PĂRINȚII MEI
Doi tineri modești, Alexie și Ana (Fana) din satul Voiteștii din Deal, comuna Bălănești, județul Gorj și-au unit destinele într-o sâmbătă seară a lunii iunie din anul 1938.
Pe atunci numai cei săraci făceau nunta sâmbătă seara, fără lăutari, doar cu preotul și nașii, la o masă austeră.
Alexie, orfan de ambii părinți, alături de alți trei frați și trei surori, nu a fost la școală decât două săptămâni, apoi a crescut ca slugă la o familie din Mehedinți.
Ana, crescând alături de ambii părinți și de cei trei frați și două surori, a avut un pic mai mult noroc și a învățat șapte clase. Citea și scria foarte frumos.
Alexie, un fecior voinic, brunet, cu ochii căprui, Fana șatenă, cu ochi căprui, față rotundă, cu o pată albă în sprânceana stângă. Ei au fost părinții mei.
La un an după căsătorie, Dumnezeu i-a binecuvântat cu un băiat pe care l-au botezat Constantin în memoria cumnatului Costică Vrapcea (soțul Mariei sora cea mare a lui Alexie), din județul Vlașca (a fost o unitate administrativă de ordinul întâi din Regatul României, aflată în regiunea istorică Muntenia. Reședința județului era orașul Giurgiu).
Dar bucuria le-a fost de scurtă durată, căci ei tineri fiind, s-au dus la muncă cu copilul, l-au pus pe viță de vie. Cât ei au muncit, copilul a răcit și până seara a murit. Avea doar trei luni.
Au urmat apoi cinci fete (eu – Ana, apoi Pușa, Iulia, Ioana și Sâna), pe care cei doi părinți le-au crescut cu greu într-o casă cu o cameră și un ogeac (bucătărie cu vatră, fără sobă), cu pământ pe jos și uneori mai venea de la București, sora cea mică a lui Alexie, Ilinca și-i gonea din casă ca pe niște câini, trimițându-i la Butoaica, la părinții Fanei (Butoaica era porecla mamei Fanei).
Deși erau săraci, au muncit din greu și și-au crescut frumos fetele educându-le și învățându-le numai de bine.
COPILĂRIA MEA
Au fost frumoși anii copilăriei noastre, cu ierni cu multă zăpadă, când parte din copiii satului veneau cu săniile și ne dădeam pe ,,Coasta lu’ Dudu”, panta unde era casa noastră.
Deși aveam o droașcă (sanie fără picioare, doar cu tălpi) făcută de tăticu’, îmi era frică să mă dau cu ea printre băieți ca Ion al lu’ Lăpăduță, Goace a’ lu’ Toboșeru sau Costică a’ lu’ Țăpurică.
De sărbători ne duceam în Colindeți, cu săculețul de gât (trăistuța de azi), cu toiegelul de alun în mână și primeam colaci, mere, pere, gulii de zahăr (zahăr cubic), iar părinții mai primeau câte o țuică fiartă sau un pahar de vin.
La sărbători, venind de la biserică, vecinii mergeau de la unul la altul și primeam câte un colac cu o bucățică de carne friptă în tigaie sau cârnat, țuică fiartă sau vin.
Abia după aceea ne așezam la masă toți ai casei. Se mânca puțin: varză călită, carne friptă și ciorbă de porc. Nici vorbă de sarmale sau cozonac. Mai târziu, crescând noi, mama a învățat și făcea niște cozonaci grozavi.
Deși era iarnă, părinții și noi munceam din greu căci aveam vite mari, oi, porci, păsări. Numai pentru adăpatul vitelor mergeam uneori 2 kilometri, până la Balta Mare, pe o pârtie de picior, unde spărgeam gheața cu toporul să bea vitele apă.
Dar, după iarnă venea primăvara, se topea zăpada, iar pe șanțurile de la porți (Coasta lu’ Dudu) băieții făceau moriști din coceni de porumb, pe care apa topită din zăpadă, curgând năvalnic, le învârtea spre bucuria noastră.
Ieșeam cu oile la păscut și seara veneam cu mâinile pline de buchete de cocoșei, viorele, potbal și chiar flori de corn. Era o minunăție satul meu cu coastele albe de florile corcodușilor, prunilor, cireșilor, merilor, perilor și rozul piersicilor, pentru că sătenii iubeau pomicultura și viticultura, fiind renumiți în aceste domenii.
La începutul verii, când fructele erau crude, noi, copiii făceam ciorchine în jurul unui corcoduș al unui vecin, rupeam fructele crude și le mâncam, fiindcă fructele aceluia erau cele mai mari.
Când am mers eu la școală, încă se scria pe tăbliță cu condei „de piatră”. Aveau asemenea tăbliță numai cei care aveau frați mai mari și le rămăseseră de la ei. La prăvăliile din sat nu se mai aduceau tăblițe de „piatră” ci unele dintr-un fel de carton pe care nu se scria cu condei de „piatră”, ci cu un fel de cretă, căreia noi îi ziceam „mal”. Tăblița era liniată, jumătate cu linii și jumătate cu pătrățele. Se ștergea cu un burete, atașat de rama ei după fiecare obiect de studiu.
Primul meu învățător a fost Rică DIACONESCU din Bălănești care venise de pe front, cu una dintre mâini fără degete. Cu mâna aceea ne lovea în cap pe cei care nu aveam tăblițe de „piatră”. Eram vinovați noi, copiii, cu ceva? Nu se mai aduceau tăblițe de „piatră” deci nu aveam de unde să cumpărăm. Noroc că, după câteva săptămâni învățătorul Rică Diaconescu a plecat și i-a luat locul învățătorul BĂRBUȚ din Voiteștii din Vale, care ne-a dus până la sfârșitul clasei a IV a.
Dimineața, ne duceam mai întâi cu oile, le pășteam, apoi mergeam la școală și uneori mai întârziam, iar domnul învățător ne mai dădea la palmă cu o linie făcută în patru dungi.
În vacanță, după ce pășteam vitele, ne duceam cu Ioana Linii (o vecină mai mică cu 2 ani decât mine, singură la părinți, al cărei tată a venit de pe front fără un picior. Lina era mama ei. Ioana era prietena noastră, a tuturor surorilor. În casa ei mă fascina mereu icoana ,,Scara vieții”, icoană ce reprezenta evoluția omului din fașă urcând până la vârsta senectuții când apărea cu un baston în mână și coborând în josul icoanei pană la moarte. Ioana a murit otrăvindu-se cu verde de Paris din cauza traiului rău cu soțul, lăsând orfani un băiat și o fată) după cireșe, vișine, peste tot pe unde știam că sunt asemenea pomi. Veneam cu săculețul plin și mâncam toți ai casei. Ba, uneori, mai dădeam câte o strachină de cireșe vecinilor care nu aveau copii de vârsta noastră să le aducă și lor.
Fiind cu oile la păscut, culegeam fragi și le înșiram pe un pai de iarbă sau pe o ramură de păducel (sărcel) și, ducându-le acasă, ne făleam pe drum, fiecare cu opera noastră.
După ce am citit și răscitit ,,Moromeții” lui Marin Preda, vedeam aievea scenele din curtea și din familia lui Ilie Moromete, în curtea și în casa în care am crescut noi, cele cinci surori.
Vara, mai era întrecere între noi, copiii mahalalei care știm mai multe cuiburi de păsări, le urmăream evoluția de la ouă, până ieșeau puii, creșteau mari, părăseau cuibul. Știam toate păsările ținutului: mierle, pitulici, pițigoi, vrăbii, sturzi, grauri, sticleți. Urmăream cum cucul își depunea câte un ou în mai multe cuiburi ale altor păsări, care alături de ouăle lor, cloceau și oul cucului, iar când puiul cucului creștea, arunca puii păsării adoptive, rămânând doar el în grija ei.
Noi copiii satului, nu am aflat acest fenomen din cărți, ci pe viu, direct de la mama natură.
Uneori, vara, ne strângeam mai mulți copii cu vitele și nu veneam la prânz acasă, ci le duceam la umbră în Piscu Micului sau în grădina lui Alixandru, făceam focul, coceam porumbi și mâncam cu pătlăgele (roșii mici) și castraveți de prin locurile oamenilor.
Când trecea zăpușeala amiezii, porneam și noi vitele la păscut.
Dar nu totul era lapte și miere, mai aveam și responsabilități majore.
Când se semăna cânepa trebuia ca noi, copiii să păzim ogoarele respective de vrăbii, până răsărea cânepa și cum ogoarele erau unul lângă altul, trebuia să avem grijă să mergem numai pe șanț, să nu călcăm ogorul vecinului, că era mare ceartă.
În toiul verii, după ce se recolta cânepa, aceasta era dusă în Valea Gruiului și se băga la topit în locuri mai adânci numite topile, unde trebuia să stea la macerat cam două săptămâni.
Dar femeile erau cu frica în sân, ca nu cumva atunci când ploua, să vină apa mare și să le ia cânepa. De aceea, când vedeau că va veni ploaia, alergau fiecare la topilele de pe Valea Gruiului și vegheau să nu le fie luată cânepa. De multe ori o scoteau și, după ce trecea viitura o puneau din nou în topilă.
Ne duceam și la sapă, și la adunat de prune sau corcodușe, și la cea mai grea muncă de vară, la strânsul fânului.
Munceau din greu, nu numai părinții noștri ci toți oamenii din sat și vindeau fructe și struguri să poată face un ban să-și plătească dările. Plecând la munca câmpului, uneori, mama ne avertiza ca dacă strigă perceptorul, să ne ascundem și să nu răspundem, că dacă omul nu avea bani să plătească, îi lua boii de la jug, păturile de pe pat și alte obiecte în locul banilor.
Toamna, când începea din nou școala, ne trezeam devreme, duceam vitele singure în Părău Manciului, pe Făget și în Pietroasa și după școală le căutam și le aduceam, seara, acasă. Era ceva de vis în zilele senine ale lui septembrie, să vin de la școală, să caut prin frunzele de nuc, căzute, câte o nucă rătăcită și să aud, aproape la fiecare casă, țăcănitul melițelor care melițau cânepa.
Așa au trecut unsprezece, cei mai frumoși ani din viața mea. Această feerie s-a terminat cu plecarea mea la Petroșeni (denumirea inițială a orașului Petroșani), să învăț mai mult decât știau părinții mei.
A fost un calvar!
DESPRINDEREA DIN LOCUL COPILĂRIEI
Eu, copilul liber de la țară, am ajuns să stau singură într-o casă destul de mare, să am colegi necunoscuți la școală și, până am început să mă acomodez, plângeam în fiecare zi. Vocabularul meu era inferior colegilor crescuți la oraș, unii râdeau de mine, ba, de multe ori, mă puneau să-mi dezbrac paltonul de dimie, pe care nu-l dădeam jos niciodată.
A fost grea acomodarea, dar asta doar până și-au dat seama, atât colegii cât și profesorii, cât de silitoare eram.
Cu timpul, m-am împrietenit cu o colegă de clasă care locuia aproape de noi (acum tatăl meu avea serviciul în Petroșeni) peste Jiu, Mărioara Iovan. Mă mai duceam la Mărioara, dar ea, având ambii părinți cu serviciu, era foarte ocupată, deși era doar în clasa a –V-a, frământa pâinea și o ducea singură la brutărie să o coacă, pe atunci neexistând fabrică de pâine, ci doar brutării de cartier unde doar se cocea pâinea dusă de gospodine.
Un an de zile am stat doar eu și tata la Petroșeni și în ultimele zile, după ce învățasem drumul până la piață, mergeam până acolo și înapoi, aceasta fiind relaxarea mea după ce făceam lecțiile căci pe atunci nu aveam nici măcar un aparat de radio (multă lume nu avea).
După un an au început să vină, pe rând, și surorile mai mici la școală și era bine că nu mai eram singură, dar creștea responsabilitatea trebuind să fac mâncare pentru mai multe persoane.
Tatăl nostru avea grijă de noi, iar când erau zilele de plată, venea biata mama noastră cu ,,de toate” de la țară, ne gătea, ne spăla hainele și stătea cu noi o zi, două, apoi rămâneam iar, doar cu tata.
Atunci, fiind copii, nu realizam, dar acum îmi dau seama cât de greu îi era mamei să țină singură gospodăria ,,la țară”, să aibă fetele împărțite, unele cu ea, altele în Petroșeni. Cât de mare trebuie să fi fost dorul, grija și teama pentru noi.
A fost greu și pentru noi, dar și pentru părinți, care, totuși, se ocupau de noi, ducându-ne la circ când venea în oraș, la teatru, sau chiar la spectacole de muzică populară și la film, deși nu știau cum se realiza un film și ne întrebau pe noi, care, pe atunci, nici atât nu știam.
Au trecut anii, Mărioara s-a măritat la 14 ani, iar eu am continuat cu liceul, pe care l-am absolvit în anul 1961.
Au fost frumoși anii de liceu și am amintiri frumoase, chiar dacă rămăsesem tot un copil sărac, în clasă cu copii de oameni de vază din oraș, căci învățam bine și îi mai ajutam pe unii la latină, sau unora le aduceam, din satul meu, plante pentru ierbar.
Pentru banchetul de absolvire a liceului nu am avut bani să îmi fac rochiță, mi-a dat Doina Bădiceanu (colega de bancă cu care, când plecam la școală, mă întâlneam în fața bisericii cu ceas și mergeam ținându-ne de brat până la liceu. Doina a ajuns profesoară de muzică) una de la ea, ieftină, dar frumoasă.
GÂNDURI DE VIITOR
Terminând liceul, am vrut să urmez facultatea la București să devin profesoară de limba rusă, dar tatăl meu, sfătuit de o rudă, nu a fost de acord și a depus dosarul pentru istorie – geografie la Timișoara. Cu mine, la aceeași facultate, se mai înscrisese și colega mea Silvia Ivăniță. Ea a picat la probele scrise ale examenului și înainte de ultima probă la istorie oral, a venit la mine și mi-a zis să plecăm acasă.
Eu, gândindu-mă că nu am cu ce mă îmbrăca în timpul studenției, deși nu picasem la nicio probă, am mers la secretariatul facultății și am spus că am picat la scris. Secretara nu a verificat spusele mele și mi-a dat dosarul. Acasă am spus că venise la facultate un document de la primăria comunei că aveam pământ. Bineînțeles că am mințit.
Tăticu, dezamăgit, a mers la Timișoara, a aflat adevărul și, foarte supărat mi-a zis:
– M-ai mințit, tată !
El a aflat și ce note luasem la probele la care m-am prezentat: 8 la istorie, 8 la geografie și dacă dădeam și ultima probă, intram la facultate, chiar dacă luam nota 2 căci intrau întâi cei cu drept de bursă, adică fiii și fiicele de muncitori, cum eram eu.
Culmea ironiei, sora mea Iulia, care terminase școala elementară, a renunțat la liceu și s-a înscris la o școală profesională, ca să mă poată întreține părinții, pe mine, la facultate.
Vă dați seama ce sacrificiu.
Întrucât în acea perioadă nu erau prea multe cadre didactice calificate, un absolvent de liceu putea preda, ca suplinitor, în învățământul primar și gimnazial.
În Valea Jiului, Șeful Secției de Învățământ era un fost diriginte al meu din liceu și, fiindu-mi rușine de ceea ce am făcut, nu am apelat la dânsul și am plecat spre Ardeal, unde aflasem că undeva, pe lângă Aiud, era o fată din Mușetești, comună vecină cu satul meu.
Cum părinții nu au putut merge cu mine, m-au trimis cu vărul meu Anghel (crescut de părinții mei) până la Aiud, la Secția de Învățământ, unde mi-au spus că nu vor să facă o ,,Republică a Oltencelor” la Șpălnaca, unde era Paulina și că au post la o școală din Munții Apuseni. Anghel s-a întors acasă, lăsându-mă în Autogara din Aiud, de unde aveam autobuz seara la ora 18.
Era 11 octombrie 1961.
Secvența 1
Autogara Aiud. Lume pestriță, cu sau fără bagaje. Vis-a –vis Unitatea de pompieri militari. Apare autobuzul, eu, cu ditamai geamantanul, urc printre mulțimea de necunoscuți, găsesc loc pe partea dreaptă, mă așez și încep să mă întreb, în gând, oare unde merg eu?
E întuneric, autobuzul urcă în serpentine, pe un drum de țară, spre vârful Munților Trascău, de unde se văd, în noapte, luminile orașului Alba –Iulia, îmi spun călătorii.
La un moment dat, femeia care stă pe scaunul din spatele șoferului, se uită la mine, îi spune ceva șoferului, mă privește și el și continuă să converseze.
După ceva timp, femeia, o ardeleancă blondă, bine făcută, vine la mine și mă întreabă unde merg. Îi răspund, gânditoare:
– La Ponor.
– La școală?
– Da!
– Astă seară mergeți cu mine.
Eu m-am temut, crezând că a pus ceva la cale cu șoferul, dar fiind în vârf de munte, ne cunoscând pe nimeni și nefiind drum de autobuz până la Ponor, acesta rămânea pe un platou deasupra cheilor Râmețului.
Noapte. Întuneric. Nu se vede nimic în jur. Coboară toată lumea, inclusiv eu. Femeia blondă îmi spune să merg cu ea. În acel moment mi-am dat seama de bunătatea acelei tinere femei și că mi-a vrut numai binele. Nu prea departe, pe o pantă se afla casa și familia ei. Am intrat, le-a spus socrilor și soțului cine sunt eu, unde trebuie să ajung și că în seara aceea voi dormi la ei. Ea era dintr-un sat de la poalele munților, dar căsătorită acolo și fusese la părinți ,,Între Galde” (denumirea satului).
Gazdele au pus masa, bărbatul mai în vârstă a spus rugăciunea ,,Tatăl nostru”, am mâncat, m-au întrebat de unde sunt și cum am ajuns acolo.
Mi-au pregătit patul cu așternuturi curate, am dormit într-o cameră cu cei tineri, că nu aveau decât două camere.
Secvența 2
Mă trezesc dimineața în vârf de munte, într-o căsuță modestă, cu două camere, acoperită cu paie, dar locuită de niște oameni cu suflete mari. Servim micul dejun (unt, brânză, lapte) după ce se spune din nou rugăciunea.
Sabina, cea care mă dusese în casa lor, a mers cu mine până la platoul unde rămăsese autobuzul, de unde se vedeau, în zare, cele două sate și cătunele comunei Ponor, din Raionul Aiud, Regiunea Cluj. Era dimineața zilei de 12 octombrie 1961.
Sabina mi-a arătat zarea, spunându-mi:
– Acolo, pe vale-n jos, e Ponorul. Acolo este școala unde este director Velea Gheorghe și unde trebuie să ajungeți.
I-am mulțumit și-am plecat pe o cărare (drum nu era) cu geamantanul în mână și cu un rucsac bleu pe umăr.
Mă întâlnesc cu cineva și întreb pe unde să merg să ajung la școală. Mi se răspunde:
– Pe vale-n jos.
Continui să merg, întâlnesc pe altcineva.
– Cum ajung la școala din Ponor?
– Pe vale-n jos.
Cu chiu cu vai ajung la școala din Ponor unde eram așteptată cu manualele pentru clasele I-IV ale școlii primare din cătunul Măcărești unde până la acea dată nu s-au ținut cursuri nefiind învățător. Mi-au dat câțiva copii să-mi ducă manualele celor doisprezece copii de la Măcărești.
Ajung aproape seara, la școala din Măcărești, impropriu spus școală, pentru că era casa familiei Urs Nicolae, unde urma să stau, după cum îmi spuseseră la Secția de Învățământ Aiud. O casă înaltă, pe beci, cu două încăperi jos, două sus, din care una era amenajată ca sală de clasă (cu bănci, cu catedră), acoperită cu paie, ca toate casele moților din zonă.
Altă secvență
Revin la Ponor, de unde, cum am zis mai înainte, plec spre Măcărești. Trec peste o apă (pe punte), urc un deal, cobor pe celălalt versant, trec încă o apă, tot pe punte și ajung în satul Geogel. De aici urc pe un alt deal, în vârful căruia întâlnesc o casă, mai merg și ajung la un pâlc de fagi, pe unde susură un pârâiaș (sursa de apă a școlii și a familiei URS). După ce îl trec zăresc casa sau școala pe care o căutam.
Salut oamenii le spun cine sunt. Ei mă privesc suspect. Mă întreabă de unde sunt și auzind că vin din Valea Jiului, mă primesc în casă.
Când vine ora mesei, același ritual ca la Râmeți, cu multă mâncare pe masă, cu rugăciune. Mi se dă un fel de mâncare pe care de abia o mănânc, cu multă repulsie (un fel de ceapă prăjită, cu unt, lapte, smântână sau mai știu eu ce produse lactate.
Voi afla mai târziu, că dacă nu veneam din Valea Jiului și nu mâncam acea mâncare oribilă, nu m-ar fi primit să locuiesc la ei.
Motivul: Din acel cătun fiecare familie avusese sau avea pe cineva la serviciu în Valea Jiului așa cum fuseseră Sabina, fata lui Nicolae Urs și soțul ei Teodor, până când el a suferit un accident de muncă la mina Lonea, în urma căruia a rămas cu sechele.
Am petrecut în acel loc depărtat de lume dar mirific, un an școlar, având ocazia să cunosc viața grea a acelor oameni, să cunosc din nou natura în toate cele patru anotimpuri, de la galbenul arămiu al pădurilor toamna, la albul zăpezii de peste un metru iarna, cu atacul animalelor sălbatice, până la verdele crud al primăverii și ploile dese și scurte ale fiecărei zile de vară.
Trăiau greu oamenii de acolo. Se cultiva doar grâu de vară, cânepă și cartofi.
Toamna mergeau aproape de Aiud, la poale de munte, să strângă ghindă pentru porci, pe care vara îi țineau cu balegă de cal, opărită cu apă fiartă și o mână de tărâțe. Dimineața, vedeai pe dealuri, pe cei care nu aveau cai, cu o străicuță în mână, adunând de ici, de colo, câte o balegă de cal.
Cooperativă (magazin) nu era decât la Geogel, dar oamenii duceau acolo ouă în schimbul pâinii (cei care nu aveau cu ce muncii pământul) sau să vadă un film, pentru că la Geogel era și cămin cultural și, deși nu avea curent electric, aveau un generator care îi ajuta să proiecteze filmele.
S-a încheiat anul școlar, am venit acasă în satul natal, și nu m-am mai întors acolo, dar mi-a fost dor toată viața de acele locuri, de acei oameni harnici și minunați, iar acum, văzând la televizor reportaje din Țara Moților, mă emoționez și plâng, credeți-mă.
Mi-e dor de ei, dar nu mai sunt!
Oamenii, nu locurile!
Sunt la o răscruce de viață.
Nu știu pe ce cărare să apuc.
Mă mai gândesc.
09 aprilie 2021
