Dacă încerc să fiu sinceră, de la viață n-am prea înțeles mai nimic pentru că:
- toate perioadele prin care am trecut până acum au fost atât de grăbite încît nu mi-am dat seama de prezența lor;
- de-abia după ce au trecut, o parte dintre ele -și vorbesc de copilărie și de tinerețe- m-au făcut să mă gândesc cu nostalgie și să tânjesc după ele.
Nu pot să spun că, poate, aș fi făcut altceva, că aș fi trăit altfel.
Dacă mă gândesc la copilărie mi-amintesc cu drag că am avut o copilărie frumoasă. Frumoasă, în sensul, că am știut să ne-o facem frumoasă. Am știut să ne jucăm frumos, mai mult pe-afară, prin aer liber, indiferent de anotimp. Mergeam cu animalele, fiecare cu ale familiei lui, mai mulți copii, ne jucam șotronul și cântam. Vara mergeam la râu, la scăldat. De Sânziene, pe 24 iunie, adunam flori de prin livezi și ne făceam coronițe, pe care le păstram tot anul. Când se coceau fructele de pădure, mergeam după afine, după mure, după zmeură.
O, Doamne! Ce frumos mai era!
Și pe lângă toate acestea ne făceam și datoria de elev, adică și învățam. A fost frumos, dar a trecut, cum trece apa prin ciur; a trecut foarte repede!
Tinerețea a venit și ea cu frumusețile ei, poate și cu ceva greutăți. Tinerețea mi-am început-o ca mamă, pentru că la 19 ani am născut-o pe Mari, primul meu copil, iar la 21 de ani, a venit și Ion, cel de-al doilea copil al meu. Eram încântată de ei și, ca orice mamă, m-am străduit să-i cresc în bună credință și să-i educ bine.
Totul a fost bine și frumos în viața mea, până la vârsta de 37 de ani, când, pe 15 martie 2004, a murit mama mea. Am crezut atunci că s-a sfârșit lumea! Dar nu a fost așa! Dumnezeu m-a întărit și-am trecut peste moartea mamei. A fost însă foarte greu, greu de tot!
La 2 ani, în 2006, a murit și mama care m-a crescut, căci eu am fost înfiată de o soră a mamei care mi-a dat viață, de la vârsta de nouă luni. Iarăși chin și suferință!
În 2013 a murit tatăl biologic, iar în 2014 a murit tatăl care m-a înfiat.
Maturitatea a venit în viața mea cu multă suferință, care și-a lăsat amprenta asupra mea.
Viața este fix așa cum spunea Traian Dorz în poezia sa, Un lung tren ne pare viaţa:
Un lung tren ne pare viaţa,
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte
Unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut…
Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfârşesc,
Şi în ciuda noastră parcă
Tot mai multe se ivesc.
Cu speranța că greutățile și necazurile ne întăresc și că înaintând în vârstă devenim, nu mai bătrâni, ci mai înțelepți, înțelepciune și putere cu care avem obligația, să răzbim, să ajungem și bătrâni și atunci să vedem… cum va fi.
01.05.2021