De dragul tău, Maria, încerc să răspund la această întrebare, deloc ușoară.
Aș porni de la o povestioară: „Era odată un pui de vrabie cu penele bej cu maro care-și trăia viața ca un lung șir de neliniști și întrebări”.
Deja pe când încă era în găoace se întreba tulburat: „Oare voi izbuti vreodată să sparg coaja asta tare? Oare nu voi cădea din cuib? Oare vor prididi părinții mei să mă hrănească?”
Scăpând de aceste griji, îl năpădiră altele atunci când – tremurând pe o ramură – stătea să-și ia zborul pentru prima dată: „Oare mă vor ține aripile? Voi cădea la pământ… Cine mă va ridica iar?”
Firește, a învățat să zboare, dar atunci începu să se frământe pentru altele: „Îmi voi găsi oare o surată, îmi voi putea face un cuib?”
Acestea toate se petrecură astfel, dar vrăbiorul nostru încă mai găsea pentru ce să se îngrijoreze: „Vor fi oare la adăpost ouăle? S-ar putea întâmpla ca un fulger să cadă drept pe copac și să preschimbe în cenusă întreaga mea familie…”
„Dar dacă va veni șoimul și-mi va mânca puii? Voi izbuti eu să-i hrănesc?”
Când puii săi crescură frumoși, sănătoși și sprinteni și începură să zboare pe ici pe colo, vrăbioiu nostru se îngrijora: „Oare vor găsi destulă hrană? Vor știi să se ferească de pisică și păsări de pradă?”
Într-o bună zi în copacul în care-și avea cuibul, se opri Învățătorul. El le arătă apostolilor vrăbiorul și zise: „Priviți la păsările cerului: ele nu seamănă, nu seceră, nu-și așează recoltele în hambare… și totuși Tatăl nostru cel ceresc le hrănește!”
Vrăbiorul cel cu pene bej cu maro înțelese abia atunci că avusese tot ceea ce-i trebuise și nu-și dăduse seama de aceasta.
Așa este și viața noastră: un lung șir de întrebări, de neliniști, de griji, de bucurii și suferințe, de satisfacții și neîmpliniri. Avem puterea să trecem peste toate, să regăsim tăria dar și bucuria de a merge mai departe, de a înțelege că viața pe care o trăim este ca o balanță în echilibru. Pe un taler al acesteia sunt așezate succesele și bucuriile vieții, iar pe celălalt taler eșecurile și tristețile acestei vieți.
Oare reușim noi să o menținem în echilibru? Depinde de noi, de fiecare… De-a lungul vieții acul indicator al balanței, va înclina fie într-o parte, fie în cealată. De-abia spre sfârșitul vieții vom ajunge la înțelepciunea supremă de a echilibra balanța, așa cum vrăbiorul înțelesese că avusese tot ce-i trebuise, dar nu reușise să-și dea seama de aceasta.
Cu drag, pentru o prietenă dragă!
25.01.2024
