ÎNCERCĂRI ALE VIEȚII
Alături de bucurii, am avut, ca orice om, și necazuri și piedici destule, pe care, doar cu trudă fizică și intelectuală le-am trecut.
Primul mare necaz în viața mea a fost când am dat admiterea la facultate, la Cluj. Ne-am dus 3 persoane din Mușetești, Eugenia Mărgineanu, Elena Roșculete și eu. După examen trebuia să ducem câte un plic în care să ne trimită, acasă, rezultatul concursului. Am dus plicul la secretariat. Când să plec, secretara m-a întrebat:
– Cum vă numiți?
I-am răspuns. A continuat:
– Vreți să știți notele?
– Da.
Mi-a a spus notele, din care reieșea că voi fi admisă și, de la ușă m-am întors și am întrebat și de Roșculete Elena.
Mi-a spus:-
– Are media patru!
Nu am spus nimic, nimănui.
Venind acasă, trebuia să ne prezentăm la Secția de Învățământ să spunem rezultatul, deoarece primiserăm recomandare pentru facultate.
Roșculete Elena a ajuns înaintea mea la Secția de Învățământ și a spus că ea a reușit și eu nu.
Ba mai mult, a mers și la socrii mei și le-a spus același lucru. Când am mers și eu la Secția de Învățământ mi s-a comunicat ceea ce le spusese așa-zisa mea rudă și colegă.
Am sunat la Cluj, la o mătușă, profesor la un liceu de acolo. Aceasta a mers la facultate și mi-a trimis urgent adeverința că am fost admisă la facultate. Cel de la Secția de Învățământ care o susținea pe Roșculete Elena, inspectorul Ionică Bardan, mi-a cerut să dovedesc că ea nu a reușit.
Atunci am sunat eu direct la facultate rugându-i să-mi trimită și un asemenea act, iar secretarul șef, domnul Pretorian, originar din Motru, mi-a trimis o nouă adeverință în care se specifica faptul că eu, Roșculete Ana am reușit la facultate, iar Roșculete Elena nu, urmând să primească actele depuse pentru admitere.
Când am primit și această adeverință m-am prezentat din nou la Secția de Învățământ, iar inspectorul Bardan a replicat:
– Da, dar Roșculete Ana este gravidă și fiind suplinitoare, nu o vom putea plăti când va fi în concediu de maternitate.
Aiureli!
Șeful secției, profesorul Ion Grigoroiu, un om și un dascăl deosebit, a conchis:
– Va merge la școală după naștere.
Era toamna anului 1964. Roșculete Elena a fost încadrată la Școala Generală Mușetești, eu nu. Am stat patru luni și jumătate șomer. După vacanța de iarnă a acelui an școlar am fost din nou la Secția de Învățământ. Născusem pe 25 noiembrie. Școala începea în ianuarie.
Ionică Bardan m-a întrebat:
– Ce, Roșculete, a mai apărut vreun post la Mușetești?
– Eu nu știu, poate dumneavoastră știți.
Din biroul său a ieșit și șeful secției, Ion Grigoroiu, și mi-a spus:
– Îți dau adresa de numire ca profesor suplinitor la Școala Generală Mușetești, începând cu data de astăzi, 11 ianuarie 1965 și te rog să-i spui directorului (era verișor cu mama mea) că pe mine nu m-a mințit niciodată niciun elev, dar aminte un cadru didactic.
De atunci am lucrat numai la Mușetești până la pensionare.
Ca să nu rămână Roșculete Elena fără serviciu, a fost dat afară învățătorul pensionar Virgil Coricescu și au numit-o pe ea învățătoare în locul lui.
Al doilea cel mai mare necaz din viața mea a fost accidentul Danielei despre care ați aflat anterior.
NU AM AVUT TIMP SĂ-MI MÂNGÂI COPIII
Au fost multe necazuri și lovituri sub centură pe parcursul vieții mele, la locul de muncă nu acasă, căci nu mi-a fost ușor cu răspunderi profesionale (am fost 6 ani director –coordonator), cu examene, cu copii, cu casă în lucru.
Călin, Dorin și Daniela
Eu nu am avut timp să-mi mângâi și să-mi ,,giugiulesc” copiii, dar m-am bucurat din suflet de rezultatele elevilor mei la școlile urmate.
De-a lungul anilor pe lângă limba franceză am predat și limba română și chiar muzică unor serii de elevi.
Nu era puțin lucru să-ți reușească chiar patru elevi dintr-o clasă cărora le-ai predat română și muzică la Liceul Pedagogic și mulți alții la alte licee, când se dădeau examene de admitere serioase.
Nu e bucurie mai mare ca atunci când foști elevi îți devin colegi. Și nu au fost puțini.
Până să ajung eu la liceu, studiile liceale durau 3 ani. Deci terminai liceul cu zece clase, după modelul rusesc (eram sub stăpânirea rușilor după război).
Eu am terminat 7 clase elementare și am fost prima serie de absolvenți de liceu cu unsprezece clase.
Nu visam niciodată că voi fi profesor de limba franceză. La început, prin clasa a –IX- a, ziceam că vreau să fiu învățătoare, apoi profesor de limba rusă. Am învățat limba rusă din clasa a IV-a până în clasa a XI-a și am avut profesori vorbitori nativi de limbă rusă.
În schimb franceză am învățat începând cu clasa a VIII a de liceu. Aveam o profesoară de la care nu înțelegeam nimic, scriam pe carte cum se citește și habar nu aveam de gramatică. Asta a durat doi ani. În clasa a X a a venit o profesoară tânără care purta diferite coafuri, avea mașină, lucru rarisim în 1959. Prin felul de a fi și a se comporta cu noi, doamna profesoară Szoba, ne-a cucerit pe toți. După primele ore de franceză cu dumneaei mi s-a dat la o parte vălul de pe față și am început să pricep limba franceză, ba am recuperat și din primii ani de liceu.
Doamna Szoba a ajuns profesor universitar și a fost profesoară la facultate multor studenți, foști elevi ai mei, la Institutul de Mine din Petroșeni.
Nu a fost numai profesoara de franceză un profesor bun și exigent, ci toți profesorii mei care mai apoi au ajuns profesori universitari și cu cunoștințele acumulate în liceu am trecut ușor prin facultate la limbi, la economie politică și la socialism științific.
Chiar și pentru obținerea gradelor didactice II și I m-am pregătit după cursurile unor foști profesori ai mei cărora le-am mulțumit tot timpul.
REVIN LA PĂRINȚI
Mama, fiica lui Dumitru și a Achilinei, din Voiteștii din Deal, județul Gorj și-ar fi dorit și ea să aibă un serviciu, dar a rămas la munca câmpului pentru că avea de crescut și educat cinci fete. A muncit foarte mult, mai ales după ce tata a plecat la serviciu lăsând-o cu pământul, cu vitele și cu fetele fără niciun ajutor. Cu toate acestea, fiind foarte harnică, a ținut mereu rosturile muncii, ale creșterii și educării noastre. Nu ne lăsa nicio sâmbătă fără să ne facă baie, iar când ne-a avut numai pe primele două ne punea și părul pe ,,moațe”, ca să fim ,,frumoase”.
Tatăl nostru, după cum am mai spus, deși nu avea școală a plecat în Valea Jiului și a lucrat patru ani la Mina Lonea. Pe atunci nu se făcuse calea ferată până la Petroșeni și mergea pe jos de la Voitești la Lonea. Când s-a făcut ,,alfabetizarea maselor” după anul 1950, s-a înscris și el la școala primară și a obținut Certificat de patru clase primare și așa s-a putut angaja, la Depoul de locomotive din Petroșeni, ca fochist pe locomotivă cu aburi și cu timpul s-a calificat ca mecanic de locomotivă. Până am crescut noi să mergem la școală, s-a terminat și calea ferată Bumbești – Livezeni și nu se mai circula pe jos până în Valea Jiului.
Când era liber de la serviciu, tata venea la țară, o ajuta pe mama la muncile câmpului, dar mai mult se ocupa de stupi.
Ne învățase și pe noi și vara când roiau stupii noi aveam sarcina să oprim roii, iar bunicii să-i bage în ,,uleie” (casele albinelor).
Cum am mai spus, în timpul anului școlar eram cu tata la Petroșeni, cele care eram la școală acolo, iar mama cu celelalte acasă.
Am fost o familie numeroasă, părinți, cinci fete și bunicii materni, dar nu am făcut foamea, nu am umblat dezbrăcați deși eu, când eram mică, am purtat și opinci din cauciuc de bicicletă.
Ne ajutau și oamenii din sat la muncile câmpului, că noi aveam pâine (o făcea mama din făina primită pe cartelă), aveam fidea și macaroane ceea ce în sat nu se găseau pe atunci.
Fiindcă tata lucra la C.F.R., aveam permise de călătorie gratuită, cu trenul, până la majorat, iar părinții au avut pe viață. În vacanțe ne duceau în vizită la frații lor care lucrau la București sau în excursii prin țară.
Tata a fost un autodidact. Cu el puteai discuta orice probleme de cultură generală, de istoria și geografia lumii. De la el am auzit prima dată de Insula Madagascar și de Insulele Galapagos.
Mama a trăit 75 de ani, iar tata 82 de ani. Nu i-am uitat și nu-i voi uita niciodată.
ÎNTOTDEAUNA, PRIMĂVARA ÎMI DĂ O NOUĂ ȘANSĂ
Cu toate nevrozele ei, cu toate asteniile primăvara este rezervorul uriaș care ne alimentează cu fluidul vitalității.
Sunt născută primăvara și poate de aceea sunt mai sensibilă la plesnitul mugurilor, la apariția florilor și mai apoi a frunzelor.
-,,Verde crud, verde crud, te mai văd, te mai aud”.
Cele mai fericite clipe ale mele (poate și zodia taurului, zodie de pământ este de vină) sunt acelea când văd iarba verde, un covor nesfârșit, presărat cu flori de păpădie.
De fiecare dată, în acest răstimp al anului, mă încearcă sentimentul ciudat că, deși am îmbătrânit, primăvara îmi dă o șansă pentru a putea uita asta, pentru a șterge din minte numărul ce-mi socotește vârsta și să-mi aduc aminte de părinții mei și de consătenii dragi care-și vedeau de muncile de primăvară, de vite, de alte griji, că în sat fiecare lucru avea timpul lui, când curățau grădinile, când le săpau, când curățau pomii și când trebuiau să fete oile sau să semene porumbul.
Nu aveau cum să nu le facă fiindcă timpul trecea și nu le mai puteau recupera. Toate aveau timpul lor.
Primul lucru care-mi vine în minte când mă gândesc la primăvară este felul cum îmi trăgeam aerul în piept și inima plutea în parfumul ăla suav de corcoduș și cireș înflorit prin,,Pomet” și pe la ,,Mitoiești”.
Văzduhul se umplea de gâze amestecate cu petale de flori de cais, cu mirosul de pământ proaspăt săpat din grădini.
Poate de aceea cel mai greu îmi era primăvara să plec de acasă la Petroșeni cu sufletul plin de tristețe și mergând pe jos până la gară la Bumbești, coboram mai întâi prin pădurea de salcâm în ale cărei luminișuri erau și pâlcuri de pomi fructiferi înfloriți.
HACIUGI
Treceam Valea Gruiului, urcam în satul Grui, de unde priveam cu durere în suflet și cu nostalgie în urmă, la puzderia de pomi înfloriți de pe dealurile Voiteștilor.
Treceam apoi poiana ,,Inoasa” și de la Lăzărești, de unde se mai vedea satul meu mai aruncam o privire spre frumusețile ce rămâneau în urmă, că de acum intram în pădurea Bumbeștilor numită ,,Haciugi” și nu mai vedeam nimic în urmă.
Trecând anii, crescând eu, când treceam cu tata prin Haciugi, în mintea mea de copil, gândeam la viitor, văzându-mă într-un film în care actori eram eu și tata, dar mirajul trecea după ce ieșeam din pădure, traversam satul Bumbești și câmpia ce urma, ajungând în cele din urmă la gara de unde luam trenul spre Petroșeni.
Mereu am căutat să mă autodepășesc fără să țin cont de gura lumii, să mă accept așa cum eram, ca să pot spune clar că a mai trecut o zi, făcând ceva util pentru cei din jurul meu, ba chiar și pentru mine, că nu a trecut degeaba ziua respectivă.
Dumnezeu m-a iubit, nu m-a părăsit niciodată și m-a ajutat să trec peste toate încercările vieții.
VREMEA PENSIEI
M-am pensionat la vârsta maximă de pensionare a femeilor, 57 de ani, în anul 1999.
Întrucât se pensionase și o colegă care preda limba română, eu am lucrat și după pensionare, până în anul 2002, predând din nou limba română.
În 2002 m-am îmbolnăvit, am întrerupt serviciul, dar am revenit în 2007 – 2008, fiind nevoie de un profesor de limba română.
Am avut probleme și cu pensionarea, de parcă nu fuseseră destule până atunci.
În același an cu mine s-au mai pensionat doi colegi. Eu, fiind secretar de școală pe atunci, am umblat cu toate trei dosarele de pensionare, iar colegii au umblat cu ,,sacoșele” pe la Casa de Pensii. Rezultatul a fost că, deși eram profesor I cu gradul didactic I, am primit pensie mai mică decât ei.
Am contestat decizia de pensionare, dar exact ca la admiterea la facultate, îmi cereau copie după deciziile de pensionare ale colegilor. Eu nu contestam pensia lor, ci pensia mea. Culmea ironiei, atunci, unul dintre colegii care se pensionaseră, era soțul Elenei Roșculete.
Nu am rezolvat nimic cu contestația, dar după vreo doi ani, colegilor mei li s-au imputat banii luați pe nedrept, iar cu timpul mi-am primit și eu drepturile pe care le meritam.
Încă din copilărie pasiunile mele au fost cititul, cusutul motivelor populare și dezlegarea cuvintelor încrucișate.
Dragostea pentru lectură mi-a insuflat-o învățătorul meu, Vasile Bărbuț care, credeam eu, îmi dădea de la biblioteca școlii, întâi mie cele mai frumoase cărți.
Țin minte că la terminarea școlii primare mă lăudam că știu 80 de povești.
Dezlegarea cuvintelor încrucișate și a șaradelor le-am deprins citind revistele pentru copii care apăreau atunci, precum:
- Arici Pogonici,
- Luminița
- Cravata roșie.
Să cos m-a învățat Maria, una dintre cele două surori ale mamei, așa că ieșind la pensie m-am dedicat ,,goblenului”, lecturii și la fiecare pensie îmi cumpăr o revistă de integrame pentru avansați și în timpul liber mă delectez dezlegându-le.
Va urma!
