Maria, fosta colegă și ființa dragă sufletului meu, de care mă leagă amintiri frumoase din “tinerețe”, m-a provocat să reflectez la ce am învățat în viața asta până la vârsta de 39 de ani.
Am învățat câteva lecții, unele cu bucurie, altele cu suferința.
Am învățat în primul rând, trăind în copilărie cu bunicii paterni în aceeași casă, cât de binefăcătoare e iubirea și răbdarea bunicilor. Apoi, pierzându-i am învățat cât de prețioși erau pentru mine și cât au contat în devenirea mea ca om și am înțeles că m-au părăsit doar fizic, pentru că veghează asupra mea de acolo, de sus și vorbesc în gând, cu ei, când mă apasă gânduri.
Am mai învățat de-a lungul anilor că prietenia dezinteresată este extrem de rară și cu atât mai prețioasă, că acord credit și prietenie “gratis” și facil, și, cu suferința, am învățat lecția ne reciprocității. De aceea, sunt în proces de învățare a unei lecții importante: să nu am așteptări, pentru a evita deziluziile. Să fac ce simt, doar pentru că simt. Și atât…
Tot cu dezamăgire, am învățat că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, asta nu m-a oprit însă să continui să fiu eu însămi, să mă ghidez după propriile porniri și valori, fără a aștepta ceva în schimb, doar pentru liniștea și bucuria de a mă simți utilă și împăcată cu mine, așa cum sunt.
Am învățat că cei mai buni prieteni sunt cei din familia mea, pentru că în prietenie, elementul esențial e iubirea.
Fire pesimistă, probabil datorită percepției sensibile din copilărie a unor reacții și cuvinte ne meșteșugite poate, am învățat târziu, în două momente importante ale vieții, că pot orice și oricât îmi propun și urmăresc cu perseverență. Am descoperit și că atitudinea pozitivă îmi inoculează jumătate din drumul spre reușită, pentru că mi-l creez, vizualizând-l.
Am învățat să cred mai mult în mine și în inteligență mea emoțională. E cea mai valoroasă.
Mi-am consolidat credința că nimic în viața nu este întâmplător, că oamenii vin și rămân sau pleacă din viața noastră cu un scop, că fiecare ne învață o lecție, plăcută sau dureroasă, dar necesară evoluției noastre.
Am învățat de asemenea că în viața există un echilibru, că nu le putem avea pe toate, că există și renunțări, ideea e să prioritizăm ce e esențial pentru noi și în ce limite.
N-am reușit încă să învăț să spun NU, atunci când simt că DA mă obosește, dar NU ar răni pe ceilalți. Dar sunt în proces de învățare, am identificat necesitatea…
Am învățat că familia este un parteneriat bazat pe iubire și completare reciprocă și că totul are o rezolvare.
Am învățat că oamenii sunt diferiți, adevărul nu e absolut, fiecare are adevărul lui.
Viața m-a învățat să nu spun niciodată NICIODATĂ pentru că nu am toate datele problemei.
Dar poate cele mai importante trei lecții pe care le-am învățat până acum sunt:
1. Dumnezeu mă iubește, are tot timpul un ochi și o ureche disponibilă pentru mine, nu m-a părăsit niciodată, si mai important, are un plan pentru mine mai bun decât am eu. El mă cunoaște cel mai bine, îmi cunoaște nevoile și știe cel mai bine cât și când trebuie să-mi dea.
2. Odată cu venirea pe lume a băiețelului meu, am descoperit ce înseamnă expresia ce mi se părea puțin clișeică, respectiv “ e un sentiment de nedescris” și mă consider norocoasă și binecuvântata de Dumnezeu pentru aceasta descoperire, pentru iubirea imensă și relația irepetabilă si înălțătoare mama-copil si pentru ocazia de a învăța, cu fiecare zi, în lipsa unei rețete de succes brevetată, sa fiu mamă, cel mai înălțător rol al unei femei.
3. Iubirea chiar învinge totul, iar “Te iubesc” îmbracă forme mai înălțătoare decât cuvintele în sine, prin gesturi simple și sincere, de grijă, înțelegere, renunțare, afecțiune si faptul ca beneficiez de aceste gesturi mă înalță și mă obligă în același timp.
Mulțumesc, Maria, pentru privilegiul de a mă fi suspectat că am lecții de viață demne de împărtășit aici si… poate evaluăm si completăm aceste rânduri peste… 10 ani.
13.02.2021
