Maria, în primul rând îți mulțumesc că te-ai gândit din nou la mine. Dar să trecem direct la subiect, la subiectul acesta minunat: viața.
Deși aș putea foarte lejer să scriu cărți pe acest subiect, la vârsta și experiența acumulată cred că îmi pot permite luxul de a fi plictisitoare.
Așadar, ce am înțeles din viața asta?
Viața asta suntem noi, fiecare dintre noi, cu grijile noastre, cu iubirile noastre, cu gândurile, dorințele, dezamăgirile, visele, visurile și toată gama de emoții și trăiri inventariată pentru specia noastră.
Noi, fiecare dintre noi, cu emoțiile și trăirile noastre, într-un cadru predefinit, ne naștem, poate renaștem, cine știe …
Eu nu imi aduc aminte de alte vieți și nici nu știu dacă o să renasc așa că încerc, cât pot de mult, să îmi impregnez fiecare celulă cu emoția acestei vieți. Alta nu am, de alta nu știu, nu înțeleg – nu se repetă! Știu doar că îmi va fi dor, tare dor de ea, de viața asta.
Așa că iubesc până la disperare viața, iubesc miracolul renașterii din fiecare primăvară! Este absolut minunat, înălțător să simți sub tălpi iarba, să-ți umpli brațele cu flori, să simți pământul, cerul, apa, să fii pătruns de triluri, să te rogi, să muști din măr cu sete, să te trezești cu zâmbet, să mângâi, să alini, să suferi, să iubești … să trăiești!
Vezi, ți-am spus că pot scrie cărți pe tema asta!
Și, ca să îți dovedesc că nu este doar o idee de moment, și ca să nu te mai plictisesc pe tine și cititorii tăi, îți atașez două dintre ”gândurile” mele, vizavi de viață, de pe la 20 de ani: una de prin liceu (fragmentul din ziar) iar cealaltă puțin peste 20 (copie după pagina publicată). La ultima, editorul i-a schimbat titlul din viață în vară, probabil pentru că evocam prea cu patos vara.
Am să închei tot cu un citat, tot din scrierile mele de pe la 20 de ani (pesemne aveam mai mult timp pentru a bate câmpii despre viață în loc să o trăiesc ).
Nu te speria, nu am să plec. Mă înalț puțin, o coloană deasupra lacrimei. Simt nevoia unui desfrâu universal. Simt nevoia să-mi râd deșertăciunea deasupra zborului. Mă doare timpul acesta nenăscut. Îi simt de pe acum dăruirea virgină și-l cunun cu tristețea mea în strania nuntă a existenței mele ce-mi păstrează nașterea sub un nume ieftin. Râsul isteric al rațiunii s-a pierdut în mirarea florilor dezlănțuite peste primăveri. Intâmplător le ascult mireasma într-o culoare albă, strălucitoare, un alb imens prelins peste suferințele copacilor anulând apocalipsa. Și eu râd. Prima dată când râd. M-am născut. M-am desprins de gol adaptându-mă zborului.
….
Să nu ne mai obosim inutil, să acceptăm un « poate » atunci când nu mai știm să credem, să acceptăm o religie atunci când obosim să mai fim dumnezei, să acceptăm pământul cu resemnare când obosim să-l mai purtăm în noi, să acceptăm zborul deasupra lacrimei atunci când vom dori cu disperare nașterea.
Și acum mi se pare puțin, parcă aș mai bate puțin câmpii despre viață, că tot îmi deschiseși pofta de vorbă. Glumesc, desigur. Mulțumesc!
07.04.2021
