CALENDARUL AGRICOL
Părinții și bunicii mei mi-au inspirat credința în dreptate și adevăr.
Adevărul meu este în șoapta vântului, în șipotul izvorului, în bubuitul tunetului, în răpăitul ploii. El este în atingerea pământului natal, în mireasma crinului, indiferent de culoare, în căldura soarelui, în atracția lunii.
Chiar dacă la unsprezece ani am plecat din satul meu drag, nu l-am uitat, nu m-am îndepărtat de el decât, în etape, căci vacanțele le petreceam acasă, la Voitești, tăind absolut toate activitățile adulților din satul care acum este învelit în multă liniște și pace sufletească, deranjate doar de fluieratul mierlelor și de câte o căprioară rătăcită prin vreo grădină părăsită.
Acum este drum asfaltat, mașina cu pâine vine zilnic „la poartă”, este curent electric și apă la robinet, dar mai sunt puține familii în sat, majoritatea din generația mea.
Dorind să fiu lumină în întuneric, să ofer tinerilor darul propriei mele experiențe de viață, încerc să scriu despre ordinea lucrărilor din calendarul agricol anual, precum și despre unele tradiții, obiceiuri și credințe din satul Voiteștii din Deal, județul Gorj.
Cum se topea zăpada, oamenii își curățau grădinile de resturile vegetale, cărora le dădeau foc, apoi săpau grădinile, curățau pomii de uscături, îi văruiau, tăiau viile, după care începeau arăturile de primăvară când se semăna ovăzul, apoi porumbul. Pentru arat, oamenii care aveau câte un bou, se uneau câte doi să poată ara cu doi boi, iar alții arau cu patru boi.
Răsuna câmpul de îndemnurile adresate boilor:
- Hăis, cea, la brazdă!
- Numa’ drept, numa’ drept!
- Hai, Bujor, cea Prian!
Porumbul se punea cu mâna pe brazdă, iar după a treia brazdă se punea fasolea, înaintea plugului, cu călcâiul piciorului, câte șapte boabe într-un loc, la trei-patru pași distanță.
Ovăzul, ca și grâul toamna, se împrăștia, cu mâna, pe locul proaspăt arat, apoi se trecea cu grapa peste arătură, sau cine nu avea grapă folosea niște mărăcini legați să sfărâme gliile de pământ.
Până la Sfântul Gheorghe (23 aprilie) trebuia să se termine semănatul, când plugarii veneau spre case cu ramuri verzi de fag puse la jugul boilor. Tot de Sf. Gheorghe se punea în poarta casei un mesteacăn tânăr numit ,,arminden”, semn al încheierii arăturilor de primăvară.
Urma o perioadă scurtă de răgaz a sărbătorilor de primăvară și apoi începea prășitul porumbului și viilor (în două etape). Întrucât nu erau erbicide începea plivitul cerealelor (smulgerea buruienilor din lanurile de grâu).
De acum urma perioada stropirii viilor când, ca la comanda cuiva, vedeai, pe la ,,prânjor” (orele 9-10) bărbații mergând, cu mașinile de stropit în spate, fiecare spre ,,bucata” lui de vie.
După cositul fânețelor, se scotea și se căra gunoiul de grajd depozitându-se de către fiecare, într-un loc anume, să putrezească până în toamnă când, după recoltat, era împrăștiat pe tarlale.
Urma seceratul păioaselor, lucrare ce se făcea manual, cu secera, se făceau snopi și se duceau la locul unde se treierau, numit ,,arie”. Aria era păzită și ziua și noaptea , de câte doi oameni dintre cei care aveau grâu sau ovăz de treierat, ca să fie ferită de incendii sau să nu fie furate cerealele.
Când eram eu mică se treiera cu boii înjugați, cărora li se punea un fel de botniță și îi învârteau peste grâul (ovăzul) desfăcut din snopi, până cădeau boabele din paie, apoi se vânturau.
Mai apoi au apărut batozele (mașini de treierat) puse în funcțiune de câte un tractor pe șenile.
Oamenii de rând nu-și permiteau să-și cumpere o batoză. Erau foarte puțini cei care aveau. Cei care aveau se numeau chiaburi. În Voitești nu era nicio batoză. În satul Sârbești avea unul Făget, iar la Grui avea cârciumarul Manta. Erau plătiți în natură (cu grâu).
La începutul toamnei se recolta porumbul, cocenii, apoi se semăna grâul, cu mâna ca și ovăzul.
Apoi se culegeau viile.
În satul meu, când se recolta orice din munca țăranului, se aducea laudă lui Dumnezeu pentru roadele obținute, dându-se de pomană (un castravete, o roșie, o strachină de fasole verde gătită, un porumb fiert, fructe) și numai după aceea mâncau ai casei. La culesul viilor, venind cu carele cu struguri, gospodarii dădeau struguri tuturor celor întâlniți pe drum.
Încheindu-se lucrările agricole, venea iarna, și oamenii trebuiau să se aprovizioneze cu lemne. Unii luau de pe terenurile lor unde aveau câte un pâlc de copaci sau puțină pădure, alții aduceau de la munte cu ,,căroaia” (femininul augmentativ al substantivului car) lungită (carul fără loitre și cu inima lungită) trasă de boi.
S-ar putea crede că iarna era anotimpul relaxării, dar nu era așa. Se ocupau de vite, de vaci, de oi, le hrăneau, le râneau în grajduri, le duceau la apă la distanțe mari de casă deoarece în sat erau puține fântâni și cu apă puțină chiar și iarna. (Vara, ne sculam noaptea și mergeam după apă, căci fiind răcoare, mai găseam câte o găleată, două.)
Apoi ciopleau araci pentru vie, confecționau opinci din piele de porc pentru familie, aduceau din pădure câte un lemn de ,,anine” sau de ,,ceroi” (o specie de stejar) pe care le decojeau și scoarța lor o foloseau la tăbăcitul pieilor sau la vopsitul textilelor pentru haine.
Iarna, femeile torceau lâna și cânepa, le urzeau, le țeseau și confecționau haine necesare vieții de zi cu zi. Doar pantalonii, vestele și ,,băibăracele” (paltoanele) le făceau croitorii.
TRADIȚII, OBICEIURI ȘI CREDINȚE
În noaptea de SÂNVĂSÂI – Sf. VASILE – REVELIONUL, se puneau pe plita încinsă semințe de cânepă cu numele fetelor din casă și boabe de grâu cu nume de băieți (probabil la care sperau fetele). Dacă semințele de cânepă și boabele de grâu încintate, săreau în aceeași direcție, însemna că se vor căsători cu băiatul numit de ele. Dacă boabele se dispersau în diferite direcții, nu erau speranțe de căsătorie.
Tot atunci, fetele de măritat măturau camera în sens invers, de la ușă spre interior, luau gunoiul pe mătură, nu pe făraș și în dimineața Anului Nou duceau mătura în curte, se puneau cu picioarele pe ea și primul nume pe care îl auzeau strigat de cineva, se credea că era numele viitorului soț.
Alte fete numărau în acea noapte parii dintr-un gard cu spatele: de la nouă la unu descrescând. Parul cu numărul unu era legat cu un fir roșu pentru a-l recunoaște în dimineața următoare. Cum arăta parul – strâmb, drept, așa urma să fie alesul inimii –falnic, măreț, drept.
Tot în noaptea de SÂNVĂSÂI mergeau fetele în grajdul vitelor și dădeau cu piciorul drept în boul care era culcat, zicând:
- Hei, anul acesta!
- Hei, de alt an!
Numărau de câte ori îndemnau boul să se ridice, căci peste atâția ani credeau că se vor mărita.
În noaptea Revelionului se prognoza și timpul. Se tăiau 12 cepe, câte luni are anul, le numeau cu numele lunilor anului, le sărau și le puneau în fereastră. Așa știau care sunt lunile ploioase și cele secetoase din anul respectiv.
Cei care aveau în casă ,,GROMOVNICUL”, un calendar vechi multianual, multifuncțional verificau dacă se potrivea ceea ce arătau cepele cu ce scria în acel calendar.
Dacă noi, copiii, strănutam în noaptea de Anul Nou, însemna că eram norocoși, iar părinții ne promiteau mielul pe care îl făta o oaie anume, sau vițelul pe care-l făcea vaca.
Când venea preotul cu ,,Botezul”, fetele de măritat cereau câte un fir de busuioc pe care îl puneau sub pernă să-și viseze ursitul.
În noaptea de Bobotează fetele puneau la o fântână (pe colacul ei) sau la un izvor -,,punțile”- o creangă de măr moale, o ,,chită” (buchet, legătură) de busuioc, o batistă cusută, legate cu fir roșu și o oglinjoară, zicând:
Măr moale și busuioc,
Voi să-mi aduceți noroc.
Băieții mergeau noaptea și căutau punțile. Dacă dimineața puntea nu mai era, însemna că fata se mărita în acel an.
La Sâmbăta lui Toader, prima sâmbătă din Postul Mare, ne spălam pe cap cu fiertură de ,,Iarbă mare”, plantă a cărei rădăcină se scotea la miezul nopții, cu incantația:
,,Bună dimineața, Iarbă mare,
Eu îți dau pâine cu sare,
Tu să-mi faci cosița mare”!
La lăsarea postului de brânză, la începutul Postului Mare, seara, se făcea focul la poartă și oamenii săreau peste foc să se purifice de greutățile iernii, să înceapă o viață nouă și să nu-i mai piște puricii vara.
La 9 Martie, de Mucenici, se mai afumă și acum, cu o cârpă de bumbac, aprinsă casele, grădinile, grajdurile, vitele, gospodarii caselor pentru a nu fi mușcați vara de șerpi.
Se dau de pomană turtițe, unse cu miere, pe care se încrustează cu o țeavă de la războiul de țesut 40(44) de semne câți mucenici sunt în calendarul bisericesc.
În Vinerea Patimilor se roșeau ouăle cu fiertură din rădăcina unei plante numită ,,roibă”, plantă care creștea numai în anumite locuri și nu oricine o cunoștea.
Oamenii în vârstă sau cei care nu aveau dantura bună nu puteau mânca merele mai tari și atunci le loveau de cotul mâinii să se moaie.
Era un soi de mere de vară, numite ,,mere moi” deși nu erau moi deloc până nu se coceau bine. Ei bine, aceste mere nu se băteau înainte de Sf. Apostoli Petru și Pavel (29 Iunie), ca să nu ,,bată” piatra (să nu dea grindină, să nu strice recoltele, mai ales viile).
Când se apropia o furtună cu pericol de grindină, se bătea clopotul la biserică să împrăștie norii și se aprindea lumina de la înviere.
Când fătau oile, se punea în urechea mielului un ciucure roșu, să nu se deoache.
Când făta vaca, se mulgea trei zile la rând și abia atunci se fierbea laptele (colostru), la foc făcut cu surcele de pe Valea Gruiului, aduse de apă, să curgă laptele precum apa.
Cât fierbea laptele, un băiat și o fată (copii) repetau de nouă ori:
Fata: Cucu!
Băiatul: Răscucu!
Apoi se împărțea fiertura , de pomană, la vecini.
Nu mi-a spus nimeni niciodată, care erau rostul acestor vorbe.
Biserica satului are hramul Sfântului Gheorghe (în graiul locului ,,cram”), iar fiecare gospodărie are un ,,patron” anume, un sfânt din calendarul creștin, ales la cununia religioasă, la întemeierea familiei. Această dată, aleasă din calendar, se numește ,,praznic”, probabil de la slavonul ,,prazdnic” care înseamnă serbare, sărbătoare.
Și la cram și la praznic se făceau mese la care se invitau neamurile și prietenii din alte sate (la cram) și vecinii sau oamenii nevoiași, la praznic.
Cramul ținea o zi, 23 Aprilie. Se pregăteau bucate după posibilități și mâncarea era ,,dezlegată” de preot.
Praznicul ținea trei zile. În seara ajunului sărbătorii, masa se numea ,,cinișoară” când se mânca: varză, ciorbă de oaie și mațe de oaie fripte. Varza se consuma cu turtă și țuică. La ciorbă se punea pâinea și vinul.
În ziua sărbătorii venea preotul să dezlege masa și se mânca varză, ciorbă, friptură și eventual gogoși.
Încă nu apăruseră cozonacii în primii ani ai copilăriei mele.
În zilele de post și la praznic și la cram se mânca fasole bătută, varză și salată de sfeclă roșie.
A treia zi era ziua morților se mâncau aceleași feluri de mâncare, iar mesenilor li se dădea câte un colac cu colivă și lumânare aprinsă. La biserică se ducea colivă și se făcea parastas.
La cram ca și la celelalte sărbători se făcea horă la școală sau în răscruce la Ciuciu. La horă cântau lăutari aduși de băieții ,,cu stare”. În formație cântau – unul cu vioara, unul cu chitara și vocea (de obicei femeie) și unul la contrabas. Rar aveau și un acordeon. Când nu reușeau să aducă lăutari ,,profesioniști”, cânta la hora satului Codin a lu’ Țăpurică, cu clanareta (clarinetul).
Altă distracție, după anul 1949 era filmul. Nu era curent electric, dar venea „caravana” și pe peretele unei case, din intersecția de la Ciuciu se proiectau filme, în ale căror „jurnale” se prezentau scene din ultimul război mondial. Jurnalul filmelor era un fel de informare politică a maselor.
NAȘTEREA și BOTEZUL
Când se năștea un copil, moașa îi aducea scutece, fașă, îi făcea baie trei zile, iar mamei îi aducea timp de trei zile (atunci femeile nășteau acasă doar cu moașa) mâncare „bună”, dar și ceapă, să aibă lapte destul pentru copil.
La prima „scaldă” puneau în apă:
- monedă de argint, (să aibă copilul noroc la bani),
- pene de gâscă (să nu fie friguros),
- cuib de pitpalac (să meargă repede în picioare).
În cea de-a treia seară se puneau ,,ursitorile” : o masă rotundă, cu trei picioare, pe care se puneau trei azime de pâine unse cu miere, zahăr și sare, trei pahare (două cu vin, unul cu apă) o carte, cu creion, diferite unelte și ustensile folositoare în viață: clește, cuie, ciocan, daltă, ferăstrău (pentru băiat) și ac, ață, furcă, fus, foarfece (pentru fată).
Se credea că noaptea veneau trei ursitoare să prezică destinul copilului. Mama încerca să nu doarmă în acea noapte, pentru a auzi care va fi soarta copilului, dar de obicei nu reușea.
Eu, la prima naștere, am visat o poiană cu iarbă verde și copilul meu se ferea din calea unui autobuz care îl urmărea în mers.
În dimineața următoare ursitorilor se aduc, la băiat, doi băieți și o fată, iar la fată, un băiat și două fete, cărora li se împart azimele să le mănânce și paharele să bea vinul și apa din ele.
La botez, copilul era dus la biserică de moașă, care-l înfășa în scutecele aduse de ea. După botez îl înfășa nașa și îl învelea cu plăpumița adusă de ea și îl ducea ea în brațe către casă. Ajunși acasă, nașa îl trecea pragul casei printr-un cerc format dintr-o ramură de măceș, dându-l mamei în brațe. Mama îl ține până intră nașa, care ia din nou pruncul în brațe și îl pune pe o masă pe care se află obiectele care au fost în seara de ursitori. În cele din urmă mama își ia copilul și-l așează la locul lui.
La nașterea copilului moașa i-a tăiat buricul, pe care l-a înfășurat cu un fir roșu pe vârful unui fus și va fi păstrat cu lumânarea de la botez, până va merge copilul la școală. Atunci i se va arăta buricul copilului, care se va uita prin spațiul gol format de fus, să vadă lumânarea aprinsă, aceasta simbolizând flacăra învățăturii, dar și lumina sfântă către care tinde fiecare suflet.
Hans Christian Andersen spunea că ,,Viața fiecăruia este un basm scris de Însuși Dumnezeu”.
Acesta a fost basmul meu!
Final!
