Am înțeles că am cel mai bun plan C pentru viața mea.
Știți fotografia cu păsările stând pe un cablu luung? Una din ele stă invers față de celelalte. Mulți vorbesc de un plan B. Mda. Eu sar peste el, pentru că pentru mine treapta e roasă.
Nu am viitor.
E o aberație noțiunea de viitor.Trăiesc prezentul și punct. E important să trăiesc acum cu Domnul, cu mine, cu toți cei dragi pe care-i mai am lângă mine. Mă scald oricând doresc în trecut, pentru a-mi regăsi echilibrul, pentru a mă defini/redefini.
Nu mai sunt demult omul care să-și facă planuri de viitor. Cauzele sunt multiple. Am avut doi băieți, bolnavi de SMA (Atrofie Musculară Spinală), pe care i-am îngrijit, 11 ani pe primul, Andrei Cristian și 8 ani pe Teodor Ioan. Inițial nu am știut nimic despre evoluția bolii lor. Nici medicii nu aveau habar despre boala lor. Puneau un diagnostic stupid: tetrapareză spastică, care este doar o manifestare a mai multor sindroame neuropsihomotorii. Am aflat, după plecarea la cele veșnice a lui Andrei, despre organizația Family of SMA, în care activează oameni cu profesii din multiple domenii ale medicinei alopate și toate domeniile care țin de studiul organismului uman. Inclusiv chimiști, fizicieni, matematicieni, oameni care au sau nu au în familiile lor oameni suferind de această boală. Am citit materiale în engleză, franceză și limba română de la ei și cărți de genetică și medicină, eu neavând studii medicale ci, doar tehnice, dar pot face ușor conexiuni între informațiile primite. Am concluzionat faptul că fiecare individ în parte afectat de SMA este un caz în sine. Cauza: boala atacă SNC, sistemul nervos central, în mod particular, la fiecare caz. Tratament comun nu există. Deci eu aveam doar de așteptat implacabila moarte a puiuților mei. După plecarea lor la Domnul am fost ca o legumă psihică.
Cum mi-am revenit.
Mi-am lucrat foarte mult mintea, studiind și partea de medicină, dar mai ales citind mult pentru a mă dezvolta pe partea de creație. Sunt scriitor. Scrisul a fost unicul meu tratament psihiatric.
Altă secvență a muncii mele pentru a mă reechilibra a fost faptul că în familia mea era nevoie acută de mine și eram conștientă că nu am voie să distrug pe nimeni cu starea mea rea. M-am implicat cu totul în familie și în scris.
Am avut noroc că imediat ce am pierdut al doilea copilaș, a apărut în viața mea un prieten, un amic foarte bun, nu altceva, care practică Reiki tradițional, cel curat, fără alte prostii care se practică acum. Am pornit pe calea aceasta, conștientă fiind că trebuie să păstrez armonia dintre cele două planuri: cel spiritual, cu respectarea propriei religii creștin ortodoxe și cotidianul. Nu m-am pierdut în aiureli. Am luat totul ca pe o altă tehnică de vindecare personală și un ajutor în vindecarea altor persoane. Am devenit în timp maestru Reiki, am ajutat multă lume, ajutându-mă în același timp și pe mine.
Din toate experiențele mele de viață am înțeles că acel praf de puterință aruncat în vorbe poleite de unii și de alții nu ajută cu nimic.
Ce ajută?
Păstrarea ființei în realitatea complexă materială, sufletească și spirituală, fără exagerări, fără poleieli ale situațiilor.
Iei totul așa cum vine și gândești atent la tot ceea ce faci, te analizezi la sânge, nu te menajezi deloc, te cerți uneori și singur pentru greșeli, pentru a le putea îndrepta atât cât ai voie de la Doamne Doamne.
Ființa rațională acceptă faptul că moartea e ceva firesc, ființa spirituală cumva, cumva, și ea acceptă, dar sufletul trăiește frica intens și atunci, transformi pe cât posibil frica în acțiuni benefice pentru tine și pentru cei din jurul tău, atât cât poți. Eu asta fac acum.
Mi-e frică să n-o pierd și pe mama, am grijă de dumneaei. Mi-e frică să nu-l pierd pe fratele meu, am grijă de când eram copil de el. Pe tata l-am îngrijit tot eu, partea cea mai grea am preluat-o pentru că mama nu mai putea fizic să ducă acea greutate.
Concluzia este că am renunțat la viața din vis, am luat-o în piept pe cea care curge acum și nu-mi pare rău. Mi-am asumat „rolul”.
Mi-e frică numai de moartea celor dragi, de acel gol cumplit pe care-l simțim toți multă vreme după dispariția lor, dumnealor.
Tata îmi spunea că e bine să plângi când e de plâns, să râzi când e de râs, liber, fără a te uita la lumea din jur, care bârfește prostește întruna.
Planul C e asumarea propriei morți trăind totul în fiecare clipă cu adevărat, prezent în acea clipă care trece rapid, trăind conștient acea clipă, dând la o parte frivolitățile vieții, alegând calea cea mai grea, fără comoditatea specifică umanului, fuga de responsabilitate, de părțile neplăcute ale vieții.
01.02.2024
