Primul lucru pe care l-am înțeles este că viața e scurtă. Am ajuns la această „revelație” după ce am pierdut 25 de ani din ea muncind pentru alții mai mult de 12 ore pe zi, pe salarii mici, dând absolut tot ce puteam, perfecționistă, fiind. După ce am fost corespondent de război în fosta Iugoslavie, în doi ani diferiți. O dată în Kosovo, când se trăgea cu lunetele din case neterminate spre mașini, iar a doua oară, în timpul bombardamentelor NATO. După ce am fost, într-o noapte de război, carne de tun și scut uman, împreună cu alți jurnaliști, tocmai din dragoste pentru această profesie.
Nu m-am ales cu nimic din presă, în afară de mult stres, absență de acasă în fiecare duminică, în fiecare luni după Paști și a doua zi de Crăciun…
La 50 de ani, m-am hotărât să fac altceva, văzând că ziariștii de astăzi s-au îndepărtat mult de principiile și regulile pe care eu le-am respectat cu sfințenie, fiind una cu ele, încă din anii 90, când am făcut facultatea de jurnalism.
Am înțeles că „viața asta” merită trăită frumos, cu seninătate, cu liniște pentru minte și suflet, cu zâmbet și iubire pentru flori, pentru animale și pentru oameni. În egală măsură.
Am înțeles că e bine să te izolezi de răutate, să-ți construiești propriul rai pe pământ, care poate fi într-o casă mititică, dar neapărat cu o grădină cu flori, cu iarbă verde, cu câțiva câini și pisici salvate de pe străzi.
Că e bine să-ți iubești țara, așa cum îți iubești mama, și să ai familia aproape, în țara ta, oricât ar părea de dificil de trăit aici.
Am înțeles și că nimeni și nimic nu-ți poate lua ceea ce ai în minte și în suflet. Restul, nu contează!
21.01.2024
