Nu de puține ori mă surprind încercând să fac o recapitulare a evenimentelor care, înșirate de-a lungul a zeci și zeci de ani, au constituit viața mea de până acum.
Am avut șansa, chiar privilegiul de a experimenta pe pielea mea două schimbări de regim politic și social, de a le suporta nemijlocit consecințele, de la capitalismul rural la comunismul sălbatic și apoi din nou de la comunismul caricatural, cu aer de operetă dacă n-ar fi avut și o latura tragică, la un nou capitalism, de tranziție nesfârșită de data asta.
De fiecare dată, judecând subiectiv, inevitabil, consider cu o mândrie, zic eu justificată, în momente de răscruce, când cursul evenimentelor a depins de mine, am luat decizii care mai târziu s-au dovedit ca fiind cele corecte, care mi-au permis să ajung la multe împliniri cu care azi mă mândresc.
În același timp, însă, deciziile pe care le-am luat îmi permit să nu-mi fie rușine să ies în lume sau să-mi fie teamă că mă voi întâlni cu cineva care să-mi reproșeze că, pentru a-mi atinge scopurile mele i-am lezat în vreun fel drepturile sau onoarea lui, din contră, nu de puține ori, ieșind în lume, am avut parte de manifestări de simpatie, chiar dragoste, de la oameni care de-a lungul vieții m-au cunoscut în diverse ipostaze ale carierei mele sau în viața de familie. S-ar zice că luându-mi viața în propriile mâini am ajuns astăzi să fiu mulțumit de ce am realizat cu forțele mele proprii, în cea mai mare parte.
Oare așa să fie? Nu au venit din urmă, cu contributia lor, decisivă de multe ori, educația din familie, realizările celor dinaintea mea, ale bunicilor și mai ales ale părinților mei?
Mă surprind de multe ori încercând să decelez cât mai corect, măcar pentru propria-mi conștiință, ce mi s-a datorat mie, exclusiv și ce nu a stat niciodată în puterea mea.
Au venit peste mine întâmplări care mi-au zdruncinat siguranța de sine cu care judecam viața.
O astfel de întâmplare, care m-a răscolit profund, s-a petrecut acum vreo zece-cincisprezece ani. La o întâlnire de afaceri, cineva îmi face cunoștință cu un Director de la un institut de cercetări din București care, la auzul numelui meu, mă întreabă dacă nu sunt din Constanța. Îi răspund că nu și mă pregătesc să-i explic foarte doct, etimologia și răspândirea pe teritoriul României a numelui de NELEPCU, dar el îmi retează elanul cu o altă întrebare: numele de Bebe Nelepcu îți spune ceva? Da, îi răspund, este numele tatălui meu, dar nu a locuit niciodată în Constanța. Ciudat, îmi spune el, în casa soacrei mele, care era din Constanța, numele de Bebe Nelepcu era pomenit cu nostalgie, aproape cu venerație; nimic din ce se întâmpla de bine nu era ca pe vremea când era ea cu Bebe Nelepcu la Bazargic.
La auzul numelui orașului din Cadrilaterul acum bulgăresc, altă dată românesc, am avut un șoc, m-am trezit dintr-o dată înapoi în timp cu mai bine de cincizeci de ani. Fizic participam în continuare la adunarea cu pricina, dar cu gândul cutreieram prin casa copilăriei, din strada Unirii din Râmnicu Sărat. În salonul mare din corpul de clădire din față era o comodă cu mai multe sertare pline cu fotografii de la diverse evenimente oficiale sau de familie, nunți, botezuri, adunări oficiale ale notabilităților orașului, printre care recunoșteam cu mândrie membri ai familei noastre, bunicul, medic primar al orașului, tatăl meu, președinte al Tribunalului, prieteni de-ai casei etc..Împreună cu sora mea le examinam curioși pentru că ne arătau o lume dispărută deja sub călcâiul cizmei sovietice. Era însă un pachet de fotografii în care oricât de mult ne-am uitat, în afară de imaginea tatălui meu, tânăr, subțirel, fără mustață, nu am recunoscut pe nimeni, deși pozele înfățișau domni și doamne în ținute elegante, de bal, bărbații cu smoking, doamnele cu toalete de seară, în saloane mari, luminoase sau aceleași personaje îmbrăcate în ținută de petrecere câmpenească, îmbarcați în trăsuri mari, solide, trase de cai puternici, încărcate cu coșuri pline de merinde și sticle de băuturi fine. Am remarcat, totuși, că în cele mai multe din fotografii, care pe spate aveau toate marcat Foto Kleiner Bazargic, lângă tatăl meu era mereu aceeași persoană, o tânăra doamna foarte frumoasă și elegantă. Păreau fericiți, fără grija zilei de mâine, erau tineri, aveau toată viața înainte.
El, proaspăt doctor în drept, fusese repartizat pentru stagiatura în magistratură la Bazargic, ea, profesoară stagiară în același oraș din Cadrilater. Participau la viața mondenă a micii comunități românești din orașul locuit în majoritate de etnici bulgari, mergeau probabil destul de des la Balcic unde primar era Octav Moșescu, râmnicean și bun prieten al tatălui meu (prietenia lor va traversa vremurile, se vor regăsi la Râmnicu Sărat unde, în ultima parte a vieții, vor fonda un mic cenaclu literar, atât cât le era permis în acele vremuri tulburi, se vor amuza adresându-și epigrame nevinovate strânse apoi și tipărite într-un volumaș dedicat Epigramistilor Râmniceni). La Balcic, tinerii veniți de la Bazargic, întâlneau elita intelectualității românești care decretase micul sat pescăresc drept capitală a boemei artistice din epocă. Era chiar fascinantă viață în Cadrilater pentru tinerii stagiari veniți acolo doar pentru un an – doi, dar care pentru cei doi părea acum a se transforma într-o legătură pe viață; probabil se iubeau, se admirau reciproc, se simțeau minunat împreună, dovadă mănunchiul de fotografii păstrate cu sfințenie în sertarul de la Râmnic și însuflețirea cu care ea, ajunsă la vârsta senectuții, amintea mereu de clipele de fericire de la Bazargic.
Nu a fost să fie așa. S-au despărțit! După terminarea stagiaturii, EL s-a întors în micul oraș de la curbura Carpaților, ca să devină Judecător de plasă la Cotești. După câțiva ani a cunoscut o frumoasă tânără contabilă, proaspăt declarată Miss Moldova, s-au căsătorit și la un an am apărut eu.
EA s-a întors la Constanța să-și continue cariera didactică. De ce s-a întâmplat așa, de ce au luat această hotărâre, probabil dureroasă pentru ei, dar crucială pentru mine, nu o să știu niciodată.
Cu un pretext oarecare, după ceva timp de la adunarea în care ne cunoscusem, i-am făcut o vizită directorului de la institutul de cercetări, hotărât fiind să aduc vorba de soacra lui, să-l întreb ce mai povestea ea de la Bazargic și poate să provoc o întâlnire cu ea dacă venea cumva la București. Mi-a spus, cu tristețe, că soacra lui murise între timp.
12.03.2021
