Deși, aparent, lucrurile ar trebui să fie mai domoale pentru că stăm închiși cu zilele în casă, parcă simt că toate celulele mele sunt într-o continuă agitație și au o energie obositoare. De îndată ce am primit întrebarea ta, Maria, au început să îmi circule fel și fel de gânduri și amintiri. Unele de spus public, altele de ținut doar pentru mine.
Anul trecut am ajuns la vârsta la care multe femei spun că ar trebui să te simți altfel, că e un prag critic, dar eu nu am avut timp să mă gândesc la așa ceva, pentru că a fost această nebunie de virus care ne-a acaparat ideile, gândurile, manifestările, viața. Ne-au rămas doar amintirile.
Îmi place să spun despre mine că sunt un om normal, nu simplu, normal. Copilăria mea a fost foarte fericită. Am fost și sunt un copil foarte iubit, am cunoscut libertatea, am avut libertatea și încrederea părinților, dintotdeauna. Părinții și bunicii au mutat munții din loc pentru mine. Tot ce m-au învățat și nu am crezut s-a adeverit, sper să se fi oprit aici, pentru că acum îi cred. Învățămintele lor mi-au format un caracter drept și cinstit, de multe ori nepotrivit societății în care trăim și am suferit pentru asta, oh și încă o mai fac.
Ca orice copil “crescut în puf” am crezut că totul mi se cuvine și că viața e simplă, dar o dată ce am plecat de acasă m-am tot lovit cu capul de diverse praguri. Nu m-am învățat minte și de multe ori le-am luat din nou la rând. Cred că asta e printre primele lecții învățate: dacă te lovești o dată de un prag, dacă nu schimbi calea, cu siguranță te vei lovi și a doua oară.
Mai târziu am învățat că adevărul iese întotdeauna la iveală. Dacă vrei să ții un secret atunci nu îl zici la nimeni. Omul nu se schimbă, poate pe ici pe colo, însă ce are în ADN-ul lui revine întotdeauna. Viața e ca un grafic cu suișuri cu coborâșuri, nu e dreaptă întotdeauna cu oamenii buni. Și aici am o întrebare la care nu am găsit răspunsul, pe ce criterii împărțim oamenii în buni și răi?
Am învățat că nu există viață fără compromisuri, însă acestea trebuie făcute cu cap și limită. În karma fiecărei femei chiar e tigaia, dar depinde cum, cât și în ce scop o folosește. Psihicul te urcă și te coboară. Limita până la care te coboară e atât de fragilă, că poți oricând să cazi dincolo de ea, fără întoarcere. Nu trebuie să lași să ți se simtă frica, fiindcă te încolțesc lupii. Omul e o necunoscută și o ființă tare ciudată, mulți te dezamăgesc, dar și mulți te iubesc. Încerc întotdeauna să mi-i amintesc pe aceștia din urmă, dar recunosc că viața nu prea m-a învățat cum să îi ocolesc pe posibilii dezamăgitori.
În schimb, viața mi-a scos în cale surprize pe care le-am depășit autoeducându-mă, însă nu e ușor, nu o poți face de unul singur, e nevoie de perseverență și curaj. Eu nu sunt curajoasă de felul meu, dar, paradoxal, sunt o luptătoare. Viața fără iubire chiar e tristă. Există ființe pe lumea această care ne iubesc oricum am fi și orice am face: copiii noștri. Deși sună a clișeu siropos iubirea și bunătatea m-au scos din multe situații.
Totul se plătește și răsplătește în această viață. Prieteniile dezinteresate rezistă, nu trebuie să te vezi, să vorbești tot timpul.
Viața mi-a deschis calea optimismului și eu am apucat-o fără să mă uit înapoi, dar am avut nevoie de timp și autoeducare să o descopăr. Cred că viața mi-a dat o misiune! Încă nu știu cum o voi duce la capăt, dar sper, să descoperim în familie căile potrivite și să o putem îndeplini. Până atunci mă bazez că voi afla calea de a-mi educa copiii cel puțin la fel de frumos cum am fost eu educată, deși în aceste momente de izolare pare “misiune imposibilă” . Dar cum ziceam, sunt optimistă și evident cred că și imposibilul e posibil.
Maria, mulțumesc pentru încrederea că aș fi învățat ceva din viața mea .
31.01.2021
