E de așteptat probabil ca la 68 de ani să știu să răspund la întrebarea provocatoare de mai sus. Sincer? Nu prea știu. Eu încă încerc să mai înțeleg ceva din ea, să o trăiesc și să o accept așa cum îmi vine, mai bine sau mai rău, mai năvalnic sau mai lent, cu nenumăratele ei întrebări la care am sau nu am încă un răspuns. Pentru că da, la 68 de ani nu am încă toate răspunsurile, le mai caut încă. Și pe măsură ce anii au trecut, paradoxal, mi-am dat seama că știu din ce în ce mai puține și întrebările pe care mi le pun sunt din ce în ce mai multe. Oare asta să fie înțelepciunea care se spune că vine odată cu vârsta? Aceea de a căuta, de a te mira continuu, de a avea mereu așteptări și nelămuriri, de a încerca să te înțelegi pe tine și pe alții? Câteva lucruri le știu însă sigur. Știu că am trăit și am simțit din plin, viața a trecut prin mine, nu pe lângă mine. Și acum, pe rând, câteva întrebări la care încerc să îmi răspund.
Eu la 68 de ani. Arăt bine, arăt rău? Dar mai contează? Lucrul cel mai important este că am ajuns până aici, mulți nu au ajuns și nu vor ajunge niciodată. Și ce dacă am câteva kilograme în plus? Doar câteva? Cui îi pasă? Poate doar cardioloagei mele, dar nu mi-am fixat drept scop să moștenesc Pământul, nu îl moștenește nimeni, măcar asta am aflat la 68 de ani. Și am câștigat nu numai kilograme, ci și un alt mod de a privi viața. Etapă cu etapă viața mea și-a schimbat ritmul. Am fost un copil zburdalnic și neastâmpărat, cu genunchii mereu juliți și greu de adus în casă de la joacă, o adolescentă frumoasă, încrezătoare și romantică (mai păstrez încă ceva din acel romantism), la maturitate mi-am fixat mereu obiective pe care m-am mobilizat cu toate forțele și energia mea să le îndeplinesc. Succesele obținute nu au fost însă întotdeauna pe măsura efortului investit, dar măcar pot spune că am încercat și în tot ceea ce am făcut se găsește o parte din sufletul meu. Ajunsă la această vârstă însă nu mai alerg spre ținte mai mult sau mai puțin iluzorii, merg încet, am timp să privesc în jur și da … să mă bucur. Nu mai am proiecte pe termen lung, trăiesc aici și acum, atât. Nu mai dau nimănui socoteală, nu mă mai uit mereu la ceas, nici măcar nu îl mai port cu mine, și nu mă mai îndrept spre o nouă acțiune, mă uit la cer și respir adânc. Măcar am învățat că viața nu îți oferă întotdeauna pe măsura a ceea ce investești în ea așa cum credeam la 20 de ani, că nu totul a depins de mine, că uneori hazardul și norocul joacă un rol important, așa că acum prețuiesc clipa prezentă și da, faptul că atunci când mă trezesc dimineața mă mai pot bucura încă de lumina soarelui.
Regret ceva? Da, multe, cine nu regretă? Am făcut și alegeri bune, și alegeri proaste, m-am bucurat de cele bune, și le-am plătit pe cele proaste. Dar am plătit tot, plec de aici cu plățile făcute, nu am datorii. Puteam să aleg altfel ? Sigur, puteam, dar așa am gândit atunci, cu experiența pe care o aveam în acel moment, nu m-aș mai întoarce. Nu voi ști niciodată ce aș fi fost eu dacă la nenumăratele intersecții de drumuri pe care mi le-a pus viața în față aș fi luat-o pe alt drum. Și nici nu mai vreau să știu … La ce bun? Am învățat să mă accept și să mă iert. Măcar știu că toate alegerile le-am făcut cu multă onestitate, cu dragoste și fără gânduri ascunse.
Dacă am iubit? O, da, mult … Deși nu iubești mult sau puțin, iubești pur și simplu, iar eu am iubit pur și simplu, așa cum am simțit…. Mi-am iubit întâi părinții, pe care am încercat să îi fac să fie mândri de mine și să suplinesc prin dragostea și devenirea mea tot ceea ce pe nedrept nu le oferise viața … Mi-am iubit apoi soțul, prima mea dragoste, cu devotament, cu dăruire, cu sacrificiu, l-am lăsat să stea departe de mine 18 ani numai pentru că am considerat că preaplinul minții lui trebuia să își găsească împlinirea în altă parte, și îl am în suflet și acum, la aproape 6 ani de la moartea lui … Îmi iubesc fiica, în care am încercat să pun tot ceea ce eu nu am primit în viață … Trei iubiri, trei buchete mari de trandafiri, dar toate cu spini, că așa sunt trandafirii, au spini. Dar cred în continuare că viața înseamnă iubire și îmi doresc să mă bucur de ea. Și am învățat că, măcar din când în când, trebuia să mă iubesc și pe mine, nimeni nu își găsește împlinirea prin altul atâta vreme cât nu se împlinește pe sine. Dar nu îmi pare rău, nici măcar de asta nu îmi pare rău, omul nu este făcut pentru veșnicie ci pentru efemer, pentru că el este efemer, am dăruit iubire și au fost momente, unice și puternice, când m-am simțit iubită. Sigur, îmi doream că ele să fie mai multe și să dureze mai mult, dar … în viață există mereu un ”dar” pe care am învățat să îl accept.
Dacă am strâns averi? Ce să fi făcut cu ele? Am avut întotdeauna un acoperiș deasupra capului și o pătură cu care să mă acopăr, pentru mine a fost de ajuns. Nu am avut niciodată pretenții prea mari de la viață din acest punct de vedere. Am putut vedea lumea, de la New York până la Tokyo, mi-am cumpărat cărți, am ascultat muzică, am privit picturi celebre, am băut o bere sau un pahar de vin privind trecătorii de pe marile bulevarde ale celor mai importante orașe ale lumii, cam acesta e rostul pe care îl găsesc eu banilor, și m-am bucurat de ei când i-am avut. Și nu m-am plâns prea tare când mi-au lipsit. Dar trebuie să mărturisesc două mici și omenești slăbiciuni. Îmi place să mănânc bine, îmi plac mult dulciurile, și îmi place să mă îmbrac frumos și să arăt bine, și aceste două slăbiciuni pot fi satisfăcute tot cu bani. Dar dacă dulciuri prefer să îmi cumpăr, nu sunt o bucătăreasă nemaipomenită, haine îmi place să îmi confecționez singură, e hobby-ul meu, aducător și de liniște sufletească în același timp, un fel de ergoterapie ca să zic așa. Întotdeauna când aveam probleme la spital, mai ales când pierdeam un bolnav, veneam acasă și tricotam, sau intram în mașina de cusut și confecționam ceva, simțeam nevoia să văd ceva concret ieșit din mâinile mele, să simt că mai pot să fac ceva, că nu e totul pierdut.
Dacă mai am vreo pasiune? Da, muzica, dar nu orice fel de muzică, ci muzica bună, care mă reprezintă și îmi spune ceva, cu care rezonez la un moment dat, și aici o altă terapie, meloterapia. Și am învățat și aici ceva. Că în viață trebuie să te reprezinți și să te dezvolți pe tine, cu pasiunile tale, cu ceea ce îți face plăcere să faci, cu ce te împlinește și îți aduce bucurie. Să respecți însă și pasiunile altora, lumea este frumoasă și complexă tocmai pentru că noi suntem atât de diferiți.
Cred în ceva? Da, mult, în oameni, în ceea ce pot face ei cu mintea și cu mâinile lor, și nu încetez să mă minunez și să caut dovezi a ceea ce putem face noi bun. Știu, știu și că facem mult rău, dar acesta nu va rămâne, va trece, omenirea progresează prin oamenii ei talentați și generoși, eu sunt de partea bună a istoriei. Știu, voi fi contra curentului, dar nu cred în nicio forță superioară nouă, nu cred în Divinitate, cred în cunoaștere, în învățătură, în ceea ce îi unește pe oameni dincolo de culoarea pielii, de limba pe care o vorbesc, de Dumnezeul la care se închină, de locul unde s-au născut. Probabil de aceea mi-am și dorit să fac medicină, pe care am practicat-o timp de 40 de ani, deoarece am pus în centrul preocupărilor mele omul, cu durerile și slăbiciunile sale, pe care am învățat să le înțeleg, și poate uneori să le alin.
Mai cred și că aceasta este singura lume care ne este dată, după dispariția noastră materială nu mai există nimic, de aceea față de această lume suntem datori să o facem mai bună. Eu am încercat …
Ca o concluzie? Ce am înțeles din viața asta? Că viața în sine este un mare dar pe care eu l-am primit întotdeauna zâmbind …
09.01.2023
