Am amânat să dau răspuns acestei întrebări. Nu știu dacă superficialitatea mea sau profunzimea întrebării a fost cauza…
Mi-ar fi plăcut să-nvăț să am răbdare! Să desfac cadoul binecuvântat pe care l-am primit, când am ajuns oaspete pe acest pământ, cu răbdare. La fiecare răsărit de soare, să scot, cu mare grijă, încă o zi, și seara când mă uit la ea, s-o văd frumoasă. S-o șterg de rouă dimineața și-ncet să-i dau o formă. Să pun o faptă bună și un gând curat, o rugăciune și să o încarc cu multă bucurie. Dar, de multe ori, nu-mi iese. Parcă o mână rea și mare frământă tot ce mi-aș dori eu să construiesc. Și ziua mea din plastilină parcă e, și mâna nevăzută o face tare hâdă și o transformă în ceva fără vreo formă.
Dar, încerc să am răbdare și încerc să-nvăț cum să fac asta. Însă, de multe ori sunt corigentă. Mă ajută mult oamenii din jurul meu. Am încercat să mi-i aleg, așa cum și eu am fost aleasă de către ei, să le stau aproape. Mereu, în jurul meu, e cineva mai bun decât mine. Mai luminos, mai darnic, mai bogat în gânduri bune.
Nici cu suferința nu mă prea pricep unde să o pun. Are multe fețe și dă lacrimi amare. Am învățat că lacrimile mi le poate șterge batista unui prieten, dar numai inima mea cunoaște cât de ascuțite sunt fețele suferinței. Și reci ca gheața. Și când le simt răceala, am învățat să mă întorc în copilărie. Acolo găsesc răspunsuri minunate și atât de simple! Și bucuria parcă are gusturi multe, de struguri, pere moi, porumb copt pe jar și corcodușe crude.
Și când mă-ntorc de-acolo, știu că am mai învățat ceva. Că mâna nevăzută ce-mi modelează plastilina zilelor e doar conștiința mea ce-mi spune ,,ce dai, aia primești!”
24.04.2021
