urmat o criză profundă în care am intrat cu toată viteza. După ce –am terminat de desființat tot ce venea de la ai mei, am început să mă desființez pe mine, să  mă îndoiesc  de mine. Nu-mi dădeam prea multe șanse de reușită, în niciun  domeniu.

În toată perioada întrebărilor încuietoare am trăit, nu m-am resemnat cu totul. Am  acumulat fel și fel de experiențe, mai plăcute sau mai neplăcute. M-am gândit, m-am răzgândit și am mers mai departe.  Concluzia la care am ajuns în timp, a fost că pentru a fi un om bun, întreg și puternic, care să lase ceva în urmă, și să-i pot susține la rândul meu pe cei conectați la mine, am nevoie de modele, de oameni în care să cred și să mă încred, de oameni care mă inspiră, de oameni la care să mă conectez.

N-a fost greu să-i găsesc. Oricum, de când mă știu, cred că înainte de a mă bântui întrebările existențiale, am fost atrasă de oamenii aflați în luminile rampei, importanți, inspiraționali și puternici. Oameni pe care eu îi vedeam și îi credeam puternici.

Mi-am făcut idoli din ei.  Am fost acolo precum câinele la măcelărie. Am vrut să fiu asemeni lor, nu-mi era suficient doar să trec cu tava prin cadru…

M-am închinat la chipuri cioplite. V-am  avertizat deja  că mă spovedesc pe blog…

Deși am știut că de idoli nu trebuie să te atingi niciodată, că-ți rămâne poleiala pe mâini, uneori  m-am atins…

Rând pe rând s-au perindat prin gândurile și prin visurile mele fel de fel de oameni ai zilei. Artiștii,  sportivi, jurnaliști, politicieni, influeceri, influentul. Persoane publice de mai mare sau mai mică notorietate, aflate în luminile reflectoarelor, pentru că reușiseră să facă ceva important, durabil, reușiseră să lase o urmă. Succesul lor mă bucură de parcă ar fi al meu, îmi dă energie să-mi văd de drumul meu, de visurile mele.

Dar locul meu în ecuație, rămâne în continuare tot o necunoscută.

Cine își va mai aminti de mine, când n-o să mai fiu? Voi lăsa vreo urmă, sau vorba lui Coșbuc:

,, Ce urmă lasă șoimii-n zbor?
Ce urmă, peștii-n apa lor?”

Până la marele nimic, trebuie să mai fie câte ceva de făcut, ceva de sperat, ceva de iubit.

 27.01.2020

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.