Maria, m-ai pus la mare încercare, cu această temă. Nu e ușor să faci o incursiune prin propria viață și să tragi niște concluzii, pe care poate, multe dintre ele, nu vrei să le conștientizezi.
,,Cățeaua asta de viață”, spunea Zaharia Stancu (sper să nu mă înșel) și eu am fost șocată citind această afirmație în adolescență, considerând viața incitantă, palpitantă, frumoasă și plină de promisiuni, încă pluteam în acea ,,ceață albăstruie, asemenea celei ce acoperă munții Elveției, ceață ce învăluie vârsta fericită, când copilăria se apropie de sfârșit și se străvede prin acel văl orizontul nemăsurat de bucurie și de fericire” de care pomenea Tolstoi în Anna Karenina. Mă gândeam zilele astea la cum eram la 20 ani și cum sunt acum, spiritual și emoțional vorbind și ce am învățat între timp…Am învățat că acea ,,ceață” nu există decât în foarte puține momente din viața noastră, când atingem culmi de fericire extremă, când totul pare atât de plin de magie, când ceea ce ai sperat se întâmplă, când nici măcar nu mai visezi…
Mi-au plăcut mult și am fost de acord cu concluziile doamnei Copaci și aș veni și eu cu câteva detalii privind învățămintele mele…
Dacă la 20 ani credeam că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că sunt o privilegiată a sorții, că viața mea e făcută să îmi împlinească dorințele, dacă lupt cu încăpățânare pentru ele, ca într-o coridă când toreadorul îngenunchează taurul, am învățat, exact cum spunea șoferul kenyan, că suntem frunze în bătaia vântului în viață, că degeaba ne străduim să ne facem planuri pe termen lung pentru că totul se poate schimba într-o clipită:
- prin vorbele unui medic, care dă un diagnostic nouă sau celor dragi,
- prin plecarea ireversibilă a cuiva drag,
- prin prezența unui virus care acaparează lumea, etc,
și atunci toate reperele noastre se schimbă…
De aceea, e foarte important să ne bucurăm de clipa prezentă, de faptul că suntem sănătoși, că cei dragi ne sunt aproape și sunt bine, că e o zi frumoasă cu soare sau că ninge ca-n povești, că o floare s-a deschis în grădina ca un miracol…
Mi-o amintesc pe mama mea dragă, cu aproape un an înainte să moară, povestindu-mi cum stătea pe prispă la țară și afară ploua. Mi-a descris cu lux de amănunte imaginea acelei zile, mirosul pământului și al ierbii îmbibat de apă, răpăitul furios al ploii de vara…o priveam vrăjită cum era capturată de frumusețea acelei zile, de parcă ar fi fost ultima ploaie…
Am învățat că nu putem schimba pe nimeni, astfel încât să încapă în tiparele noastre, e o iluzie ca și hainele noi ale împăratului. Însă toți ne schimbăm, nu mai suntem cei de ieri, prin experiența acumulată și emoțiile încercate. Noi, cu răbdarea păsării care își clădește cuibul pai cu pai, îi putem face de multe ori pe cei de lângă noi, în timp, prin exemplul faptelor noastre, să ne vadă așa cum suntem și să își schimbe comportamentul prin rezonanță…
Am auzit adeseori afirmația spusă cu emfază, poate și eu am spus-o de-a lungul timpului ,,eu spun numai adevărul” dar am învățat că ,,adevărul” proferat nu este decât sinceritatea noastră care nu trebuie confundată cu adevărul. Nimeni nu are o imagine corectă asupra celor din jur ca să îi poată judeca, iar aroganța de a-i trânti cuiva brut în față ,,adevărul tău” poate fi câteodată o grobiană dovadă de cruzime…
Japonezii spun ,,un adevăr pentru dușmani, un adevăr pentru prieteni și adevărul adevărat pentru tine însuți”.
Am învățat că este o adevărată artă să știi să faci slalom printre propriile trăiri, astfel încât să nu ajungă să te stăpânească, să nu te rănească părerile celorlalți, comportamentul lor.
Acest lucru îl învăț și pe copilul meu: nu merită nimeni să suferi pentru el, decât cei apropiați, nu trebuie să consideri comportamentul urât al unora față de ține, ca fiind din vina ta, ca o consecință a propriilor defecte…Nu merită să îți trăiești viața pentru a fi acceptat și plăcut de ceilalți (Călinescu spunea în Bietul Ioanide că nu trebuie să îți faci mulți prieteni pentru că pliindu-te după ei, îți pierzi personalitatea). Consider că viața ar trebui trăită după propriile standarde, să te auto-șlefuiești fără să ții cont de gura lumii, să fii mulțumit și să te accepți așa cum ești valorizându-te, să pui capul liniștit pe pernă seara și să îți spui că a mai trecut o zi făcând ceva util pentru ceilalți și pentru ține, că n-a trecut degeaba.
Că o concluzie, cred că foarte important e echilibrul interior, împăcarea cu ține și cu ceilalți, bucuria cu care întâmpini fiecare zi, chiar dacă sunt și zile banale.
Foarte importantă e familia, ea e cel mai aproape atunci când ai nevoie, prietenii vin și pleacă, există și un termen de expirare al prieteniilor… Sunt importante și amintirile întâmplărilor prin care ai trecut, ele te-au clădit și te-au definit ca om, cel de azi. De asemenea, important e să înveți în fiecare zi, cu fiecare fir de nisip care se scurge prin clepsidra timpului tău, să fii mai puternic, să te poți bucura cu plenitudine de lucrurile bune, dar și să fii pregătit pentru cele rele care vor veni…
07/02/2021
