Iată-mă ajunsă în cel de-al șaptelea an, deloc apocaliptic (vorba cărții lui Ion Țugui) ci doar consecutiv, în care-mi număr, îmi contabilizez, cu cât umor mai găsesc la îndemână, atât anii, cât și kilogramele. Așadar, pe repede înainte, câteva gânduri printre rânduri, un fel de mărturie a trecerii mele pe aici.
Firul roșu e tot pe poziție. Chiar dacă nu am uitat că mândria e un păcat de moarte, chiar dacă zilnic mă tot încearcă fel și fel de dureri noi, merg înainte văzându-mă cea mai bună varianta a mea și care tot mai crede că merită tot ce e mai bun. Așadar continui să patineaz plină de speranță pe gheața subțire a vieții și-mi doresc ca aceasta să nu cedeze încă sub greutatea celor 66 de kilograme ale mele. Să-mi mai dea un răgaz…
Deocamdată cel mai recent bilanț, respectiv drumul parcurs de la 56 la 57 e tot pe plus. Sunt fericită că-mi pot vedea liniștită de viața mea și cât de cât, de a celor dragi mie, dar și de visurile mele și de punerea lor în practică. Încă traversez un timp în care trăiesc cu impresia că tot cerul este al meu. Nu contează deloc că îmbătrânesc.
Când mulți oameni de vârsta mea se gândesc la retragere, eu am pornit de la, aproape, zero, într-un domeniu nou. Și ca să fie treaba- treabă ieri mi-am făcut o proiecție ca să-mi păstrez și acest blog pentru încă, măcar, 9 ani. Am avut de ales rapid între 1 an și 9 ani și am ales cu ochii închisi: 9 ani. Asta înseamnă, că e posibil și, că-mi doresc să fiu cât de cât sănătoasă și la trup și nici mintea să nu mă părăsească, să n-o zbughească de una singură pe străzi lăturalnice și cel puțin 9 ani, de acum înainte, să ne regăsim și pe aici.
Rămân extrem de recunoscătoare pentru tot ce sunt, pentru tot ce am primit de la viață: pentru familie, pentru prieteni și nu în cele din urmă pentru serviciu și pasiuni.
Va multumesc tuturor celor care îmi rămâneți alături la bine și la greu și celor care astăzi v-ați amintit de mine și v-ati aruncat ochii pe bucățile mele de gânduri răzlețe.
Mulțumesc, Doamne!
29.11.2022