Mai învățăm câte ceva în viață, dar mai ales cred că ajungem să ne facem o idee despre ceea ce ar trebui să învățăm.
Pentru mine, până și asta e încă în lucru…
În poezia Muntele, Marin Sorescu scria:
“Țin locul unei pietre de pavaj, […]
Și cu toate că-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Câteodată mă pomenesc urlând:
Circulați numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!”
Am învățat că să țin locul unei pietre de pavaj e un martirism desuet și inutil, iar „urlatul” la “Barbari” mă obosește teribil.
Am descoperit că atunci când fac ceea ce mă pasionează, sunt așa de fericită, că ajung să fac foarte bine chiar lucrurile care nu-mi plac.
De aceea îmi imaginez lumea ca pe un imens parc de mașinării emoționale, care nu se înalță de la sol decât cu pasiune.
Am aflat că viața e scurtă, și nemiloasă, îți ia multe: părinții, tinerețea, frumusețea, agilitatea, sănătatea, etc., dar, așa nemiloasă cum e, îți mai și dă totuși ce îi ceri cu stăruință, dacă te încăpățânezi să te zbați suficient de mult.
Văd viața ca pe un univers: rare găuri negre (în care pari câteodată să cazi ca într-un iad), câteva stele luminoase care îți călăuzesc drumul către mâine, dar majoritatea – spațiu gol, plin de praf interstelar (accelerat la viteze de gloanțe). Micile mizerii de zi cu zi, extraordinar de distructive și de care nu putem să ne ferim. La urmă, obosind să tot reparăm stricăciunile, cu atâtea goluri lăsate de trecerea gloanțelor de praf ale vieții prin noi, ajungem mai mult vid și așa de diafani, că devenim amintiri.
Că să închei, filozofia din poezia Glossă, a lui Mihai Eminescu, de mai jos e probabil o chintesență a înțelepciunii la care eu nu voi ajunge niciodată:
“Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”
02.04.2021
