Satul Arşeni din Muşeteşti Gorjului, aşezat la poalele Munţilor Parâng, este o comunitate izolată, micuţă, care numără doar 20 de familii. De aici a plecat, să cucerească lumea, în urmă cu 51 de ani, Anghel Dogaru, al doilea din cei cinci băieţi ai lui Miron Dogaru, fiecare dintre ei ajungând oameni importanţi.
Am mers la întâlnirea cu Anghel Dogaru, încărcată cu o emoţie în plus, fiindcă în copilărie, îi auzisem numele pronunţat de multe ori, ca într-o poveste. Mama mea şi Anghel au fost colegi de şcoală. Fiindcă, la un moment dat, bursa care-i fusese acordată mamei mele, i-a fost retrasă, (fiindcă bunicul reuşise, prin munca de croitor, să cumpere nişte pământuri), şi acordată lui Anghel, al cărui tată era invalid de război, mama mea a renunţat la şcoală. Toate eforturile directorului şcolii de atunci şi de mai târziu dl. Constantin Manta, nu au reuşit să-i clatine decizia mamei. Istorisirea se încheia cu final fericit măcar într-un singur sens, mama povestindu-mi că Anghel ştiuse să se folosească din plin de această şansă, învăţând în continuare bine şi devenind un om de seamă.
Aveam să aflu de la prima întâlnire cu domnul Anghel Dogaru că aceasta a fost chiar o poveste, întrucât nici dumnealui nu beneficiase de bursă, deoarece în clasa a VI-a s-a transferat la şcoala din Sadu.
Astăzi, firma pe care o conduce, Dentotal Protect, este numărul unu în ţară în domeniul distribuţiei de aparatură şi produse stomatologige. Are 12 filiale în marile oraşe din ţară, 90 de angajaţi şi o cifră de afaceri de 8 milioane de euro.
– Povestiţi-mi cum a fost drumul dumneavoastră plecând din Arşeni, traversând Priporul iarna, până azi în inima Bucureştiului?
– Drumul nu a fost uşor. După clasele I-V la Muşeteşti, VI-VII la Sadu, anul I de Liceu la Novaci, am urmat alţi trei ani la Liceul Numărul 1 din Craiova, Carol de azi, apoi Facultăţile de Stomatologie şi Istorie şi Filosofie din Bucureşti.
– De ce Liceul la Craiova?
– Am ajuns la Craiova datorită unchiului meu Dumitru Belu, care era funcţionar la fosta Regiune Oltenia. El m-a îndrumat şi lucrul ăsta a fost, poate, un pas, care a schimbat destinul meu. Am fost scos dintr-o societate izolată cum e Muşeteştiul, sau Novaciul sau Sadu, şi am intrat într-o lume elevată cum e Craiova, unde datorită poziţiei unchiului meu, am ajuns în clasa cu fiii tuturor profesorilor şi ai medicilor din oraş. M-am trezit deodată aproape direct din opinci, într-un cerc select, dar şi într-o concurenţă acerbă şi pandurul din mine a ales să lupte şi astfel am reuşit să fiu absolventul merituos, al uneia dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ.
A urmat facultatea de Stomatologie, la Bucureşti, unde am ajuns printr-o întâmplare. Eram în ţarcul cu struguri, când fratele meu mai mare a venit cu un ziar, în care citea de concursul de la Bucureşti, până la care mai erau doar 5 zile. Deşi-mi aranjasem, să fiu suplinitor la şcoala din Muşeteşti, am plecat la Bucureşti. Am fost 16,5 pe loc şi am reuşit, cu toate că am plecat din struguri şi am urcat direct în tren, doar cu picioarele spălate. Am bătut la uşa unor cunoştinţe, ingineri din Bucureşti, care lucraseră la un drum forestier spre Sădişoru şi în acea perioadă fuseseră găzduiţi la noi. Oamenii ăştia m-au primit în gazdă cu mare drag.
În fiecare vacanţă eu mergeam acasă să muncesc. Mergeam la strâns de fructe de pădure, la bătut ţăruşi la drumul forestier şi chiar la spart piatră pentru acelaşi drum. În facultate am trăit în sărăcie. Bugetul meu pe lună din pensia tatei de invalid de război, de 180 lei, era de 25 de lei.
Am reuşit să termin facultatea printre primii, fiind repartizat împreună cu soţia (mă căsătorisem la terminarea anului V – soţia mea fiindu-mi colegă de facultate) în judeţul Dâmboviţa în oraşul Pucioasa unde am stat 3 ani şi apoi, prin concurs am revenit în Bucureşti.
– Ce oameni au contribuit la formarea dumneavoastră?
– Au fost părinţii în primul rând. Tatăl meu era un om luminat, deşi nu avea decât 7 clase. M-a îndemnat mereu să învăţ, punându-mă să aleg între oi, porci şi carte. Tata m-a şi transferat de la Muşeteşti la Sadu, tot ca să învăţ mai multă carte şi într-adevăr a fost un salt.
Apoi a fost unchiul meu Dumitru Belu, care m-a adus la liceul de la Novaci la Craiova, unde am avut profesori de elită, de mare elită şi o dirigintă care mi-a fost ca o mamă şi care văzând că sunt venit de la ţară, în inima Craiovei, m-a supravegheat tot timpul, trimetea scrisori periodic acasă, comunicându-le părinţilor la fiecare sfârşit de trimestru rezultatele şi caracterizările comportamentului meu. Toate acestea mi-au dat un impuls, m-au pus într-o poziţie, alta decât dacă aş fi plecat de la un liceu de la ţară.
Au mai fost şi doi ingineri forestieri din Bucureşti, Biju şi Rădulescu, care au avut un rol important în împlinirea destinului meu. Au fost mândri de mine şi au devenit pacienţii mei şi ei şi familiile lor. Biju nu mai e de mult, dar Rădulescu vine şi acum, la 85 de ani la mine la cabinet şi mai rememorăm împreună întâmplări din acea vreme. Nişte oameni deosebiţi cum întâlneşti tot mai rar în zilele noastre.
– Mai profesaţi?
– Da, suntem cinci. Eu, copiii, soţia şi soţia fiului. E adevărat că am lăsat-o mai moale, eu sunt pensionar şi mai lucrez doar 3 zile pe săptămână. Nu mă bucur însă de viaţa de pensionar, să mă duc în parc, sau în staţiune, ca să stau acolo 2 săptămâni. Trebuie să stau pe baricade şi nici nu întrevăd ca într-o perioadă apropiată să fiu un aşa zis pensionar, să stau să joc table, să nu am ce face.
– Cum arătau visele dumneavoastră de copil, mă repet, străbătând Priporul? Aţi bănuit vreodată cât de departe veţi ajunge?
– Nu, nu, niciodată. În primii ani, la Craiova, aflasem că există o facultate de agronomie. Mă gândeam că tare realizat aş fi, dacă aş reuşi, să intru la Facultatea de Agronomie, să fiu un inginer agronom la Muşeteşti. Am ajuns mult mai departe decât am visat…
– Pe vremuri era bună, liniştită viaţa de stomatolog?
– Am lucrat la stat şi nu pot să spun că am dus-o rău. În aceea perioadă am avut şi un episod interesant în 1974, când am intrat în conflict cu autorităţile politice ale vremii. Am scris o scrisoare la al XIV-lea congres, în care-mi exprimam opinia că Ceauşescu nu mai trebuie reales, că a făcut destul rău naţiunii. Scrisoarea mea a ajuns la securitate bineînţeles, am fost anchetat vre-un an de zile.
– Aveaţi totuşi o profesie, să o numesc – liberală, ce v-a venit?
– Aveam o profesie liberală, dar eu eram şi atunci ca şi acum liberal în gândire, fără să fiu, nici atunci nici acum, membru de partid. Studiasem şi a doua facultate în acea perioadă ,,Istorie şi Filosofie” şi aveam o părere despre ce înseamnă viaţa şi democraţia. Am fost anchetat până în 1975 pentru ,,propagandă împotriva orânduirii socialiste”. Faptă gravă, socotită atunci cu condamnare de mulţi ani. Norocul meu a fost dat tot de întâmplare. În 1975, când eu eram în plină anchetă, se desfăşura conferinţa de la Helsinki pentru securitate şi cooperare în Europa. Aici Ceauşescu a raportat că în Romania nu sunt opozanţi politici, ci doar persone nebune care i se opun. În consecinţă şi mie mi s-a făcut o înscenare, că nu aş fi sănătos. Am fost internat câteva săptămâni, m-au întrebat dacă nu am fost lovit la cap, am spus că avusesem un accident de circulaţie, asta a putut trece drept explicaţie şi mi s-a dat un diagnostic – stare psihopatoidă – şi am fost clasat şi iertat fiind anul conferinţei de la Helsinki. Pentru asta intru în categoria deţinuţilor şi persecutaţilor şi azi primesc o pensie de 13 lei, plus alte drepturi conferite prin Legea 118/1990.
– Povestiţi-mi despre ascensiune, începutul văd că a fost greu, dar o dată pornit v-a mai stat ceva în cale?
– Ascensiunea mea economică a început după revoluţie. Lucrasem până atunci într-o mare Policlinică din Bucureşti şi în 1990 am fost printre primii care am deschis cabinet particular în Bucureşti. Ştiam că din munca la un cabinet dentar nu se poate face avere. Se poate trăi binişor sau chiar bine, dar nu poţi face avere. În perioada aceea, după ce mă privatizasem, copiii mei erau deja studenţi la Stomatologie, mi-au cerut să-i ajut să-şi găsească ceva de lucru, la firmele prietenilor sau pacienţilor mei. Iniţial am avut o reţinere fiindcă nu eram nişte neputincioşi, dar la rugămintea lor am făcut-o. În acea vară i-am dat băiatului maşina pe care o aveam, o Dacie, pe care a terminat-o cărând saci de ciment de la un şantier la altul şi s-a ales cu banii de discotecă din toată afacerea asta. Rugămintea copiilor însă m-a făcut să mă gândesc la ceva care să putem face noi şi cum nu mă pricepeam decât la stomatologie m-am gândit că apăruse o piaţă a materialelor dentare şi câteva firme de import. Am apelat la nişte prieteni care făceau import de medicamente, întrebându-i dacă nu ar putea să importe nişte materiale dentare, că am nişte copii care ar fi dispuşi să le distribuie. Domnul Popescu a fost de acord, cu condiţia ca eu să-l consiliez cu privire la materialele care puteau fi distribuite. Am făcut o primă listă, bine gândită, de importuri şi cu ajutorul copiilor am început să le distribuim. Norocul nostru a fost că acest om a avut încredere în noi şi a importat primele materiale pe banii lui, fiindcă noi nu dispuneam de suma necesară atunci. După primul import, i-am plătit omului 20.000 dolari rămânându-ne şi nouă ceva profit. Au urmat alte importuri. Nu aveam sediu, nu aveam depozit, domnul Popescu le ţinea în depozitele firmei sale şi copiii împreună cu mine le luam cu portbagajul maşinii şi le distribuiam. După unul sau doi ani, am strâns şi noi 5-6 mii de dolari cu care am putut să facem primul import propriu. Apoi am avut inspiraţia să beneficiem de legile care erau în ani ‘90. Dacă aveai un acţionar străin care aducea ca aport un capital de 100 de dolari erai scutit de impozit doi ani. Apoi a apărut o altă lege în care pentru alţi 2 ani de scutire aportul trebuia să fie de 10.000 de dolari. Atunci împotriva voinţei mele, fiica mea a hotărât să-şi vândă garsoniera ca să avem bani pentru acest aport. De multe ori e bine ca părinţii să asculte de copii, fiindcă ei au prospeţimea şi curajul tinereţii. Nu a fost singura dată când mi-am ascultat copii şi viaţa a demonstrat că am făcut foarte bine.
Atunci, în decembrie 1994, am înfiinţat o nouă firmă, pe care o avem şi în prezent, începând ca importatori direcţi de la o singură firmă care distribuia 17 produse. În prezent importăm de la 25 de firme peste 2.000 de produse. De la o cifră de afaceri minusculă am ajuns astăzi la o cifră de afaceri de 8 milioane de euro.
– Vorbiţi-mi puţin despre locurile natale. Cum le-aţi lăsat şi cum le găsiţi azi? Cât de des reveniţi în Gorj?
– Merg cu drag, de cel puţin 3 ori pe an. Îmi place să merg la sărbători, să chemăm lăutari să petrecem, cum făceam pe vremuri. Merg cu noi şi copiii, acum împreună cu copiii lor. Găsesc că şi în sărăcia aceea s-au făcut progrese. E mare lucru să existe apă curentă la chiuvetă, nu numai la poartă, baie, televizor, cablu, telefon, în rest oamenii o duc greu, se cârpesc de pe o zi pe alta, dar speranţe sunt.
– Relaţia cu Gorjul e limitată doar la familie, sau legăturile sunt mai diverse? Mă gândesc aici la autorităţi. Mai sunteţi conectaţi la cele ce se petrec în viaţa gorjenilor?
– Ştiu ce se întâmplă în Gorj. Sunt atent la toate evenimentele care sunt legate de Gorj, de viaţa economică şi politică de acolo. Legătura cu judeţul e mai slabă, pentru faptul că eu am plecat de la 14 ani de acolo. Cu cei din Arşeni şi Muşeteşti e mai strânsă şi nu numai cu familia. De pildă am adus aici, în urmă cu patru ani, o familie din Muşeteşti, împreună cu cei doi copii, cărora le-am acordat o şansă aşa cum şi mie mi-au acordat alţii.
– Vă muţumesc pentru amabilitatea şi bucuria cu care aţi acceptat să fiţi invitatul rubricii mele.
– Urez succes publicţiei VIAŢA ÎN GORJ şi-i doresc viaţă lungă!