Lecții din viață. Poate ca cea mai de preț lecție, dar și cea mai grea este lecția credinței. În rândurile ce urmează veți găsi o parte din frământările mele legate de tema aceasta.
„Dragă Doamne-Doamne, Pe mine mă cheamă Oscar, am 10 ani, şi arăt cam de 7, casa mea e la spital, pentru că am cancer şi n-am vorbit niciodată cu Tine, pentru că nici măcar nu cred că exişti.Tanti Roz, mi-a zis să-Ți scriu. Transplantul meu a dezamăgit pe foarte multă lume de pe-aici. Şi chimioterapia la fel. Acum am impresia că doctorii nu mai ştiu ce soluţie să mai scornească, eu chiar le provoc milă… Doamne-Doamne, după cum vezi, în prima mea scrisoare către Tine, ți-am spus cum trăiesc aici, la spital. Lumea se uită la mine ca la o piedică în calea medicinei şi mi-ar plăcea să-mi răspunzi la întrebarea următoare: O să mă fac bine? Da sau Nu. Nu-i greu deloc. Da sau Nu. Taie cu o linie, varianta în plus. Pe mâine, pupici, Oscar.”
Povestea lui Oscar, micul pacient revoltat că nimeni nu are curajul să-i spună adevărul, poate fi a fiecăruia dintre noi.
Eric-Emmanuel Schmitt reuşeşte să creeze o parabolă modernă, mişcătoare până la lacrimi.
Trăim într-o lume în care „corectitudinea politică” subordonează valori şi principii.
Omul îşi pierde importanța. Contează grupul, comunitatea. Problemele sau suferinţele propriii trebuie subordonate interesului general. Confortul personal e sacrificat. Nu ai voie să-ţi pui întrebări, să te îndoieşti. Suferi în tăcere. Oricum, nimănui nu-i pasă. Lui Dumnezeu cu atât mai puțin. Chiar dacă ar exista, eşti un simplu atom în universul său infinit. Crezi că ar fi interesat de problemele tale?
Această teorie, reducţionistă, aruncă ființa umană în beznă şi disperare. În plus, în tradiția din care ni s-a plămădit făptura, omul fără Dumnezeu este un om fără căpătâi. Fără identitate, fără substanţă, fără blazon, cu ADN-ul vid. Un om fără rost. Pentru o societate bolnavă, Schmitt, propune soluția „Tanti Roz”. Asistenta medicală a lui Oscar are curajul de a testa varianta implicării lui Dumnezeu. De fapt, este genul de abordare care îi place şi lui Dumnezeu. Credinţa adevărată nu îți cere să te sinucizi intelectual. Deşi este dincolo de puterea rațiunii, nu va fi niciodată în afara ei. Poate fi accesibilă celui mai simplu om, nu însă şi celui arogant şi prost. Prin manevre psihologice abile, omul modern, a hotărât să îl exileze pe Dumnezeu. Departe. Cât mai departe. Până acolo încât să poată declara victorios dispariţia Lui. Astăzi, Dumnezeu, a devenit un subiect tabu. Mass-media foloseşte lumea religioasă doar pentru scandal. Se preferă, în schimb, o cultură de tip tomberon. Se vinde mai bine. Ratingul emisiunilor TV atinge cote maxime. Mulţi sunt atei şi îşi declară cu nonşalanţă starea de fiinţă necreată. Dezbateri despre Dumnezeu, iertare, har, căinţă, sfinţenie, adevăr şi paradis nu vei regăsi pe agenda jurnaliştilor. Se invocă principiul intimităţii. Nu poţi aborda în spaţiul public chestiuni care ţin de spiritualitate.
Există şi o oarecare jenă din partea intelectualităţii, poate chiar teamă. Teama de a fi judecat şi etichetat. Mihai Neamțu a spus: „Eu nu cred în etichete, pentru că etichetele se pun pe borcane, nu pe oameni. Oamenii sunt vii şi sunt făpturi tainice.”
Academicianul Eugen Simion se confesa: „Îmi amintesc că Eugen Ionescu mărturiseşte că se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu în fiecare zi şi Îl caută cu ardoare, cu disperare, tot în fiecare zi… Temător de moarte, speriat de lume, singur, foarte singur în mijlocul unui univers ce se clatină. Cred în Dumnezeu? Am încercat să fug de această întrebare… Cred, desigur, în Dumnezeu, dar am şi eu momentele mele de îndoială.”
Credinţa nu anulează toate îndoielile. «A crede» e un verb adversativ, cum îi plăcea să spună lui Nicolae Steinhardt. O provocare… „Cred în Hristos deşi există moartea, bolile, suferințele, nedreptăţile, crimele… În ciuda cumplitului spectacol, mă învoiesc cu ideea unui Mântuitor.”
Credinţa devine astfel marea provocare a spiritului uman. Poate şi cea din urmă. Credința Îl eliberează pe Dumnezeu din temniţa indiferenţei. Îl coboară printre noi.
Nu Dumnezeul de bronz, făurit de meşteri iscusiţi şi urcat pe turlele bisericilor, ci Dumnezeul creator, viu şi atotputernic. El nu rămâne indiferent la condiția noastră, agonizează împreună cu noi, dar, mai ales, în locul nostru. Alege să se dezbrace de slavă, Se întrupează ca să ne poarte povara şi creează o punte a salvării prin sacrificiul Său.
Pentru mine „a crede”, nu înseamnă un pas riscant în întuneric şi nesiguranță. Mai degrabă un pas spre iluminare şi speranţă. Credinţa devine o certitudine doar prin experiența atingerii sfinte. Am fost educați să credem într-un Dumnezeu ascuns. Departe de oameni. Incognoscibil. Ne luptăm de multe ori cu îndoiala. Asemenea lui Toma (Necredinciosul), după înviere, avem nevoie de dovezi. Dumnezeu nu rămâne surd la strigătul nostru. Ca şi în dreptul scepticului Său ucenic, El vine în întâmpinarea noastră: „Adu-ți degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ți mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.”
Acum noi suntem cei provocaţi. Poate că a sosit timpul să-i scrii și tu o scrisoare lui Dumnezeu. Sau să o citeşti pe a Lui, Biblia.
Oscar nu a regretat niciodată. Iată cum îşi începe a doua epistolă: „Dragă Doamne-Doamne, Bravo! Eşti tare. Nici nu am apucat să expediez scrisoarea, că mi-ai şi răspuns. Cum ai făcut?„
26.03. 2024
